Dictatura teologiei confesionale

(Sursa)
(Sursa)

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare de trufandale și noutăți pe care să le asimilăm fără discernământ. Nici vorbă. Toată discuția următoare vă rog s-o plasați în zona credințelor ortodoxe – adică a celor împărtășite de creștinătate și socotite corecte.

Se întâmplă mereu ca oamenii să aibă întrebări și frământări care să atingă marginile posibilităților teologice dintr-o anumită confesiune (mai ales în confesiunile mai tinere). Exemple ar fi destule, de la cele de natură dogmatic-instituționale, până la probleme existențiale profunde.

Înțeleg stânjeneala de a nu avea răspunsuri care să satisfacă setea căutătorului autentic (nu vorbim de aventurieri aroganți aici). Dar nu înțeleg înțepeneala de a prefera să consideri că omul are o problemă pentru că e frământat mai degrabă decât să admiți limitele actuale ale tarlalei teologice.

E destul de bizar ca tocmai confesiunile în care se vorbește foarte mult despre creștinism ca relație, să ți se servească îndemnuri și limitări dogmatice. De asemenea, tocmai confesiunile care au la temelie ideea de biserică perpetuu în reformare par să se anchilozeze extrem de repede într-un sistem de afirmații doctrinare sau practici eclesiale agreate.

Pentru a ieși din impas, adesea se sugerează că cei care ating limitele sistemului sunt, de fapt, problema. Ei au cine știe ce maladii spirituale care îi împing dincolo de marginile convenționale.

De pildă, dacă cineva n-are siguranța mântuirii, problema e a lui, că nu crede. Și atunci i se cere să repete mantra prin care să se autosugestioneze că are acea siguranță. Dar, cine cunoaște cât de cât sufletul omenesc, știe că certitudinile nu se nasc din repetarea unor cuvinte (fie ele și din Scripturi), ci sunt un soi de cristalizare a unor frământări, ivindu-se adesea indepedent de voința omului sau chiar în conflict cu ea.

Sunt de acord că matricea teologică a propriei confesiuni trebuie exploatată la maxim și cunoscută cât mai bine (de aceea insist mereu pe cunoașterea istoriei proprii), dar cred că adevărul e mai important decât această matrice și că el trebuie căutat chiar dacă se găsește în alte ogrezi denominaționale. Și mai cred că oamenii care se frământă și caută nu trebuie îngrădiți în țarcuri artificiale.

Cu oricâtă suspiciune sau aversiune ar fi privite, spațiile teologice, catolice sau protestante tradiționale au încă multe răspunsuri pe care nu prea ai unde să le găsești altundeva. Ele trebuie căutate acolo, chiar dacă acest fapt va stârni dezaprobarea grupului confesional propriu.

Excesul de certitudine care adesea se cere afișat, triumfalismul ieftin care se întemeiază pe entuziasm contrafăcut sau naiv și alte asemenea manifestări sunt semne ale unor slăbiciuni, nicidecum al forței sau stabilității.

Luați cazul unui individ curajos. Nu cred că vi-l puteți imagina repetând încontinuu că el e curajos și inventariind motivele pentru care e curajos. Mai degrabă mi-l pot închipui confruntându-se cu situațiile periculoase cel mult cu oarecare nonșalanță. Dar nicidecum lăudându-și întruna virtuțile și abilitățile proprii.

Dacă Dumnezeu a găsit cu cale să Se descopere până și unor păgâni, prin revelația Sa generală, atunci chiar nu-mi pasă dacă se potrivește sau nu în sistemul teologic evanghelic răspunsul pe care îl caut.

Problema adevărată cred că se ridică însă în momentul în care un creștin găsește mai multe răspunsuri în afara propriei confesiuni decât în interiorul ei. Atunci cred că el trebuie să-și rezolve dilema dacă mai rămâne sau nu sub umbrela acelei confesiuni. Dar socot că această problemă este a individului, nu a denominației, căci denominația – de fapt, oamenii care o alcătuiesc – ar trebui să aibă modestia ca acolo unde nu poate ajuta, să nici nu se bage să încurce.

