Evenimentele creștine între anunț și marketing religios

 

(sursa)
(sursa)

N-am nimic împotriva mediatizării unor evenimente creștine de anvergură locală sau națională. De vreme ce este o întrunire publică, de ce să nu se afle despre ea? Foarte bine. Mai ales că cele mai multe au și scopuri evanghelistice declarate (mă refer, cu precădere, la evenimentele organizate de evanghelici).

Că această mediatizare se face prin radio, prin televiziune, prin afișe stradale, prin mijloacele care le furnizează internetul contează prea puțin. Dacă e posibil, să fie folosite toate canalele disponibile, atunci cu atât mai bine.

Dar începe să fie tot mai greu de făcut distincția – cel puțin în unele cazuri – între mediatizarea unui eveniment organizat de creștini și o campanie publicitară pentru un produs sau o campanie electorală în care știm cu toții că se spun foarte puține adevăruri și foarte minciuni (fie și numai dintre cele „prin omisiune”).

Ce caută calificative precum „cel mai”, „unic”, „excepțional” în afișe ce au legătură cu o predică, o conferință sau o seară de tineret? Dacă e să fim scrupuloși, unici suntem fiecare, unică ar trebui să fie fiecare întâlnire dintre creștini – iar într-un sens cât se poate de comun, chiar este –, însă fiecare decide pentru sine care a fost „cel mai”… eveniment la care a participat.

Dar nu numai anumite cuvinte sunt problematice, ci și întreaga concepție a unor campanii de mediatizare. Simbolurile folosite (banii cred că au cea mai mare trecere, indiferent de subiect), felul în care este ambalat mesajul (ți se promite marea cu sarea!), construirea unui piedestal de vedete pentru vorbitori/cântăreți, aglomerarea unor elemente care să sugereze grandoare, importanță, necesitate, unicitate – toate acestea te trimit cu gândul la reclamele care sunt menite să ascundă defectele unui produs, exagerându-i peste măsură calitățile.

Mereu am fost de acord că bisericile trebuie să folosească – cu precauție, moderație și înțelepciune, dar fără inhibiții – toate mijloacele pe care evoluția societății le pune la dispoziția oamenilor. Nu am nimic împotriva aparaturilor, nici împotriva transmisiilor live pe internet, nici împotriva altor modalități de diseminare a mesajului creștin. Cum aș putea fi contra lor când am blog?

Dar aceste noi tehnici de marketing religios îmi par (poate e doar problema mea) foarte departe de simpla nevoie de mediatizare a evenimentului. Inevitabil, atunci când apar cuvinte-cheie precum cele deja menționate, se sugerează că numai acel eveniment specific este „extraordinar”, deci toate celelalte, organizate de „concurență”, nu mai pot aspira la același statut privilegiat. Așadar, ajungi vrei-nu-vrei la concluzia că există o competiție (uneori chiar agresivă) pentru cucerirea unui „segment de piață” cât mai consistent.

O altă deprindere destul de veche deja e aceea de a înșira sponsorii manifestărilor – exact ca la meci sau la spectacole televizate – și chiar de a le da cuvântul să se adreseze credincioșilor (cu ce autoritate?!) într-o… pauză publicitară stânjenitoare. Înțeleg că sunt niște oameni care au sprijinit, de pildă, construcția unei biserici, dar unde mai e demodatul slogan de sorginte biblică „ce face stânga să nu știe dreapta”? Unde-i discreția care trebuie să însoțească fiecare gest de generozitate creștină?

Înțeleg că vremurile s-au schimbat și cred că trebuie să existe un oarecare interval în care să se poată mișca și bisericile – de pildă, probabil că trebuie să îl pomenești pe primar, dacă ți-a facilitat prin bunăvoința sa diverse chestii birocratice sau pe vreun sponsor străin de biserică, dar care a dăruit cu generoziate –, însă mi se pare că bisericile ajung să semene deranjant de mult cu niște sereleuri ce activează în show-biz-ul religios.

Ca să nu fiu răstălmăcit, precizez că mi se pare destul de normal ca un anunț (multimedia sau printat) să conțină informații despre loc, dată, oră, vorbitor și, eventual, tema discutată și condiții de participare. Dar restul zorzoanelor stilistice – titluri bombastice, promisiuni aruncate fără discernământ, slogane sforăitoare, simboluri discutabile – cred că pot lipsi fără să se piardă nimic esențial.

