Cum Vasile s-a convertit și eu nu (1)

Despre o convertire la mormonism.

Chibzuieli

Dacă tot am scris despre convertiri în postarea anterioară, să privim acum la o altă convertire autentică. De data aceasta este vorba de un alt Vasile și altă convertire, și anume, Vasile Doru, iar convertirea este de la ortodoxie la mormonism. Vasile Doru este președintele mormonilor din districtul București. Este o lume mică.

Citind postările mele despre întâlnirile cu mormoni, la una din ele mă îndeamnă să continui a căuta, pentru că și el a ajuns în Canada în 1993, unde s-a întâlnit cu mormoni, și prin ei a ajuns să primească cele mai mari revelații în viață și să-și găsească destinul și fericirea.

Vasile provine dintr-o familie cucernică de ortodocși. Crescut în biserică, în spiritul rugăciunii, încă din școala primară a învățat să ia poziție împotriva ateismului. La un moment dat, la îndemnul familiei chiar a vrut să se facă preot, asemeni fratelui său. Căzând primul examen din…

Vezi articol original 693 de cuvinte mai mult

Evenimentele creștine între anunț și marketing religios

 

(sursa)
(sursa)

N-am nimic împotriva mediatizării unor evenimente creștine de anvergură locală sau națională. De vreme ce este o întrunire publică, de ce să nu se afle despre ea? Foarte bine. Mai ales că cele mai multe au și scopuri evanghelistice declarate (mă refer, cu precădere, la evenimentele organizate de evanghelici).

Că această mediatizare se face prin radio, prin televiziune, prin afișe stradale, prin mijloacele care le furnizează internetul contează prea puțin. Dacă e posibil, să fie folosite toate canalele disponibile, atunci cu atât mai bine.

Dar începe să fie tot mai greu de făcut distincția – cel puțin în unele cazuri – între mediatizarea unui eveniment organizat de creștini și o campanie publicitară pentru un produs sau o campanie electorală în care știm cu toții că se spun foarte puține adevăruri și foarte minciuni (fie și numai dintre cele „prin omisiune”).

Ce caută calificative precum „cel mai”, „unic”, „excepțional” în afișe ce au legătură cu o predică, o conferință sau o seară de tineret? Dacă e să fim scrupuloși, unici suntem fiecare, unică ar trebui să fie fiecare întâlnire dintre creștini – iar într-un sens cât se poate de comun, chiar este –, însă fiecare decide pentru sine care a fost „cel mai”… eveniment la care a participat.

Dar nu numai anumite cuvinte sunt problematice, ci și întreaga concepție a unor campanii de mediatizare. Simbolurile folosite (banii cred că au cea mai mare trecere, indiferent de subiect), felul în care este ambalat mesajul (ți se promite marea cu sarea!), construirea unui piedestal de vedete pentru vorbitori/cântăreți, aglomerarea unor elemente care să sugereze grandoare, importanță, necesitate, unicitate – toate acestea te trimit cu gândul la Citește mai mult »

Pentru uzul traducătorilor evanghelici (1)

Astea, plus încă o grămadă altele.

Editura Casa Cărţii

Începem azi cu o postare (sperăm să devină o serie) despre 7 termeni problematici, traduşi, de obicei, incorect din limba engleză. Chiar dacă aceste observaţii sunt destinate colaboratorilor noştri, poate beneficia oricine de pe urma lor şi – chiar vă rugăm – aşteptăm sugestii, comentarii, îndreptări. Că doar nu s-o fi inventat traducerea odată cu noi şi nu vom fi noi deţinătorii absoluţi ai adevărului acestei îndeletniciri.

grace – primul (şi cel mai frecvent) sens: har;

– alte sensuri care trebuie luate în calcul: îndurare, bunăvoinţă, milă, graţie, generozitate, îngăduinţă, păsuire, rugăciune/binecuvântare (to say grace).

story – de obicei, în relaţie cu Biblia, acest termen nu va fi tradus cu poveste, ci, în funcţie de context, cu: istorie, istorisire, povestire, întâmplare, naraţiune, relatare, anecdotă.

prisonerfoarte rar, sensul cel…

Vezi articol original 250 de cuvinte mai mult

Despre creștinism, iubire și alte chestii subiective

„Blândul păstor” - pictură din catacombe (sursa)
„Blândul păstor” – pictură din catacombe (sursa)

E nedrept – și inutil! – să ni se ceară nouă, creștinilor, să privim creștinismul „obiectiv”, să-l analizăm „științific”, să-i „examinăm” dogmele și adevărurile fundamentale. Nu poți cere asta unui om situat efectiv în creștinism, care acolo trăiește și respiră, care din asta își trage seva pentru viață.