Anunțuri

42 de gânduri despre “Dictatura teologiei confesionale

  1. Stii cum vad eu problema religiosului? Cum am invatat fiecare dintre noi sa scriem si citim: ne-a pus cineva creionu-n mana( prima data creionul, mult mai tarziu am invatat sa folosim stiloul…, si acesta e un aspect foarte important, toate pe rand, fara graba) si impreuna ne-a invatat cum sa-l facem pe ,,a” ….. ne-a tinut de mana, a scris cu noi, apoi impreuna am invatat sa scriem cuvinte , sa silabisim …. Aceasta este baza , aceasta este doctrina , fara de ea nu se poate dar greseala care se face actualmente este ca s-a uitat secretul invatarii impreuna, legatura organica dintre discipol si maestru…. si-o ia fiecare singur , dupa ureche, fiind convins ca a inteles corect ceea ce i s-a spus la gramada …

    Toti stim sa citim , toti stim sa scriem dar nu multi stiu sa faca poezie! Poezia e un dar, un dar primit de la Dumnezeu, pur si simplu sau nu stiu cum ! Problema e ca si cei care abia pot sa scrie o scrisoare emit pretentii ca si ei ar fi in stare sa incropeasca o poezie , doar si ei au invatat sa scrie si sa citeasca , neputant s-o faca ……, din pacate il ,,rastignesc” pe poet neintelegand ca e un dar pentru ei … un dar de la Dumnezeu pe care ei refuza sa-l primeasca ! De ce ? Pentru ca ar vrea sa scrie si ei versuri dar nu pot …

  2. Eu știi ce mă întreb, Teos? Ce li se poate răspunde celor care vin cu șablonul și cu limitele din care nu ”ai voie” să ieși pentru că ai ”dat cu semnătura” de evanghelic. Suntem în reformare perpetuă ca biserică evanghelică? Dacă știu că spune așa crezul de început – măcar – ăsta ar fi un răspuns dacă stau să mă gândesc.

    • Aici aș face o deosebire între (1) niște rânduieli strict exterioare la care aderi în virtutea confesiunii și pe care ți le asumi odată cu asta și (2) niște probleme dogmatice deschise în creștinism. Mie mi se pare grav să prezinți niște probleme care au mai multe soluții ca fiind cu o singură soluție.

      Ar trebui discutat de „fundamente” (vorba americanilor fundamentaliști”), dar în sensul acelor credințe fundamentale care definesc o confesiune. Această discuție nu se poartă, deși ar oferi, după părerea mea, un prilej de eliberare de multe cutume ocazionale. Sau acestea ar putea fi privite cu mult mai multă detașare și și-ar dobândi locul cuvenit. Evanghelicii – ca grupare transconfesioanală – au câteva lucruri care-i leagă. Dar, de acolo încolo, sunt diverse „accidente” care reprezintă specificul unei confesiuni sau a alteia. Culmea e că adesea acest spefic suferă mutații și baptiștii devin carismatici. De unde se vede cât de șubrede sunt unele dintre constructele teologice prezentate ca foarte solide și „biblice”.

        • A, probabil dă o impresie greșită comentariul meu. Teo cred că știe ce ziceam. Mă refeream la disputa interminabilă – și, din păcate, nu doar virtuală, ci cu efecte triste în viața eclesială – dintre cesaționism și necesaționism..

        • Camix, părerea mea e că e mai bine că, de exemplu, mărturisirea de credință baptistă e mai vagă aici. Asta lasă loc de respirație 🙂 Unele lucruri poate că ar fi mai bine să fie precizate. Dar, la cât de multă chițibușăreală avem, aproape orice scăpare e un semn de normalitate 🙂

        • E bine pe de o parte. Dar, pe de alta, în ciuda acestei atmosfere vagi care planează asupra doctrinei legate de Duhul Sfânt, au loc taxări. Or aceste taxări nu ar trebui să existe dat fiind faptul că nicio ”lege” nu incriminează necesaționismul (bunăoară) sau măcar să fie niște dezbateri amicale ca rezultat al diferențelor iscate. cel mult.