Firește că și creativitatea creștinilor trebuie să se vadă cumva chiar și în aceste modalități de mediatizare. Dar ar fi de preferat să nu împrumute prea mult din năravurile pieței economice, fiindcă seamănă a promiscuitate morală cârdășia asta. Dacă „strategia de marketing” presupune popularizarea unui eveniment, foarte bine, dar dacă pentru asta musai să-l „împacheteze” în tot felul de „ambalaje” mincinioase, cred că strategia devine cel puțin discutabilă moral.

Admit, din nou, că se poate să fiu eu depășit de vremi și să existe o justificare și logică, și spirituală. Așa că, dacă sunt doar anacronic, nu mă luați în seamă.

Anunțuri

30 de gânduri despre “Evenimentele creștine între anunț și marketing religios

  1. Vei spune că-s conspiraționist paranoic dar… Să aibă oare legătură cu faptul că tot mai mulți din cei cu autoritate în biserici au un „background” economic, managerial sau de afaceri?

  2. daca sponsorii au apărut pe afiș înseamnă că și-au plătit locul, nu au făcut după principiul să nu știe stânga ce face dreapta…și nu cred că e rău nici așa.

    • Eu vorbeam despre sponsorii de biserici și despre practica menționării lor în ceremoniile de „dedicare”. Și am constatat că această practică s-a extins și la alte tipuri de evenimente, unde se preciza că mâncarea a fost pregătită prin bunăvoința firmei fratelui cutărescu etc. Despre ce afișe este vorba?

  3. in general pe afise se scrie jos sponsorul sau sigla celor prin care a fost posibila harababura. La fel e si cu bisericile….oamenii dau sa li se auda numele…lumea mananca si asa functioneaza reclama. Omul da un ban si are in schimb reclama. Cred ca darnicia se refera la acoperirea unor nevoie elementare, treaba asta cu teleshow-urile si evanghelizarile la care participa tot cosmosul se fac cu sponsorizari, nu cu darnicie.

    • Se poate să fie așa, dar atunci cred că sunt 2 variante mari:

      1. Aceste practici rămân discutabile moral și ar trebui eliminate sau măcar restrânse.

      2. Chiar dacă sunt discutabile, considerăm că țin de celebra „zonă gri” și admitem, oficial, că există zone de compromis necesar.

      Nu pot admite însă că aceste practici ar putea fi trecute în rândul celor virtuoase (precum dărnicia sau milostenia, facerea de bine, medierea conflictelor etc.). Mă tem că se insinuează discret sugestia că nici Dumnezeu nu mai e ce a fost, ci are și El nevoie de sponsori ca să se descurce cumva pe criza asta economică. Din acest motiv insist să acceptăm griul acestei situații ca pe un compromis fără glorie.

  4. Nu inteleg de ce este plasata actiunea in zona gri, prin urmare nici asocierea cu compromis necesar. Sugestia ca Dumnezeu nu mai e ce-a fost mi se pare o prejudecata lipita de un fapt pe care nu vreau sa il accept. Generalizarea asta mi se pare putin cam patimasa.
    Daca imi explici de ce sunt discutabile moral si etc….sunt curios.

    • Îmi dau seama că ar fi trebuit să fac o delimitare mai strictă. Ceea ce discut eu cu precădere nu sunt evenimente gen „conferința anuală a pastorilor” sau mai știu eu ce alte evenimente care permit inclusiv intervenții de tip comercial. O conferință, un seminar, o dezbatere publică poate foarte bine să aibă niște sponsori care să-și facă reclamă.

      Dar în spațiul dedicat închinării bisericii, acolo mi se pare că lucrurile ar trebui să fie mai atent monitorizate. Acolo cred că e zona gri. Sunt mai multe probleme de care ar trebui ținut cont.

