Depresia de după sărbători

Sisif
Sisif, de Tițian (sursa)

Sabbatul nu este pur și simplu timpul liniștii, al odihnei.
Trebuie să ne privim munca din afară, nu numai dinăuntru.

(Ludwig Wittgenstein)

Depresia sărbătorilor și „după-sărbătorilor” este deja un fapt curent, despre care se vorbește ca despre un sindrom trendy trecător și recurent. Vine și pleacă odată cu sărbătorile. E un must.

Mi-am permis să croșetez profan pe această temă, fără să am pretenția că voi ajunge fix la miezul problemei. L-am citat pe Wittgenstein la începutul textului pentru că îmi pare că observația lui conține (cel puțin) două idei interesante. Înainte să le dezvolt, precizez că am lărgit sfera de cuprindere a sabbatului pentru a include orice sărbătoare (creștină).

Cele două idei sunt foarte simple, de altfel: prima e că sărbătoarea ar trebui să fie un timp al odihnei și liniștii, iar a doua e că ar trebui (cu necesitate!) să includă meditație, analiză critică a propriei activități și, prin extensie, a propriei vieți.

Dimpotrivă, la cum am receptat de-a lungul anilor ideea de sărbătoare – așa cum era ea înfățișată în biserici –, am rămas mereu cu impresia că praznicele sunt prilejurile cele mai nimerite pentru activism religios și social. Iar mai nou, societatea de consum ne-a vârât în cap ideea că sărbătoarea e și un prilej de activism consumerist.

Se sugera (sau se afirma) că cel mai neinspirat lucru pe care l-ai putea face este să stai cât mai mult acasă cu familia și cu propriile gânduri. Iar cel mai recomandat era, din punct de vedere religios, să colinzi, să participi activ (nu pasiv!) la programele bisericii (vreo 5 de Crăciun și măcar 3 de Anul Nou). Din punct de vedere socio-familial, acum se fac tradiționalele vizite la rudele pe care le vezi o dată pe an.

După atâta tevatură, nici nu e chiar atât de surprinzător că, la final, te lovește un recul depresiv, căci efortul a fost unul consistent. Fiziologic e nevoie de o coborâre în groapa de potențial după atâtea culmi ce au trebuit atinse.Citește mai mult »