E ca și cum ai cere unui soț să-și analizeze „obiectiv” soția, copiii sau părinții. E ca și cum i-ai cere unei femei să-și privească „științific” instinctul matern și capacitatea irațională de sacrificiu.

Ar putea părea o fugă de confruntare ceea ce zic eu, dar nu e așa. În creștinism nu trebuie să te refugiezi în credință, dragoste și nădejde din fața tăvălugului rațiunii. Nici vorbă! Creștinismul s-a întemeiat pe așa ceva. Dumnezeul întrupat din iubire cere în schimb iubire, credință și nădejde.

Și le cere în ciuda faptului că nu furnizează dovezi, ba ai zice că bagă bețe în roate, lăsând patru variante ale biografiei lui Isus, ca să poată exista contradicții între ele (iar creștinii nu le suprimă și nu le contrag într-una singură!). „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, anticipează Cristos miza viitorului. Nu gesturi de habotnică supunere, nici de oarbă credulitate va anticipa, ci curajul de a înfrunta nepotrivirile și contraargumentele validate de rațiune.Citește mai mult »

Cine e scriitorul numit „un Soljenițân român”?

(sursa)
(sursa)

Dacă veți căuta pe internet, veți rămâne, probabil, cu impresia că Ion Ioanid este „un Soljenițân român”. Dar titlul acesta i-a fost atribuit fraudulos dizidentului comunist, care, de altfel, are meritele sale certe și, în orice caz, nu și-a arogat acest titlu el însuși, așa că nu poate fi învinovățit de furtișag.

De fapt, povestea este una destul de urâtă, în care „marii” noștri intelectuali își dau în petec, timp în care, firește, vin să educe nația prostovană despre cum stă treaba cu eticile și moralitățile.

Pentru titlul de „Soljenițân român” se bat 3 persoane. Cel mai puțin credibil este candidatul propus, din senin, de către Jurnalul național. Dar acest ziar este deja asociat în mod implacabil cu un partid și cu un personaj de tristă popularitate, așa că poate veni cu orice propunere că nu mai surprinde.

Există însă și un deținător de drept al titlului. El se cheamă Citește mai mult »

Se naște un nou patriotism?

 Romania - harta

Deși corul celor mulți – români – încă mai cântă afurisenii împotriva României sau românilor, un grup tot mai prezent și mai viguros pare să fi ales o partitură diferită. În răspăr cu dorința foarte vocal exprimată a multor dezamăgiți de a părăsi țara, se fac auzite glasurile celor care vor să rămână.

Cea mai mediatizată formă a acestui nou patriotism este amestecată cu protestele la adresa RMGC. Iar înainte să trec mai departe, aș invoca încă vreo câteva exemple. Știu personal cel puțin trei medici care ar putea pleca oricând în străinătate, dar refuză să o facă. Am mai citit și despre alții. Iar aceste declarații vin pe fondul unui adevărat exod de cadre medicale.

Am mai văzut apoi și la români care fie sunt în străinătate și vor să revină, fie au plecat, dar vor să nu uite – nu știu de ce – locurile natale, același gen de discurs în care își manifestă interesul pentru limba română, pentru tradiții, pentru cultură, pentru istorie. Iar acest interes se păstrează viu și constant, pe durata a ani de zile, deci nu e un accident sau un simplu puseu sentimental-nostalgic.

Acest gen de patriotism este, în varianta sa inițială, necontaminată, unul așezat, fără ură pentru unguri/evrei/țigani, fără patos istoric, fără patimă naționaloidă. Am discutat cu mai mulți astfel de oameni, am citit despre alții și, în esență, ei nu fac paradă de sentimentul lor patriotic, nici nu cântă înlăcrămați cântece despre neam și țară.