        • Cu asta sunt de acord. Ar trebui să existe un pic de dialog competent de ambele părți și un pic de toleranță. Unii sunt mai vocali și, istoric vorbind, nu au nici o reputație prea bună în privința toleranței. Doamne ferește să fii vre-un Servetus căzut pe mâna lor. Ceilalți, mai puțin competenți, cred. Dar chestia asta nu cred că se poate rezolva cu încă un articol la mărturisirea de credință.

        • Probabil că nu se va schimba cu un articol în plus la mărturisire, că asta ar fi ceva extrinsec, însă ar împiedica (mai mult măcar) taxările, concedierile (că și de-astea sunt), presiunile.

          Important ar fi să schimbe mentalitatea, iar asta poate doar cu schimbarea generațiilor. Însă și o bună parte din generația nouă gândește la fel ca predecesorii. Nu știu ce le-ar putea îmblânzi rigiditatea gândirii decât dialogurile. Dar, și asta, dacă iaște deschidere pentru așa ceva..

        • Cami, mentalitățile s-au schimbat. De la mentalitatea care le permitea cultelor din Alianța Evanghelică să organizeze evenimente împreună, la cea după care Alianța respectivă e mai mult o formă fără vreun fond. Poate că deschiderea de după 1990 a fost o formă o exuberanță naivă, dar replierea de acum nu-mi pare cu nimic mai înțeleaptă, ci doar mai precaută, de-a dreptul suspicioasă.

          Cred că noi am făcut parte din generațiile privilegiate care nu se întrebau, în școală, cărei confesiuni aparține cutare coleg. Sau, dacă ne întrebam, nu era o chestiune esențială. Acum, fiecare cu școala lui, cu mândria lui, cu „succesurile” lui.

          Nu zic ba, e bine să știm și ce ne desparte (că așa aflăm și ce ne unește), dar îmi pare că se poate simți în unele sfere o schimbare de atitudine. În rău,

  3. unul dintre cele mai bune articole scrise de Teofil Stanciu. Am citit pe nerasuflate. Este o carte foarte buna, „Vesnicia din inimile lor” care vorbeste despre Dumnezeu revelandu-se triburilor din Africa si America Latina, care n-au avut niciodata de-a face cu crestinismul. Misionarii care au ajuns la ei, au ramas uimiti.

    • Opinia mea este că acest articol este unul mediocru, avînd în vedere că Teofil a arătat din plin că poate scrie articole la un cu totul alt nivel.

      Tema este foarte importantă, dar tratată cu superficialitate și avînd formule pătrățoase care pot să provoace dezbatere, dar care nu rezistă la o polemică (care implică anumite reguli, mai ales disciplina formulării).

      Biblia a fost scrisă pentru… triburi?

      Bag de seamă că e prea… academică.

      • Avand in vedere ca e apreciat, pana acum, de 14 bloggeri si trei au preluat postarea …….., intr-adevar este ,,mediocru ” …..

        • Doar n-o să măsurăm excelența / mediocritatea în numărul de Like-uri… 🙂

          Să-i dăm mai bine drumul la polemică…

          Acolo nu se prea înghesuie lumea, nici măcar jumătate din cei 14…. 🙂

      • Il las pe Teo s-o facă doar e ciorba lui , le am eu pe-ale mele . Mai sus, deloc n-am vrut să fiu răutăcios , am făcut doar o observaţie iar ca şi completare la observaţie, printre cei paisprezece, nu pot să mă laud că-i ştiu, i-am citit doar pe câţiva, patru dintre ei sunt, îmi place tare mult expresia asta de şantier, sunt ,,grei ” …

        Ştii ce mă bucură , Aline ? Bate vântul schimbării, adie zefirul de primăvară … Simţi miros de lăcrămioare ? Doamne ce-mi plac florile ăstea , chiar seamănă cu nişte lacrimi , lacrimi cu miros de bucurie ….

        • Florin, în anii postdecembriști, bisericile evanghelice au cunoscut un proces, la început oarecum normal, dar apoi anormal, de dez-identificare confesională.

          E plină România de… creștini. Sub această etichetă intră o droaie de ramuri și rămurele.

          Nu prea văd cum pot exista comunități creștine fără a avea un număr minim de doctrine și documente care reglementează viața confesională.

