Bănuiala mea e că acest text ar putea părea cam patetic unora, așa că e bine să fie avertizați din vreme, ca să nu-și cheltuiască timpul în zadar.
În mintea copiilor poți da voluntar, atunci când alegi să pătrunzi în lumea lor și să te prostești cu ei, sau involuntar, atunci când te senilizezi.
Dacă ești norocos, rămâi lucid până la adânci bătrâneți. Dar mi se pare aproape obligatoriu ca, într-o anumită măsură, să dai în mintea copiilor în mod intenționat. Totodată, dacă observațiile mele empirice sunt corecte, această performanță este tot mai rară.
Părinții sunt atât de prinși cu treburile lor serioase, încât nu mai au timp să se transpună în felul de a gândi al copiilor, ci așteaptă doar să-i vadă crescuți și cooperanți. Încă de la cea mai fragedă vârstă.
Dacă, totuși, în primele luni de viață, fiecare progres al copilului este înregistrat cu satisfacție, pe măsură ce trece timpul, progresele devin niște standarde pe care copilul le bifează în evoluția sa. Ba chiar începe să se manifeste o anumită nerăbdare că nu crește mai repede ca să poată deveni cât mai curând un ins din ce în ce mai responsabil.
Copiii însă abia descoperă o lume pe care părinții o cunosc mai bine decât și-ar dori, poate. Așa că bucuria micilor revelații și asimilări pe care o resimt copiii nu găsește prea des ecou și în atitudinea părinților.
E nevoie de o anumită dispoziție (obținută adesea printr-un efort conștient) pentru a înțelege câte ceva din însemnătatea gestului prin care un copil culege o floare amărâtă pe care o duce cu încântare unui părinte, spunând ritos: „asta e pentru tine”. De obicei, părintele îngaimă un „mulțumesc”, dar e greu să-l și resimtă ca atare, mai ales când faza se repetă de câteva ori.
Mintea părinților e mult prea setată pe eficiență (economică!) și pe disciplină, organizare, muncă, performanță. Ei au așteptări care fie elimină, fie atenueză semnificativ orice realizare a copilului, trecând-o în rândul lucrurilor „normale”, necesare, inevitabile.
Copiii nu cresc, ci evoluează (sub atentă supraveghere), practic, mereu comparați cu alții sau măsurați după standarde psiho-metrice. Ei trebuie să îndeplinească criterii, să bifeze niște parametri de dezvoltare optimă. De mici, sunt cântăriți, măsurați, inventariați.
Bucuriile și giumbușlucurile lor sunt doar niște interludii, niște „copilării”, desfășurate între diverse momente „importante” și „serioase”. Jocul lor este condiționat de igienă optimă, siguranță maximă și interval de timp relativ precis. Ei trebuie să se joace atunci, acolo și așa.
Nu cred că altcândva era mai bine. Ba dimpotrivă, cred că au fost zile mult mai grele pentru copii decât acum. Dar acele vremuri, așa nasoale cum erau, aveau avantajul unui alt gen de interacțiune cu natura și cu viața. Oamenii păstrau ceva din „mintea copiilor” multă vreme după ce copilăria scurtă și grea se încheia. Probabil că e vorba despre uimirea și naturalețea în relație cu viața și cu marile și micile ei momente.
Mi se pare o performanță remarcabilă pentru un părinte să dea în mintea copilului său și, într-un anumit sens, să evolueze odată cu el, păstrând mereu o legătură vie și autentică cu lumea copilului.
Obsesia care există pentru creșterea copiilor – vizibilă la tot pasul – nu reușește decât să simuleze sau să maimuțărească, dacă vreți, „coborârea” la mintea copiilor. Mai frecvent se întâmplă ca această preocupare adesea exagerată pentru copii să-i oblige pe aceștia să gândească ca oamenii mari: să fie egoiști cu jucăriile, să fie trufași pentru ce au ei, să nu se amestece cu cei mai săraci, să pretindă de la părinți, să braveze, să facă paradă, să se pizmuiască, să se antreneze să devină niște roboți orientați pe profit și spre maximă eficacitate în interacțiunea cu tehnologia. Copilul-vedetă devine captivul unei lumi ce conține toate riscurile ce pândesc vedetele.