Ei n-au nimic nici din Vadim, nici din Păunescu, nici din Zelea-Codreanu, nici din Ceaușescu/Iiescu. Sunt mai degrabă niște inși care, într-un fel întrucâtva misterios, au înțeles că nu-i întâmplător faptul că sunt români și manifestă interes viu, ponderat și sănătos pentru țara lor de baștină.

Se prea poate ca acest patriotism să se regăsească foarte rar în stare pură, Citește mai mult »

Trei într-o… soartă

Photo by Getty (2); Corbis (sursa)
Photo by Getty (2); Corbis (sursa)

Pe 22 noiembrie mureau JFK (dar asta aproape sigur știți deja), Aldous Huxley și C.S. Lewis. Din princina circumstanțelor în care s-a petrecut din viață cel dintâi – ca urmare a unui asasinat nici azi lămurit pe deplin – decesele celorlalți doi au fost sortite să rămână în umbră.

După câte am citit de și despre C.S. Lewis, nu cred că l-ar deranja această discreție impusă. Cât despre Huxley, nu știu ce să vă spui. Cred că era suficient de lucid încât să își asume soarta – oricum, viața n-a fost prea blândă cu el.

E interesant de observat că, la nivel mediatic, JFK este mult deasupra celorlalți doi – care nu erau niște fitecine –, dar, dacă ar trebui să numesc ceva semnificativ legat de numele lui, cred că nu pot stoarce din memorie altceva decât criza rachetelor din Cuba. Așadar, probabil că lui Kennedy i se datorează (nu în totalitate, fără-ndoială), faptul că nu s-a ajuns la un al III-lea război mondial. În rest, mult mai populară e presupusa (ori dovedita?) relație cu Marlyn a lui JFK.

Este totuși un lucru despre care se vorbește mai puțin. După ce rușii au ieșit în spațiu în anii ’50 (celebra Laika a zburat în 1957) și chiar cu echipaj umane (Gagarin, în 1961), Kenedy a ținut un discurs prin care a dat un imbold deosebit învățământului tehnic (ingineria de vârf) în America și care a culminat cu trimiterea primei navete pe Lună (Armstrong, 1969). Și de la el ne-a rămas impresia că științele exacte și creierele de la NASA ar fi superioare celor din domeniile umaniste.

Despre Huxley se spune că a fost unul dintre părinții spirituali ai mișcărilor din anii ’60. Celebritatea i-a asigurat-o însă utopia neagră Minunata lume nouă și completarea survenită la vreo 30 și ceva de ani, scrisă sub formă de eseuri, Reîntoarcerea la minunata lume nouă, unde apar și niște sugestii de soluții.

Avea dreptate Huxley când spunea că el a văzut mai departe decât Orwell, care anticipase doar sistemele totalitare. Huxley a anticipat vremurile noastre și câteva dintre problemele ei fundamentale: uniformizarea, suprapopularea, controlul etc.

Recunosc însă că cel mai atașat sunt de C.S. Lewis și asta nu doar pentru faptul că e creștin. Ci și pentru că, ori de câte ori l-am citit, am fost silit să privesc lumea dintr-o altă perspectivă. Și acest imperativ se permanentizează, obligând cititorul atent să evalueze mereu realitatea și dintr-un alt punct de vedere decât era obișnuit.Citește mai mult »

De ce nu-mi plac mărturiile unor creștini?

În lumina evenimentelor recente, observațiile sunt demne de toată atenția. Dar și independent de un context imediat, mediul evanghelic trebuie să se mai privească și critic, având în vedere ponderea mărturisirilor și importanța care li se acordă.