          Faptul că uneori (sau deseori) corpul „legislativ” este transformat în armă ideologică nu trebuie să ne facă să fim extrem de critici la adresa „dictaturii teologice confesionale”, ci să depunem efortul necesar pentru a păstra Duhul în slovă.

          Teofil a început prost articolul: „Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic.”

          Nu pentru că uneori (sau deseori) nu ar fi așa…

          Ci pentru că subminează încrederea în sistemul democratic care presupune existența… partidelor.

          Altădată despre… lăcrămioare. 🙂

  4. Poate pentru că sunt afară din context, sau poate mai tare la cap, da’ nu-nțeleg de ce „dictatură.” E o țară liberă iar enoriașii evanghelici se asociază confesional prin voința liberă. După cum am mai văzut pe ici pe acolo, unii mai trec liberi și nestingheriți de la unii la alții, după ce s-au convertit odată. Deci, ai putea elabora? Cine-s dictatorii? Cine sunt dictații? Cum se exercită dictatura? Care sunt mijloacele de constrângere?

    O fi mai degrabă reacția unora buimăciți și dezorientați în mijlocul scenei, sub lumina orbitoare a reflectoarelor multiculturalismului, globalizării, post-comunismului, post-modernismului, post-fundaționalismului și a cine știe ce alte posturi?

  5. Nu am apucat sa citesc intregul articil dar sunt de acord cu Eugen si chiar du Alin. Deja terminologia folosita nu isi are locul; dictatura, matrita, teologia trebuie eploitata, nu mai culeg altii dar sunt termeni care nu isi au locul atunci cand se discuta subiecte, probleme, cum vreti, teologice. Si nu sunt singurii. Nu ne putem permite orice si daca vrem sa analizam si sa atragem atentia asupra unor situatii atunci cred ca trebuie o muca mai asidua care nu se scrie in paragrafe de trei patru rinduri.

    Ca sa nu mai spun despre un comentariu care vorbeste de camasa de forta, Haide-ti domnilor, un pic de maturitate.

    Gasesc insa ca Teofil are dreptate in paragraful de mai jos.
    Excesul de certitudine care adesea se cere afișat, triumfalismul ieftin care se întemeiază pe entuziasm contrafăcut sau naiv și alte asemenea manifestări sunt semne ale unor slăbiciuni, nicidecum al forței sau stabilității.

    Am insa o intrebare: La ce ne referim cand scriem evanghelic la ce este Evanghelic sau la o denominatiune care isi da numele acesta?

    Maria Istoc pour parnassienne passagère

  6. Dau un răspuns general la chestiunea cu dictatura. Există un sens mai tehnic al termenului care se referă la forma de guvernământ dictatorială. Firește, nu acest sens l-am folosit.

    Există însă un sens figurat, care se referă la dominația unei categorii sociale sau a unei mentalități. Ei bine, în această accepțiune, eu cred că există o dictatură teologică confesională în sensul precizat în text. Această dictatură se manifestă prin două pârghii principale:
    1. Presiunea grupului unde identitatea de grup musai definită mereu prin excluziune, prin delimitarea de ceilalți. Aici, a vorbi de bine despre alte confesiuni devine un act de trădare, de vreme ce „noi” este definit prin opoziție acută și permanentă cu „ei”. Acel „ei” e atât de jos în ochii „noștri”, încât chiar și mântuirea lor este, în cel mai bun caz, probabilă.

    Această primă formă de dictatură se manifestă la firul ierbii, în zona enoriașilor obișnuiți. Mijloacele ei de persuasiune sunt: excluderea, evitarea (excentricilor), etichetarea, bârfa, calomnierea etc.

    2. Descurajarea căutărilor unor răspunsuri în alte areale confesionale. Cu această formă de dictatură (mai rafinată) m-am întâlnit adesea în formulări de genul celei pomenite (noi nu putem să… pentru că suntem baptiști, penticostali…). Cunosc situații în care, decât să admită că nu dețin un răspuns, lideri evanghelici importanți au preferat să facă presiuni pentru soluții imorale și distructive, numai să nu cumva să li se știrbească prestigiul și să nu se păteze „mărturia”.