      1. De obicei, nu se permite oricui, oricând să se ridice să spună ceva în biserică. Și e bine că-i așa. Atunci de ce s-ar îngădui unui politician sau unui patron să-și facă reclamă? La urma urmei, este doar o întrunire publică și nimic mai mult? Iar dacă scopul declarat e unul spiritual, ce rol deține în închinarea publică reclama politică sau economică? Nu se propovăduiește încontinuu că trebuie să ne adunăm gândurile și să ne concentrăm atenția asupra celor sfinte? Nu constituie, în acest context, orice astfel de intervenție o formă de perturbare de la scopul duhovnicesc? O îngăduim? Dacă da, de ce? Și până unde?

      2. Este o chestie de estică pe care nu prea o avem noi, ca evanghelici, ce impune (tacit) ca anumite lucruri să nu se desfășoare în anumite locuri. E un argument nebiblic, exterior, dar să vii cu reclamele în timpul de închinare al bisericii e ceva nepotrivit. Adesea asta se vede din stânjeneala de care sunt însoțite aceste momente.

      3. Astfel de parade economico-politice induc tensiuni în comunitate. Sunt oameni care nu împărtășesc convingerile politice ale vreunui candidat cu care te trezești la pupitru. Sunt, de asemenea, oameni care percep (oare de ce?) reclama economică ca o formă de trufie. Dacă astfel de intervenții au darul de a dezbina comunitatea și de a crea resentimente, atunci fie trebuie explicate foarte bine și justificate inclusiv teologic, fie trebuie evitate cât mai mult posibil.

      4. În ultima vreme, tendința societății este să echivaleze valorea unui om cu potența lui economică. Adesea, această tendință este oglindită întocmai și în biserică, unde cei potenți financiar sunt tratați cu mai multă îngăduință decât alții, sunt puși pe locurile mai din față, capătă autoritate, sunt vânați pentru comitete, sunt vânați ca membri, stârnind invidii, nedumeriri, sminteli. Fiecare își poartă vina lui, nu zic ba, dar de ce totuși să promovezi exact același model ca societatea laică?

      5. Există o altă tendință ușor de reperat: obsesia pentru imagine. Bisericile noastre cer tot mai insistent să știe cât dai, unde activezi, cu ce contribui la bunul mers al globului în jurul soarelui (sunt ironic, dar nu chiar gratis). Astfel, se cultivă exact opusul discreției creștine. Mai nou, trebuie să spui mereu ce faci, să povesteși în gura mare, ca să nu cumva să fii suspectat că ai tăia frunză la câini. Trebuie să te justifici că exiști, trebuie să-ți construiești un CV pe care să-l poți repede afișa când ești întrebat de vreun cârcotaș care are suspiciuni în ce te privește.

      6. Cred că trebuie trasată o linie despărțitoare între faptele virtuoase și modul lor de săvârșire, pe de o parte, și generozitatea comercială (să-i zicem), care nu cred că are pretenția că e o formă de milostenie, din moment ce pretinde, în schimb, reclamă. Dacă văduva cu cei doi bănuți ai ei a ajuns să fie totuna cu cei care deșartă punga cu zgomot și ne mai și distrag atenția, atunci cred că avem o problemă serioasă în biserică. De aceea insist că trebuie să existe o zonă gri.

      7. Există două tipuri de „zonă gri”. Primul e griul moral al unor tehnici de marketing sau de manipulare. Când o campanie publicitară a unui eveniment reușește să atragă atenția asupra personajelor care participă și asupra echipei și asupra capacităților lor, parcă te-ai întreba pe unde-i Dumenzeu în toată povestea. Iar aici iar mai trebuie făcută o separație între diverse tipuri de evenimente (O discuție care ar merita purtată: pot creștinii să organizeze evenimente fără scop evanghelistic explicit și implicit? Teologia din amvon nu prea lasă loc pentru așa ceva, dar realitatea e alta).
      Al doilea ar fi griul unor fapte ce seamănă cu virtuțile, dar nu pot fi ușor introduse în această categorie. Milostenia și sponsorizarea nu sunt același lucru. Chiar dacă, în anumite condiții, ambele au legitimitatea lor, trebuie totuși să știm că nu sunt totuna și că milostenia e pomenită în Biblie, dar sponsorizarea nu.