Reflecții creștine

machine-gun-preacher-gerard-butler10Aseară chiar, cu sinceritate și cu oarecare sfială, un prieten m-a întrebat dacă va fi neutră, din punct de vedere teologic, conferința creștină de azi, la care voi fi invitat să vorbesc, în calitate de psihiatru. Cândva l-a mâhnit, pe bună dreptate chiar, ”mărturia” convertirii cuiva, prezentată într-o conferință la care a fost invitat să asiste. Mă feresc adesea să mă asociez cu numele vreunei confesiuni, pentru că viziunea mea creștină este una mai cuprinzătoare decât cea confesionalistă și pentru că, printr-o etichetă nepotrivită, universalitatea mesajelor pe care voiesc să le transmit ar fi dureros perturbată. În plus, identitatea mea nu stă în apartenența denominațională, poate, eventual, într-una religioasă: sunt creștin înainte de a fi protestant, iar nu evanghelic înainte de a fi creștin. Deasupra tuturor acestor considerente, nu mă identific nicio clipă cu tot ce pretinde și învață o biserică sau alta, deși găsesc și prețuiesc elementele de adevăr…

Vezi articol original 378 de cuvinte mai mult

Steinbeck despre dragoste

(sursa)
(sursa)

Descopăr cu întârziere această traducere a unei scrisori adresate de John Steinbeck fiului său, proaspăt îndrăgostit. Rețin numai un fragment în care regăsesc aceeași atmosferă ca în marile sale romane. Scrisoarea poate fi citită integral aici.

Sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai. […]

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Copiii – „păgânii” din casa noastră?

 

© Etan J. Tal
© Etan J. Tal (sursa)

Am aflat dintr-un articol (mediatizat prin Facebook) că avem toate șansele să creștem niște copii „păgâni”, în locul creștinilor potențiali pe care-i dorim. Iar asta s-ar datora faptului că ne concetrăm pe moralitate, iar nu pe… altceva… fiindcă nu mi-e foarte clar pe ce anume.

Ideea m-a pus pe gânduri și e posibil să fie oarece adevăr în ea, dar am câteva nelămuriri vizavi de concepțiile implicite ale autorului.

Prima observație îi aparține lui Emanuel Conțac și se referă la „folosirea foarte ciudată” a termenului „păgân”. Subscriu la ideea lui Manu, potrivit căreia: „Păgânul e o ființă religioasă. Societatea europeană este post-păgână, post-creștină și în general post-religioasă.”

Dar să trecem peste aceste cârcoteli de filologi și să presupunem că înțelegem în mare cam ce a vrut să zică omul: probabil că „păgânii” lui sunt acei oameni care poartă eticheta de creștin, dar nu au nimic cu Dumnezeu. Chiar dacă admitem această concesie, tot mai sunt destule probleme de discutat.

Mai întâi, nu înțeleg de unde ideea că, dacă îl educi cumva anume pe copil, ai putea avea vreo garanție în privința alegerilor sale viitoare. Sunt absolut de acord că trebuie educat cât mai bine posibil și că e de dorit să fie învățat despre harul lui Dumnezeu, nu doar moralism pur, dar, pentru un evanghelic (autorul blogului e un baptist), creștinismul e chestie de convertire, de metanonia, unde rolul principal îl deține, oricum am socoti, Dumnezeu.Citește mai mult »

În agora virtuală (R)

Harta internetului (sursa)
Harta internetului (sursa)

Textul e mai vechi, dar am zis că merită readus în atenție. Măcar pentru a vedea dacă și-a pierdut sau nu din actualitate. Pe atunci, Facebookul nu avea atâta popularitate.

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu… Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (7) – Principiile părinților

 

Stela ce conține Codul lui Hammurabi - detaliu (sursa)
Stela ce conține Codul lui Hammurabi – detaliu (sursa)

Se vorbește mult în educația copiilor despre consecvență. Unde consecvența presupune atât statornicia unor hotărâri – adică, o interdicție rămâne interdicție în ciuda „crizelor”, la fel cum o permisiune rămâne permisiune, în ciuda unor rateuri ale copilului –, cât și o coerență între membrii familiei – copilul să nu fie pedepsit mereu de un părinte și să-și găsească de fiecare dată refugiul la celălalt.

Se susține – cred că pe bună dreptate – că această consecvență îi conferă copilului stabilitate și siguranță, căci știe precis care-i sunt limitele, iar asta se traduce într-un benefic confort psihic și chiar afectiv.

Pentru a obține această consecvență însă, părinții trebuie să aibă niște repere la care să se raporteze, niște principii solide, care să poată fi invocate în mod eficace atunci când viața vine cu tot felul de surprize.

Din acele principii, decurg apoi fel și fel de reguli și obiceiuri familiale, care pot fi modificate, dar păstrează fidelitatea generală și esențială față de principii.

