1900 de cuvinte despre avort

 

O sarcină „nedorită” poate fi o povară aproape insuportabilă

N-o spun eu, că n-am experimentat-o, ci o spune un reper al rezistenței anticomuniste pentru mediile evanghelice (deși el făcea parte din mișcarea „Oastea Domnului”): Traian Dorz. Confruntat cu un caz în care doi tineri i se prezintă cu sarcina nedorită și-i cer sfatul, Dorz e de acord ca ei să recurgă la avort (detalii aici)! Cei doi nu erau căsătoriți, iar bărbatul era o „tânără speranță” a grupării, un predicator cu priză. Dorz nu voia ca un copil născut „din flori” să compromită „mărturia” mișcării lor religioase (iar părinții amenințau că se sinucid). Așa că l-a condamnat la moarte!

Ulterior, Traian Dorz se va căi de această decizie. E bine. Dar merită meditat la faptul că un lider spiritual de talia sa a fost în stare ca, atunci când avea de ales între viața unui copil nenăscut și imaginea publică a unei comunități, să aleagă imaginea (amenințarea cu suicidul nu m-a convins).

Cine și cui spune ce să facă

Unul dintre argumentele vehiculate de către militanții pro-choice (adică cei care susțin legalizarea avortului) este acela că „fiecare femeie are voie să facă ce vrea cu trupul ei”. În principiu, sunt de acord cu acest argument. Dar afirmația de mai sus musai împărțită pe segmente ideatice și ideologice.

În primul rând, e drept că fiecare are dreptul să facă ce dorește. Cu condiția să își asume și consecințele faptelor sale. Democrația și statul de drept cam pe asta se bazează: pe libertatea individuală corelată inevitabil cu o răspundere aferentă.

Când vine vorba despre consecințele unui avort, ei bine, aici discuția se desparte pe paliere ideologice. Pentru militanții pro-life (care combat avortul), copilul nenăscut este ființă umană încă din momentul concepției. Astfel că avortul este echivalent cu crima.

Pentru militanții care susțin avortul, cel nenăscut devine la un moment dat ființă umană, nu este de la bun început. Merită remarcat aici că momentul de la care poate fi considerat persoană umană este unul disputat, iar unii au ajuns să considere că nici măcar un bebeluș abia născut nu e încă om cu toate drepturile garantate omului.

Am văzut că se discută adesea cu argumente de tipul „celula x de pe Marte e viață, dar embrionul/fătul nu e”. Pista aceasta reprezintă un drum înfundat. Nu cred că susținătorii avortului susțin că celula fecundată n-ar fi o formă de viață (la urma urmei, e celulă vie, deci e logic să aibă viață!), ci mai degrabă o consideră o formă de viață sub-umană, rudimentară, care poate fi curmată fără bătăi de cap și care, foarte important, nu merită să i se acorde demnitatea dreptului la viață.

Din câte înțeleg, este imposibil de demonstrat științific că embrionul respectiv are demnitatea de om încă de la concepție. E doar o chestiune de credință, de filosofie de viață, chiar dacă acceptăm obiecția (fundamentată) că nu se poate identifica, în evoluția fătului, un moment de cotitură care să-l califice pentru statutul de ființă cu drepturi (v. Nathanson).

Totuși, până și cei care pledează pentru viață sunt de acord că anumite drepturi se câștigă progresiv, fiindcă un copil de 3 ani nu poate vota, iar un criminal de 12 ani nu e considerat deplin responsabil în fața legii. Mergând pe această linie de argumentare, firește că poate fi refuzat cuiva inclusiv dreptul la viață. Deci tot la convingeri morale și la concepția despre lume și viață ne întoarcem. Știința poate atesta prezența vieții, însă demnitatea și drepturile sunt conferite din afară, de un sistem de valori.

Acesta îmi pare a fi punctul în care statul laic decide, prin reprezentanții săi/noștri, cărei surse de autoritate dă credit și sunt mici șansele ca morala iudeo-creștină să reziste în contextul actual. În orice caz, e vorba despre o decizie strict politică, unde contează grupurile de lobby, presiunile internaționale, presiunea voturilor, exercițiile de imagine, scrupulele sau lipsa lor etc.