    Aici trebuie făcută o observație. Ca materie de studiu, pentru diverse lucrări în școli (mai ales cele superioare), celelalte tradiții creștine sunt bune. Dar, când vine vorba de a asimila ceva de acolo, ele se transformă repede în chestiuni suspecte. Aceasta a doua formă de dictatură se manifestă mai ales la liderii de opinie (locali sau naționali). Nu la toți!

    Nu cred că am folosit un cuvânt prea aspru, fiindcă tendința pare a fi tot mai izolaționistă, tot mai combativă și mai segregaționistă.

  7. Vin și cu un exemplu de acută actualitate:

    Darurile Duhului Sfânt. Baptiștii cesaționiști (și sunt foarte mulți) nu admit alt răspuns (în interiorul comunității lor) decât cel cesaționist. Înțeleg asta strict la nivel de teologie. E o opțiune posibilă, firește.

    Dar când ai un om care are o problemă, nu poți să-i oferi doar răspunsul teologic oficial. Nu poți să vii cu teorii care au oricum fisurile lor. Sau, dacă tot vii, vii cinstit și îți prezinți și limitele. Or această onestitate îmi pare cvasiabsentă. E extrem de greu să găsești un evanghelic modest (și de o parte și de cealaltă a bariadei) în pretenții. Fiecare devine atotștiutor și explică de îți trece cheful. În loc să se preocupe să înțeleagă întrebarea, problema, durerea, se preocupă să apere dogma „oficială” și, probabil, propria vulnerabilitate.

    Cu cât problemele sunt mai grave și mai complexe, cu atât se acutizează și gravitatea acestei distanțe dintre nevoie și răspuns.

    • Legat de afirmația: E extrem de greu să găsești un evanghelic modest (și de o parte și de cealaltă a baricadei) în pretenții. Aici trebuie specificat, greu de a găsi un asemenea creștin evanghelic între cei care dezbat, mi se pare prea generalizat argumentul. Eu găsesc sute de introvertiți care stau duminică de duminică pe băncile adunărilor și care nu își exprimă opiniile într-un mod dictatorial sau dictat, pur și simplu nu vor, deși poate că uneori ar trebui. Să nu generalizăm. Am întâlnit baptiști care trec granița lor denominațională pentru a fi botezați cu Duhul sau a primi un dar duhovnicesc, dar rămân aparținători ai denominației baptiste, Oamenii au înțeles limitările denominației lor și caută în altă parte lucrurile care le pot avea fără să ceară aprobarea pastorului sau altei persoane în funcție.

    • Deci nu este vorba de dictatua teologiei confesionale ci intra-confesionale. Pentru că baptiștii, de exemplu, nu s-au identificat niciodată denominațional ca cesaționiști. E drept, cesaționiștii, mai ales de natură calvinistă, se pare că au devenit foarte vocali între baptiștii români, în mare parte prin vizitele prietenilor lor vocali din America (a la McArthur). Probabil aceștia n-ar fi mai fericiți decât să îi facă pe toți baptiștii români ca ei. Ceea ce, desigur, ar fi o altă ruptură păcătoasă în trupul lui Cristos. Sigur, vorbesc din câte aud pe aici, nu știu exact cum stau lucrurile acolo. Dar acceptarea unei anumite diversități de vederi între credincioși este în însăși esența baptismului, după o altă zicere baptistă, aceea a „competenței sufletului” despre care am scris odată pe blogul meu.

      • Sigur, cei mai mulți baptiști susțin că Dumnezeu poate face minuni, că Dumnezeu nu este închis într-o cutie teologică, însă totuși aș îndrăzni să spun că cei mai mulți baptiști suferă totuși de cesaționism, măcar parțial. Spre exemplu atunci când vine vorba de vindecări mulți se roagă și cred că Dumnezeu poate să facă o minune, o vindecare, etc., lucru care nu se întâmplă în cazul darurilor duhovnicești. Aici apare limitarea teologică cesaționistă cu redefinirea darurilor duhovnicești sau o reinterpretare păguboasă pentru o denominație cu un mare potențial biblic și doctrinal. Cazul lui John MacArthur nu este singular în spațiul baptiștilor calviniști. Se spune că pentru câteva zile platforma de socializare Twitter a fost dominată cu discuții polemice despre subiectul Strange Fire. Personal cred că tot mai mulți cesaționiști evanghelici, nu numai baptiștii își pun serios întrebarea despre subiecte ținute sub preșul doctrinar cesaționist, toate argumentele care până mai ieri erau ignorate de cler, încetul cu încetul depășesc orice formă de dictatură confesională ajungând la oamenii mai simpli și fără pregătire teologică. Și cine, poate și acesta este un act al suveranității și predestinării lui Dumnezeu, numai de l-ar înțelege și alții.