Postarea asta s-a vrut a fi doar o introducere la o discuție. Mă interesează să știu ce fel de principii și cât de multe aveți în educația copilului. Aveți o ierarhie a principiilor? Și dacă da, cum arată această ierarhie?Citește mai mult »

„Și-a iubit Dostoievski soția?” și alte întrebări despre Dostoievski

Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski - Vasili Perov (sursa)
Portretul scriitorului Fiodor Dostoievski – Vasili Perov (sursa)

Cu prilejul zilei de naștere a lui Dostoievski (11 noiembrie), Russia Beyond the Headlines a invitat-o pe Ludmila Saraskina, specialistă în opera dostoievskiană, să răspundă la întrebările cititorilor despre marele scriitor rus.

„Și-a iubit Dostoievski soția?”, „A făcut Dostoievski studii de psihologie clinică?”, „I-a citit Dostoievki pe Părinții Bisericii?”, „S-a vindecat Dostoievski vreodată de patima jocurilor de noroc?”, „Cu ce carte a lui Dostoievski ar trebui să încep să-l citesc?” – plus încă vreo 20 de întrebări cu răspunsuri foarte directe și concise. Rezultatul a fost reunit sub titlul „Tot ce ați vrut să știți despre Dostoievski”. Citiți aici (în engleză).

Să dai în mintea copiilor

 

Pieter Bruegel cel Bătrân - Jocuri de copii (sursa)
Pieter Bruegel cel Bătrân – Jocuri de copii (sursa)

Bănuiala mea e că acest text ar putea părea cam patetic unora, așa că e bine să fie avertizați din vreme, ca să nu-și cheltuiască timpul în zadar.

În mintea copiilor poți da voluntar, atunci când alegi să pătrunzi în lumea lor și să te prostești cu ei, sau involuntar, atunci când te senilizezi.

Dacă ești norocos, rămâi lucid până la adânci bătrâneți. Dar mi se pare aproape obligatoriu ca, într-o anumită măsură, să dai în mintea copiilor în mod intenționat. Totodată, dacă observațiile mele empirice sunt corecte, această performanță este tot mai rară.

Părinții sunt atât de prinși cu treburile lor serioase, încât nu mai au timp să se transpună în felul de a gândi al copiilor, ci așteaptă doar să-i vadă crescuți și cooperanți. Încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dacă, totuși, în primele luni de viață, fiecare progres al copilului este înregistrat cu satisfacție, pe măsură ce trece timpul, progresele devin niște standarde pe care copilul le bifează în evoluția sa. Ba chiar începe să se manifeste o anumită nerăbdare că nu crește mai repede ca să poată deveni cât mai curând un ins din ce în ce mai responsabil.Citește mai mult »

Rădăcinile comunismului

Coperta primei ediții (sursa)
Coperta primei ediții (sursa)

Ieri s-a comemorat o dată tristă – din punctul meu de vedere – pentru umanitate, nu doar pentru Rusia: triumful Revoluției din Octombrie, 1917. Iar anul acesta sunt 165 de ani de când s-a publicat Manifestul Partidului Comunist. Așa că musai să ne amintim de binefacerile comunismului. Oricât de obsesive ar deveni, lucurile astea va trebui să mi le rechem din memorie an de an. Sunt repere într-o istorie personală, dar și repere inevitabile ale marii istorii.

La un asemenea „praznic”, mi se pare foarte potrivită lectura Manifestului... Nu l-am mai citit niciodată. Am trăit și sub comunism, așa că, la ce-mi trebuia teoria lui? Totuși, eram curios de unde ni s-a tras. Eram curios de ce Iliescu socotea că eroarea lui Ceaușescu fusese doar proasta aplicare a principiilor.

Fără să-mi verific impresiile cu „autorități” în domeniu, încerc să spun cu ce am rămas după lectura unui text care ne-a afectat în mod fundamental existența ca nație și ca indivizi.

Manifestul este o scriere veninoasă, instigatoare, un adevărat model de propagandă provocatoare și extrem de agresivă. Demonstrațiile logice sunt adesea eclipsate de spiritul revoluționar. Citește mai mult »