Chestiunea e deosebit de sensibilă, fiindcă orice decizie se ia, aceasta riscă să impună o anumită concepție despre lume și viață cuiva care nu vrea s-o împărtășească. Mult-clamata libertate de conștiință e aproape imposibil de respectat.

Așadar, creștinii nu pot să respecte „dreptul” femeii de a face ce dorește cu „trupul ei”, fiindcă ei sunt convinși că embrionul este o ființă umană, iar avortul este crimă. De fapt acesta este miezul discuției: avortul reprezintă un infanticid.

Cum însă asupra acestui punct nu se pot pune de acord militanții pro-choice cu cei pro-life, miza se mută în zona drepturilor, avortul fiind prezentat ca unul dintre „drepturile” femeii, iar opozanții avortului devin încălcători de drepturi… Dimpotrivă, când vorbim despre dreptul la viață al embrionului uman, se suspendă automat teza dreptului femeii de a face ce vrea cu „trupul” ei. Pozițiile îmi par ireconciliabile.

Un alt argument la care recurg susținătorii avortului e cel al opiniei majorității. Adică, dacă o majoritate (având adesea interese morale, financiare, sociale) consideră că fătul avortat nu reprezintă o persoană umană, atunci hai să ținem cont de majoritatea respectivă. Din punct de vedere științific și logic, acest gen de argument este o inepție crasă, indiferent pe ce ton autoritar ar fi rostită. E totuna a spune că, dacă majoritatea crede că pe copii îi aduce barza, atunci așa trebuie să fie.

Mi-e încă neclar în ce fel ar trebui să pledeze creștinii de rând când vine vorba de legi care interzic avortul, fiindcă asta presupune impunerea unui bine cu forța. Dar mi-e foarte clar că, atâta vreme cât credem că statutul de persoană este simultan cu concepția, trebuie luptat pentru viața celor nenăscuți, fiindcă ei nu pot s-o facă.

Urmările pe care le are libertatea femeii de a face ce vrea cu „trupul ei”

Un fapt imposibil de negociat pentru creștini e acela că avortul este o crimă. Cum te porți însă cu cei ce săvârșesc avort… aici deja lucrurile sunt mai complicate. Oricum, e o altă discuție care are prea puține aspecte teoretice și generale, și foarte multe aspecte individuale, practice, așa că n-am să insist.

Statisticile sunt aproape inutile pentru fondul discuției, însă sunt foarte utile pentru intoxicarea publicului. După ce, în SUA, mai mulți militanți pro-choice au recunoscut că falsificaseră datele ca să impresioneze populația și să obțină drepturi, mizând pe culpabiziliarea oamenilor neinformați, orice statistică este susceptibilă de falsificare. Țineți minte ca vreun reportaj să vă dea și sursa de unde a obținut cifrele cu care lucrează?

De altă parte, datele cu care vin avocații pro-life se prea poate să fie incomplete, de vreme ce nu toate avorturile sunt și înregistrate oficial, mai ales dacă se desfășoară în cabinete private.

Impunerea, prin lege, a avortului ca operație medicală încalcă dreptul medicilor la libertate de conștiință. Câtă vreme problema crimei n-a fost tranșată științific, ci doar ideologic, atunci nu văd de ce medicul care refuză avortul trebuie să fie sancționat. Lui nu i se refuză dreptul să aleagă ce să creadă.

Aici, rezolvarea mi se pare extrem de simplă: medicii să poată alege liber dacă sunt dispuși sau nu să ofere acest „serviciu medical”. Iar cazurile de avort să le fie repartizate celor care n-au nicio problemă de conștiință.

Urmările avortului în sine sunt dificil de cuantificat, unul dintre motive fiind acela că există o tendință evidentă a fiecărei tabere de a scoate în față ceea ce consideră a fi semnificativ. De pildă, site-urile pro-choice susțin că nu există o limită maximă de avorturi, nici vreo consecință asupra sănătății femeii în general, ea putând decide oricând să rămână însărcinată chiar după avorturi repetate. Singurele riscuri sunt cele pe care le presupune orice altă operație medicală.

Dimpotrivă, militanții pro-life prezintă o listă lungă de consecințe, de la frământări de conștiință (pe care mișcările pro-choice le pun strict pe seama presiunii socio-religioase), până la riscul decesului și oroarea unei crime săvârșite. Sunt convins că nu toate femeile trec prin așa ceva, dar mai cred și că majoritatea au parte de urmări!

