Cum mai definim azi erezia

 

Masacrul waldesienilor din Merindol (Sursa)

Nu știu care e situația în alte religii, dar creștinismul mereu s-a confruntat cu învățături care, pornind de la Biblie, s-au îndepărtat de ceea ce s-a considerat a fi învățătura sănătoasă. Povestea nu e însă chiar așa de simplă pe cât ar putea părea la o privire superficială.

Au existat situații în istorie când o erezie a devenit aproape dominantă – numeric și geografic –, fapt ce nu a atras însă după sine și vreo corectitudine teologică. E cazul arianismului, de pildă.

De asemenea, în scaunele episcopale și patriarhale au stat nu o dată ierarhi eretici, care au ucis și exilat apărători ai credinței adevărate. Maxim Mărturisitorul e unul dintre exemplele cele mai notorii, dar mulți alți episcopi și teologi au avut de suferit – din partea creștinilor, nu a păgânilor! – de pe urma dreptei credințe.

Pare-se că și timpul a fost un factor determinant în decantarea adevărului doctrinar. Și totuși, chiar după mai bine de un mileniu și jumătate de creștinism, există învățături și personaje (Origen, de exemplu) care sunt reevaluate și interpretate într-o cheie mai favorabilă, chiar dacă nu neapărat absolvite de spectrul ereziei.

Se dovedește, așadar, că identificarea ereziei este un proces complicat, unde omul vrea să colaboreze cu Dumnezeu, dar se întâmplă ca multiplele condiționări conjuncturale pământești să interfereze în acest proces și să-l altereze.

Trebuie ținut cont și că în primul mileniu (și îndeosebi în primii vreo 500 de ani) de creștinism, atunci când s-au dat majoritatea bătăliilor dogmatice fundamentale pentru ce cred azi toți creștinii, creștinătatea era relativ unită sau, cel puțin, se zbătea să păstreze o linie dogmatică unitară.

După schismele succesive survenite mai ales după anul 1000, situația se complică simțitor, de vreme ce dogmele oficiale s-au împărțit în cel puțin vreo 3 ramuri principale (ortodoxă, catolică și protestantă).

Nu degeaba avem grupări de sorginte protestantă care și-au documentat genealogii ce includ mișcări considerate eretice la vremea lor, preferând să treacă sub tăcere aspectele controversate doar pentru a-și putea construi o legitimitate istorică.

Cred că am menționat suficiente elemente pentru a sublinia că procesele de erezie din zilele noastre trebuie să țină cont de numeroase aspecte și că nu pot fi telegrafice, cu câteva cărți nesemnificative la bibliografie și vreo 5 citate biblice invocate „după ureche”.

Așezate în acest context, acuzele de erezie (din mediul evanghelic) din ultima vreme mi se par aruncate cam în grabă și cam la nimereală.

Nu doar că dogma la care e raportată erezia este destul de vag formulată, dar adesea „erezia” se dovedește mai degrabă o formă de șarlatanie sau o strategie de manipulare, care nu e problematică doar în raport cu religia, ci chiar și cu legile statului laic sau cu o etică umanistă ce apără valorile fundamentale ale ființei umane.

Fără-ndoială că infracțiunea ar putea fi și erezie, dar în raport cu ce dogmă? Aici survine adevărata problemă, fiindcă, la modul ideal, erezia se raportează la corpusul comun de învățături general acceptate în creștinism. Însă, dacă întrebi dogmaticieni de diverse confesiuni sau interoghezi tradiții confesionale, răspunsurile vor fi întru câtva diferite, iar deosebirile s-ar putea să fie esențiale pentru încadrarea „ereziei”.

De pildă, „erezia” evangheliei prosperității n-a fost încă denunțată de cultele creștine in corpore, ci mai degrabă dezavuată ocazional. Poate că nu știu eu, dar n-am cunoștință de vreo anatemă aruncată de evanghelici asupra acestor învățături. Mai degrabă am remarcat o atitudine ambiguă, ambivalentă – liderii par să nu se fi hotărât dacă să se delimiteze net de cei fixați pe prosperitate sau să practice un fel de toleranță voit ignorantă.

Într-un fel, aceste precauții au calitatea de a nu sancționa orice manifestare creștină mai neobișnuită, dându-i ocazia să se (in)valideze în timp. Dar imprecizia cu care se operează lasă loc și pentru numeroase abuzuri sau derapaje.

În esență, dacă nu-ți place de un predicator, cel mai simplu e să-l acuzi de erezie (sau de liberalism, care e cam același lucru, la nivel de ofensă publică). Iar cu cât erezia e definită mai vag, cu atât mai bine. Calomnirea e mult mai facilă decât construirea unui rechizitoriu temeinic de erezie.

Un pastor a fost acuzat, nu demult, că predică erezii. Dar, după ce a fost examinat de o altă comisie (ierarhic superioară celei care l-a declarat eretic), ereziile sale n-au mai fost confirmate, iar pastorul și-a recăpătat… ortodoxia. Ce să înțeleagă din asta un enoriaș de rând?

Unul dintre argumentele cele mai penibile – din păcate – care se aruncă în luptă este cel despre „învățătura Bibliei”. Acesta sună atât de fals, după ce a fost terfelit în fel și fel de dispute între grupări și grupuri de interese, încât nu mai convinge decât pe cei care sunt convinși oricum dinainte.

Cu oaleacă de abilitate, Biblia poate spune exact ce vrea fiecare interpret al ei, mai ales în chestiunile discutabile sau neclare. Tocmai de aceea, acuza de erezie trebuie documentată temeinic, inclusiv cu argumente din istoria dogmei, nu expediată în „articole” sumare, care nu depășesc mia de cuvinte și care seamănă mai degrabă cu execuțiile publice practicate de mass-media.

Mi se pare mai potrivit excesul de prudență în aplicarea etichetei de eretic, tocmai pentru a nu decredibiliza degeaba omul și totodată conceptul. Dacă fiecare exaltat sau fiecare ignorant bun de gură e eretic, atunci cădem într-un ridicol din care toată lumea are numai de pierdut. Uneori sunt suficiente adjective mai puțin teologice: flecar, mincinos, dezordonat, incompetent, nesăbuit, impostor, imoral etc.

După cum trebuie luptat pentru dreapta credință și pentru adevăr, tot așa cred că trebuie luptat împotriva năravului actual de a căuta erezii verzi pe pereți pentru a putea aplica o sancțiune administrativă ce are alte justificări în fond și care seamănă mai degrabă cu o reglare de conturi între grupuri de influență (fără foarte mare legătură cu teologia temeinică).