  5. Frate cât ai scris…ai început să dai contur ideilor și sună bine. Doar că articolul tău se referea la un eveniment punctual, cel puțin asta era impresia cititorului ori o fi fost doar presiunea evenimentului care ne-a fost livrat în weekend.

    • Eu discutat pe un caz cât mai general. E clar că faptul că am zis „cel mai” a trimis spre acest eveniment. Dar nu sunt ei singurii care au folosit acest gen de calificative. Le-am văzut și prin alte afișe, reclame etc. E adevărat și că această campanie m-a făcut să mă gândesc la temă mai insistent ca alte dăți. Dar puteam la fel de bine să postez textul oricând, peste o lună, peste un an, fiindcă nu mă interesa să le fac lor contrareclamă. Iar dacă se potrivesc niște simptome, asta e. Într-un fel, e mai rău că n-am dat exemple, că atunci se vedea că eu luam în discuție un nărav destul de răspândit și pe care îl pun în legătură, cum se poate constata din alte texte ale mele, cu un împrumut suspect (din punctul meu de vedere) de tehnici și strategii manageriale, seculare.

  6. Teo, articolul asta pare mai incalcit decat scrii tu de obicei! :)) am impresia ca faci aici ceea ce mereu spunem noi ca nu trebuie facut: sa limitam libertatea pentru a limita pericolul de a cadea in pacat…

    1) Toata lumea e de acord ca minciunile nu au voie sa faca parte din nici o campanie, chiar si daca e „laica”. O astfel de suspiciune poate fi discutata doar specific si trebuie argumentata clar..
    2) Zorzoanele.. la fel, nimeni nu le apreciaza doar ca toti avem parerea noastra despre limita dintre zorzoane si arta – arta comunicarii, daca nu la culori te refereai 🙂 mie de ex nu mi-a placut sloganul celor din weekend ca era importat de la bere! Bere, nici macar vin!! :)) interesant ar fi sa avem crestini (teologi) experti in diferite domenii (PR) ca sa poata trata corect relatia dintre arta comunicarii si mesajul teologic 🙂
    3) Nu prea pricep de ce e rea „concurenta” pentru a atrage oamenii de la moarte spre viata…
    4) Ca se promoveaza vedete o fi rau daca vedetele sunt lipsite de substanta. Daca ele sunt apreciate „potrivit cu masura de credinta…” ?? :)) oare ar trebui sa spunem ca toti „predicatorii” fac acelasi lucru ? Nu avem voie sa apreciem ce e demn de apreciere? 🙂

    • La punctul 7 in raspunsul tau lung introduci un subiect foarte interesant pentru mine: pot creștinii să organizeze evenimente fără scop evanghelistic explicit și implicit? 🙂

    • Gabi, în esență eu vreau să propun o temă de discuție, fiindcă subiectul este important. Nu cred că, dacă stabilim niște principii (cum ar fi: să nu manipulăm publicul, să nu folosim discursul înșelător, să evităm sloganele mincinoase), limităm vreo libertate. Dimpotrivă, cred că se creează un culoar mai sigur, o cărare pe care cei orientați mai mult spre producție artistică, muzicală etc. să poată merge cu pas mai sigur.

      De altă parte, contează prea puțin dacă eu am dreptate, ar fi bine să n-am, însă aceste subiecte să nu fie măturate sub preș. Cum spuneam și cu altă ocazie, aștept să văd o teologie a relației cu banul sau a relației cu politicul. Când spun teologie, nu mă gândesc la o sofisticăreală gratuită unde realitatea se pierde printre cuvinte pompoase, ci la niște linii călăuzitoare pe care să le poți urmări. De pildă, mereu am văzut acreditată (chiar de către pastori!!) ideea că ai fi bun român numai dacă ai vota împotriva lui Băsescu (sau în favoarea lui, după caz). La fel mi se pare că se întâmplă în multe alte domenii, unde confuzia din capul cuiva devine regulă pentru cei care-l ascultă pe respectivul.

      Prin urmare, m-ar interesa o discuție mai amplă, în care PR-ul, banii, publicitatea și biserica să fie numite pe nume, cu scopul de a trage niște concluzii care, indiferent dacă ne plac sau nu, să fie în acord cu credința pe care o trâmbițăm.