Îmi pare, așadar, din ce în ce mai greu „să dai în mintea copiilor” în mod intenționat și să-ți păstrezi această stare. Presupune efort și costă timp. Deci bani!
Subiecte conexe:
Cu drezina 
[…] https://drezina.wordpress.com/2013/11/10/sa-dai-in-mintea-copiilor […]
Ca bine zici. Intr-un fel. Da, ce sunt banii? In urma lasam copii. (cei care ii avem.)
Inca ceva. Luciditatea la batranete nu are legaturi cu norocul.
In rest, faina meditatie!
Există fel și fel de expresii, Marius. Noi știm că viața nu ține de noroc, dar expresia ca atare nu se referă deloc la vreun noroc (cum ar fi să câștigi la loterie), ci la fericirea de a fi lucid. Unii consideră că li se trage de la alimentație, alții că e rezultatul strădaniilor lor, alții că au fost binecuvântați de Dumnezeu.
Eu pot sa dau in mintea copilului fara prea mare efort, ti-o poate confirma asta micu al meu cand ne certam pe jucarii …. 🙂
Acuma la modul serios, atat de tare ma doare faptul ca nu pot sa-i aloc mai mult timp! Vin seara acasa, intr-o ora sunt terminat, el abia si-a inceput antrenamentul ! Cat despre concurenta, competitie si alte cele, pana acum am reusit sa-l protejam . Anul viitor va merge la scoala, printr-o prietena draga am ales si invatatoarea. Puteam s-o aleg pe cea mai ,,calificata” , chiar si Dori s-a mirat ca nu ne orientam spre clasa de A, cand mi-am argumentat alegerea, s-a uitat la mine si a zis: ai dreptate. Vreau ca pentru copilul meu macar primii ani de scoala sa fie o bucurie, o clasa de A intra in categoria pomului laudat, la pomul laudat se duc cei cu potenta finaciara, cei care vor sa paseze responsabilitatea exclusiva a educarii copilului unui cadru supespecializat iar de-aici , toate neajunsurile pentru copilul meu. Si ar fi multe de povestit, principal e ca pana acum am reusit sa-i pastram inocenta. Apropos, deja il asteptam pe Mos Craciun! Amandoi, unu acasa, celalalt la brat cu Mosul prin magazine! Sper ca nu-i spui lui Carmen ca am facut-o ,,mos”? N-ar fi frumos din partea ta …..:)
Tu poți, dar și ție îți trebuie timp. Că degeaba dai la serviciu, că nu te ajută nici pe tine, nici pe fiu-tău. 😦
Din ce am observat eu, revenim la mintea copiilor sau la capacitatea de mirare dupa 40 de ani. Deja am bifat si demonstrat cam tot ce voiam din punct de vedere profesional, si atunci ne asteapta Dumnezeu cu surprizele care ne deschid ochii si ne fac sa ne miram de papadiile din Ianuarie care ies din zapada, de curcubeiele din noiembrie, iar apoi si de celelalte lucruri care se petrec in lunile normale :). iar copiii (ai nostri sau ai altora din apropiere) sunt de foarte mare ajutor :)!
Dacă nu vine asta, sunt șanse să vină aialaltă, neintenționată 🙂 Nu că una ar exclude-o pe cealaltă. Acum râd eu, dar am văzut ce urâtă e senilizarea. S-ar putea să ai însă dreptate în ce zici. Dar și aici mai există și criza vârstei mijlocii care lovește cam în aceeași perioadă, parcă. Poate că ajută și aia.
[…] Să dai în mintea copiilor […]