  8. Poate era nevoie de exemplele acestea in textul in sine pentru ca citind articulul ai impresia ca esti intr-o cursa in care nu se specifica paramentri si nu stii incotro alergi. Calitatea unui articol nu este neaparat in vitaza lui pentru ca in cazul acesta genereaza reactii dar nu reflexii, adica nu analize.

    Nu ma pronunt in legatura cu detaliile aduse pentru ca din nou nu mi se par analizate ci din nou tratate in viteza. Se poate ca e adevarat in parte, sper insa ca baptistii si penticostalii din Romania nu sunt in relatia pe care pare-ti a o prezenta. Si continu sa cred ca limbajul este exagerat tot asa cum intr-o vreme in America se vorbea despre teroristi in Biblie;

    Ar mai ramine un amanunt pe care l-at atins to in marea viteza – siguranta aruncata tot in mare viteza. Ei bine acesta este o problematica falsa pentru ca acest Calvin pe care merita sa „il frunzarim” nu a vorbit niciodata despre siguranta minturii fara sa mentioneze avertismentele din Biblie. Daca crecem insa ca el trebuie doar frunzarit….. Iar Larry Crabb este profund…..
    De 450 de ani incoace mare parte din suflarea crestina stie ca a existat un Calvin. Larry Crabb despre care scrietii ca „este profund” si care nu vreau sa spun ca are de a face cu teologia, e cunoscut de un numar foarte limitat de evanghelici in America si a ajuns prin unele din tarile din estm c’est tout<

    Maria Istoc pour parnassienne passagère.

  9. De mantre în figuri impuse sau libere vă plângeţi? Dacă aveaţi ditamai catehismul şi dreptul canonic tunate la biţi şi byţi (sau cum s-o mai fi scriind) ce mai ziceaţi?!? Oricum, ce vroiam să spun era: Luptă-Te-o!

    • Ziceam să dezvoltăm o cazuistică pe măsură și, unde-s ochiuri multe, tot te strecori cumva. Pe când unde-s ochiuri puțin și largi porțiuni impenetrabile, ce să mai faci?

  10. Teo, înțeleg că la chestiunea (non)cesaționistă te-ai referit cînd ai spus: „mărturisirea de credință baptistă e mai vagă aici”.

    E una să spui că e „mai vagă” și alta că e „vagă”.

    Nu comentariile sînt referinţa, ci… Mărturisirea de credinţă baptistă.

    Desigur, un document foarte important pe care baptiştii nu binevoiesc să îl citească şi să îl folosească în discuţiile lor.

    Mai exact, trebuie să discutăm despre CUM apare articolul depre Duhul Sfînt şi abia apoi despre chestiunea (non)cesaționistă.

    Eugen Matei a scris pe blogul lui că „baptismul prin definiție presupune o anumită diversitate inerentă”.

    Dar trebuie să fim foarte atenţi la limitele diversităţii!…

    Ori doctrinele DE ACEEA sînt importante, că stabilesc LIMITE!

    Chestiunea pe care ai ridicat-o în articol se numește dictatura teologiei confesionale sau ai vrut să te referi, de fapt, la dictatura clerului confesional? Ba chiar la dictatura laicilor?

    Tocmai DOCTRINELE (însoțite de actele de funcționare ale asociației de biserici) pot clarifica abuzurile la care se dedau clerul și laicatul.

    Cu alte cuvinte, încercînd să subminezi dictatura, ai subminat de fapt legimititatea DOCTRINEI…

    Este atitudinea tipică a românului inteligent dar neimplicat…

    Suficient de reflexiv, dar nu suficient de poziționat într-o rețea de influență, care să aducă schimbarea dorită…

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s