Această postare – inclusiv titlul ei – este o prelucrare a unui text (scris de Jessica Thompson) pe care-l puteți citi în forma originală și integrală aici. Am reținut numai chestiunile esențiale pentru ca și cei ce nu citesc în engleză să știe cum să (nu) obțină un astfel de rezultat.
1. Fii ferm convins(ă) că momentele devoționale (a.k.a. „timpul de părtășie”) ale familiei garantează mântuirea sufletelor copiilor tăi.
2. Obligă-ți copiii să stea ca statuile, fără să miște, câtă vreme vorbești tu.
3. Așteaptă rezultate imediate (rugăciuni în lacrimi, iertăciuni etc), altfel sigur ai greșit undeva.
4. Fă în așa fel încât să citești pasaje cât mai lungi din Biblie, ca să umpli cam același interval de timp precum o emisiune tv (dacă la televizor pot sta, de ce să nu stea și la cele sfinte?).
5. Ascunde-ți cu grijă orice slăbiciune și pune-i numai pe ei să-și mărturisească păcatele [eventual, mărturisește și tu niște erori minore, ca să mimezi că ești vulnerabil – asta-i de la mine!].
6. Nu vorbi niciodată despre har. Dar amintește-le mereu că Dumnezeu vrea ca ei să fie ascultători de părinți.
7. Obligă-i să își asume activități religioase, chiar dacă ei nu vor. De pildă, cine nu se roagă nu se ridică de la masă.
8. Începe fiecare moment devoțional cu Efeseni 6:1-3 și nu citi niciodată și versetul 4.
9. Ascultați mereu, în fundal, melodii triumfaliste și culpabilizante (aici iar am improvizat, pentru că nu avem un echivalent pentru The Champion)
10. Nu admite nicio abatare de la program, căci momentele devoționale sunt mai importante decât orice altceva!
Reiau link-ul și la final, ca să vă documentați pe cont propriu.
Cu drezina 
Reblogged this on Persona and commented:
Teofil Stanciu despre felul in care se face spalarea creierelor copiilor in mediile fundamentaliste. Duca-se pe pustii!
Tin minte, copil fiind, bunica-mea ma ducea duminica de duminica la biserica. Era un moment de intalnire cu ceilalti copii din sat , iar bunicile nu incercau sa strice cu nimic acel moment: eram mai mult pe-afara decat inauntru si ne jucam in livada mare a bisericii . Iar la sfarsitul Litughiei , preotul , pe langa prescura ne dadea si fructe din livada( culese de dimineata , pregatite tocmai pentru noi)! Tin minte cat eram de sfiosi si tematori, daca ne va intreba cumva cum de nu ne-a prea vazut in timpul slujbei? N-a intrebat niciodata si nu intelegeam… A trebuit sa cresc pentru a ma dumiri ca ceea ce s-a intamplat cu mine in copilarie se chema PEDAGOGIE …
P.S.
In livada bisericii totdeauna fructele se coceau mai repede ! O fi fost si-asta tot un fel de Pedagogie … Imi aduc aminte cu drag ….
Omenia ar trebui să preceadă creștinismul din noi – ca manifestare.