    • Bine cântată piesa, fără-ndoială. O observație: comentariul are un „like” și două „unlike”-uri. Eu nu dau calificative, deci nu-mi aparțin voturile astea, însă se pare că există și oarecare poziționare critică față de „eveniment”.

  7. Hop si omul (crestin, cel putin asa cred eu….) de PR in discutie:
    – in lumea buna a PR-ului si/sau marketing-ului, o campanie bazata pe calificative, omisiuni sau adjective exagerate sau nefondate ar fi destul de aspru criticata. Un om bun de PR le-ar refuza doar pt a evita atacurile presei. Fac distictia asta pt ca mi se pare ca PR-ul e deseori folosit in loc de mincinos la noi la pocaiti (Si nu doar). Drept vorbind, pot sa inteleg de unde vine asta (prea multe exemple), plus ca tu ai si formatia de jurnalist – debate-ul PR white hat vs black hat pt jurnalisti exista de zeci de ani, nu am sperante ca se rezolva curand.

    Acuma ca am spus ca nu e marketing ok, trebuie sa mentionez ca un video de la ev cu pricina, pe care l-am ascultat pe repeat toata ziua, m-a facut sa imi aduc aminte ca aveai un articol care putea fi despre ev respectiv. Ca altfel n-am stiut nimic despre l (cel mai probabil pt ca nu sunt in Or) pana am dat de video ieri. Daca nu era inregistrarea probabil ca n-as fi citit, in mod normal evit subiectele astea dupa ce lucrez in domeniu toata ziua, mai ales cand stiu ca ai scris despre subiecte mult mai valoroase si eu n-am ajuns sa le analizez cum vreau.

    – apropo de marketing/campanie de PR religios: imi poti da un exemplu de campanie crestina care ti s-a parut corecta (si daca nu a foat neaparat eficienta)?
    Si tot apropo de asta, uite aici un articol documentat despre omul de PR din spatele Papei – nu ajungeam la el daca n-ar fi fost articolele tale recente despre Papa: http://www.vice.com/en_uk/read/greg-burke-pope-pr

    – spuneai ca ‘începe să fie tot mai greu de făcut distincția – cel puțin în unele cazuri – între mediatizarea unui eveniment organizat de creștini și o campanie publicitară pentru un produs sau o campanie electorală’. M-am prins ca ai continuat cu exemplul cu minciuni, dar daca un eveniment crestin da a campanie desteapta din mediul laic, iti mai miroase a ceva putred? E grav ca pare ca si o campanie? Evident, in varianta in care nu sunt exagerari sau minciuni.

    A..si pe mine ma intereseaza o discutie despre cat de explicit pot/ nu pot fi trambitate evenimentele cu un obiectiv evanghelistic, organizate de crestini. Si de unde incepe minciuna. Voiam sa iti scriu asta de cum am deschis articolul in seara asta, dar am vazut ca mi-au luat-o altii inainte. Asa ca eu doar ingros randurile. 🙂

    • Ioana, încerc să răspund cu câte un paragraf la fiecare paragraf al tău.

      1. Percepția negativă a PR-istului e un subiect vast. În esență, politicienii beneficiază masiv de serviciile de publicitate electorală (unde se include și PR) și sunt mereu niște gogorițe. Dar până și orientarea societății spre promovarea de sine este percepută ca suspectă, de vreme ce omul trebuie să se laude masiv prin CV-uri, prin scrisori de intenție, încât, cei mai sensibili, se jenează de acest stil. Cred că de aici vine o bună parte din neîncrederea în „promovare”.

      2. Textul meu are și n-are legătură cu acel eveniment. E drept că prezența foarte masivă pe internet mi-a stârnit niște idei, dar aș fi scris textul ăsta oricum. Îmi exprim și aici regretul că nu l-am amânat până să se stingă entuziasmul din jurul acestui eveniment. Problema mea e cu bisericile care merg pe un anumit tipar, nu cu un eveniment relativ sporadic în peisajul românesc.

      3. Mediatizarea făcută pentru brother Yun mi s-a părut destul de pașnică și fără brizbrizuri. Nick Vujici în România, tot așa. Josh McDowell. John Piper. Franklin Graham.

