Exilul şi aşteptarea

Fuga în Egipt (sursa)
Fuga în Egipt, de Joachim Patini (sursa)

„Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lumină lină din lumină lină”

(Lumină lină – Ioan Alexandru)

Distanţa dintre cer şi pământ este imposibil de precizat. Pentru simplul motiv că nu există un loc anume de unde începe cerul. Interesant că există însă exprimări de tipul „ca de la cer la pământ”. Şi mai e interesant că, deşi se vorbeşte despre „albastrul cerului”, pământul e cel albastru. „Planeta albastră”.

Aşadar, nu facem decât să ne raportăm la ceva foarte vag şi să trăim cu impresia că privim „în sus”, când albastrul e în jurul nostru, e printre noi, cerul nostru e printre noi. Logic vorbind.

Nu ştiu cum va fi fost înainte de căderea lui Adam. Dar odată exilaţi din paradisul primordial, am devenit atât de siguri pe noi, încât am mutat centrul lumii pe pământ. Poate că aveam nevoie să facem asta, ca să ne căutăm curajul să fim fericiţi. Ca să putem trăi, să ne găsim un rost.

Chrisos e „Lumină din Lumină”. Nu e vorba de lumină în sens figurat, ci de lumină cum „ochii omului nu au văzut”. Lumina a păşit în exil, cu riscul de a fi dispreţuită, pentru că evidenţia imposibilitatea fericirii. Evidenţia gravitatea, amploarea crizei, a minciunii.

Îndeobște, exilul nu este un loc al libertăţii, cum se întampla să fie în perioada comunistă pentru români. Exilul e locul departe de casă, de limbă, de neamuri, de prieteni, e locul unde dezrădăcinatul nu mai are confortul relaţional, lumea iubirii în care locuia. Fiindcă fiecare dintre noi căutăm să ne amenajăm un colţ de iubire în care să creştem, să stăm pe cât se poate fără măşti. Exilul – surghiunul – e locul unde nu poţi fi tu, aşa cum eşti, în tot adevărul de care ești în stare. În exil eşti altul, eşti necunoscutul care apare şi trebuie acceptat, asimilat, recunoscut, evaluat.

Christos a spus oamenilor că sunt nenorociţi. A denunțat sistemele care promiteau binele omului. A introdus în lume îndoiala față de realitate și față de prezent odată cu credința în ceva absent, niciodată văzut, mereu presimțit, aproximat, dorit.

Christos exilatul. Autoexilatul. Lumina a venit să prindă umbră. A venit să fie confundată cu tot felul de arătări.

Dureroasă alchimie prin care Lumina ia trup, când desăvârşirea Se limitează pe Sine în chipul de om. Supremă umilinţă – să nu Se arate Cine este. Să fie trecut cu vederea, confundat cu unul de-ai noştri. Desăvârşită discreţie.

Habar nu am ce au înţeles ciobanii din Betleem în noaptea aceea. Li s-a spus că semnul este „un Prunc…”. Lumina, Dumnezeu este recunoscut după semnul pruncului culcat în iesle. Dumnezeu se face semn. Adică, după ce era Cuvânt, acum ia trup, intră în existenţa terestră. Diavolul se împieliţează, zice Steinhardt. Diavolul e foarte bun actor, dar nu se poate dărui, nu se poate identifica, rămâne distant. Ai zice: ia uite, ce luciditate, cât scepticism, câtă prudenţă! Şi câtă „imprudenţă” în iubire! „Naivitatea” lui Christos de a Se pune pâine şi vin înaintea oamenilor. Să se lase mâncat de oameni.

Păstorii or fi simţit nevoia de Mântuitor. Oare să se mântuiască din postura de oieri? Să acceadă la o castă superioară? Poate au simţit – în nopţile în care priveau stelele – că există ceva mai sus, că Dumnezeul care era cumplit de tăcut se uită încă printre stele la lumea asta. Nenorocită. Şi simţeau că lumea asta e nenorocită. Aş spune că nu contează de unde începe conştientizarea nenorocirii. Ci contează ca ea să aprindă în om nevoia de lumină şi nimic altceva să nu poată înlocui lumina.

Păstorii aşteptau ceva. Exista în ei un gând, o presimţire, o nelinişte. Lunga şi neputincioasa aşteptare. Simeon şi Ana făceau şi ei ce se pricepeau. Aşteptau. Christosul predicat în zilele noastre aproape ca dă buzna în case, forţează mâna şi inima. Atunci Se lăsa aşteptat. Poate că a intervenit undeva o eroare.

Mă întreb, mai mult sau mai puţin retoric, dacă mai ştim astăzi să aşteptăm. Da, vine Crăciunul. Dar cine mai ştie să aştepte, să pregătească, cum zicea Ioan Botezătorul, „calea Domnului”?

Probabil că aşteptarea este o meserie de mult uitată. În exil se aşteaptă veşti de acasă. Ca să aştepţi veşti de acasă trebuie să mai ştii unde este acest „acasă”. Ori poate că noi suntem din a… n-a generaţie de exilaţi. Nu mai ştim ce aşteptăm sau de ce să aşteptăm. Măcar de-ar veni Godot!

Poate că Simeon şi Ana s-or fi gândit să aştepte un eliberator, să-l vadă intrând în templu cu alai. Dar şi-au ascuţit atât de tare simţurile de-a lungul anilor, încât L-au primit pe Dumnezeu aşa cum a decis El să vină, ca un Prunc.

Să fii atât de pregătit, să fii aşa de antrenat, încât să recunoşti prezenţa Lui într-un copil de câteva zile. Dacă Simeon şi Ana erau analfabeţi? Că păstorii aproape sigur erau. Cu magii e altcumva, ei au luat cărţile şi le-au confruntat cu mesajul stelei. Demers savant! Dar şi analfabeţii îl pot aştepta pe Christos.

Christos care se arată celor care au răbdare să-L caute, să-L aştepte, să-L deosebească de tot ce se petrece în lume. Cei care L-au recunoscut erau de-ai Lui şi El, de-al lor.

Cred că sunt puţini care ştiu să-L aştepte pe Christos. Şi de Crăciun şi în alte zile. Şi care să nu încerce să-L zorească, ci să rabde, să se lase surprinşi, să aibă curajul să stea în nenorocirea lumii cu ochii larg deschişi, cu auzul ascuţit şi inima legată numai şi numai de Dumnezeu. Şi sunt greu de văzut, poate, fiindcă nu atrag atenţia.

În surghiun se repetă limba de acasă. Ca să nu fie uitată.

Anunțuri

9 gânduri despre “Exilul şi aşteptarea

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s