O categorie aparte o reprezintă minorele care pot recurge la avort fără acordul părinților (deși n-au voie să voteze, să cumpere alcool sau tutun până la majorat!), fiindcă s-ar putea să ia o decizie – sfătuite de niște intoxicați ideologici – la o vârstă prea fragedă și care să le afecteze serios restul vieții. Militanții pro-choice prezintă, evident, numai partea plină a paharului lor.

E foarte interesant faptul că simpla ecografie înainte de a comite avortul a făcut mai multe femei să se răzgândească, în momentul în care au auzit că există o inimă care bate. Citeam undeva că în SUA, una dintre marile bătălii ale grupărilor pro-life a fost aceea de a dota clinicile unde se efectuau avorturi cu un ecograf.

Cine are de câștigat

Un punct foarte vulnerabil al grupărilor pro-choice e faptul evident că au ceva de câștigat de pe urma avortului. Pe lângă „beneficiile” individuale (eliminarea complicațiilor socio-profesionale ale unei sarcini, anularea consecințelor morale, încurajarea promiscuității sexuale etc.), nu putem ignora și faptul că se rotunjesc niște venituri pe urma acestei practici. O femeie poate face chiar mai multe avorturi pe an, dacă e ambițioasă. Iar dacă are urmări, cu atât mai bine, că devină pacientă fidelă a industriei de profil, cum remarca cineva.

Creștinii care militează pentru stoparea avorturilor n-au nimic de câștigat din această afacere. Dar, după părerea mea, ar fi bine să aibă ceva de pierdut. Asta le-ar conferi un plus de credibilitate.

Mass-media cu mare audiență are un rol decisiv, fiindcă foarte rar se întâmplă să se poziționeze echidistant în această chestiune. Cel mai adesea face jocurile unei singure părți – respectiv a militantismului pro-choice. Această situare este una deosebit de profitabilă. În plan extern, presa trece drept „emancipată”, „vizionară”, în avangarda luptei pentru drepturi. În plan intern, se încrie în tendința progresistă neo-marxistă și, foarte concret, nu riscă să ia amendă de la CNCD sau CNA pentru eventuale „discriminări”.

Mai există însă un aspect care trebuie adus în discuție. Deși poziția creștină este într-o lumină pozitivă în acest text, există și o dimensiune mai sumbră (cel puțin în creștinismul evanghelic moralist și puritan, dar cred că și în zona ortodoxă). Stigmatizarea mamelor care nasc „copii din flori” este o realitate incontestabilă pentru creștinii evanghelici. Așa că, chiar dacă militează pentru viață, cu greu vor putea digera sub raport etic și al imaginii confesionale eventualele sarcini nedorite apărute în rândurile lor.

În consecință, creștinii au de ținut în balanță imperativul de a lupta pentru viață (chiar intrauterină) și presiunea moralismului care susține edificiul „mărturiei” publice. Dilema nu-i ușoară deloc, cum am arătat la început, pentru că din ea trebuie să iasă câștigați și mama, și copilul. Atât cât se mai poate.

Scurte concluzii

Mai mult decât ca formă de presiune pe autorității (sub amenințarea cu votul), eu văd marșurile pro-life ca pe un avertisment ferm că avortul e o crimă, dar și ca pe o mână întinsă mamelor care, din diferite motive, iau în calcul întreruperea sarcinii, cu toate că înțeleg gravitatea gestului. Cred că e obligatoriu ca, dincolo de interdicția care li s-ar putea stabili prin lege, către femeile respective să transpară și mesajul că pot beneficia de un ajutor concret și susținut în cazul în care decid să-și păstreze copilul.

În această ordine de idei, îmi exprim aprecierea pentru fundațiile care se ocupă de consiliere, dar mai ales pentru cei care au avut curajul să adopte copii. Ei sunt argumentul cel mai puternic că există și alte soluții decât avortul.

Salut susținerea transconfesională (ortodocși, catolici, greco-catolici, evanghelici – vedeți aici și alți susținători de diverse confesiuni) de care se bucură aceste marșuri care se vor desfășura pe data de 22 martie în 38 de orașe din România.