      4. Campaniile de mediatizare în sine nu mă deranjează. Suspect mi se pare când acestea atrag atenția asupra oamenilor și când sugerează ceva de genul „yes, we can”. Adică, dacă ne-am făcut o biserică mare în sat… în loc să invităm lumea la biserică și la Cristos, îi invităm să vadă ce mișto biserică ne-am făcut noi.

      5. Să vedem…

  8. diferenta dintre sponsorizare si darnicie exista, dar nu cred ca stiti ca darnicia bisericii, a acoperit mult mai mult decat era necesar ptr acest eveniment, chiar coristii au daruit o suma bunicica (majoritatea studenti si elevi), si fiecare si-a platit drumul, deci nu e vb de ceva facut pe banii sponsorilor sau a americanilor. ideea e ca daca nu putem aprecia o lucrare de sjujire, nu cred ca avem dreptul sa dam in oamenii care o fac. da, sunt si lucruri care trebuie corectate, dar cred ca cel mai important lucru, e ca multi oameni L-au gasit acolo pe Dumnezeu. sau asta nu mai conteaza?

    • Conteză și asta. Dar contează și să citim corect un text. În textul meu, sponsorizările se referă la construcția de biserici. Și acolo e originea temei mele. Că se poate aplica și contextului de azi și evenimentului nu știu care e deja altă discuție.

      Ideea e că ne lezăm foarte repede și avem impresia că există numai o biserică cu adevărat vie și numai un eveniment cu adevărat semnificativ.

    • Și ar fi de introdus o nuanță neplăcută în discuție. Ceea ce face Dumnezeu cu prilejul unui eveniment poate foarte bine să fie fără sprijinul (ba chiar în ciuda) celor care l-au organizat. Nu spun că asta s-a întâmplat, ci doar că nu există garanția că, dacă facem totul ca la carte, vom avea explozie de convertiri (a se vedea soarta misionarilor care au murit „degeaba”, gen Eliot sau Brainerd). De asemenea, unii au avut metode îndoielnice, dar rezultate excepționale. Așadar, ceea ce încercați să faceți este să manipulați discuția, apelând la elementul spiritual, pe care nimeni nu are dreptul să-l conteste. E incorect și logic și spiritual.

      De altă parte, mai există un element pe care l-ați neglijat. Tema acestui articol este „marketingul” unor evenimente, nu calitatea lor. Diferența asta e crucială. Fiindcă au fost evenimente despre care s-a aflat din gură în gură (adică, fără niciun fel de publicitate) și care au fost excepționale (chiar dacă nu au avut anvergură), precum au fost și evenimente grandioase dar care, pe termen lung, au rămas doar în amintirile nostalgice ale participanților.

  9. ai dreptate , Teo, tu n-ai facut referire directa dar altii au facut-o. critica, de multe ori daca e facuta din dragoste poate fi constructiva. e de apreciat. oricum cred ca cea mai tare biserica din Romania nu se masoara prin grandoarea evenimtelor organizate ci prin pocainta, smerenie si marturisire . nu se cauta cea mai cea cea ci sa fie vazut El.

    • Aș mai adăuga numai o precizare. Astfel de discuții (pe teme de actualitate) mi s-ar părea necesar să fie purtate mai des și de către mai mulți. De pildă, Florin Iosif, Gabi sau Ioana m-au obligat prin intervențiile lor să-mi nuanțez textul. Îmi pare că acest gen de interacțiuni nu prea se produc în mediul evanghelic de frica „criticilor”. Mereu există impresia că cine nu-i de acord cu noi e neapărat împotriva noastră și adversarul nostru (o spun ca o constatare mai cuprinzătoare, nu mă refer chiar deloc doar la o anumită biserică). Dar cred că prin această atitudine se pierde ceva esențial: posibilitatea de a ne privi într-o oglindă defavorabilă sau critică. Din punctul meu de vedere, asta ne e necesar ca ființe umane limitate și supuse permanent greșelilor. Unul dintre cele mai mari pericole (în care mi se pare că am căzut frecvent ca denominații evanghelice) e că liderii s-au înconjurat cu oameni care-i lăudau mereu, iar în timp au ajuns să creadă că oricine nu era de acord cu ei se opun „lucrării Domnului”.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s