Nu de „hallowini” mi-i frică

Fotografie de Toby Ord (sursa)

Se face mare caz de diavoliada Halloween-ului. Nu vreau să iau apărarea „sărbătorii”, că nu-i ce să aperi. Dar nici nu împărtășesc indignarea furibundă și pioasă cu care este înfierată. Se prea poate ca tot ce se spune despre această sărbătoare spăimoasă să fie adevărat.

Trebuie însă ținut cont că ea nu este separată de restul existenței noastre. Măcar de Halloween demonii noștri interiori își dau, la nivel simbolic, arama pe față. De vreme ce fiecare mascat alege o anumită mască, probabil că se identifică într-o formă sau alta cu ea și se spovedește involuntar.

Pe când, în restul zilelor, demonii nu se arată, dar asta nu înseamnă că nu există. Comunitățile care se revoltă împotriva Halloween-ului (și pe bună dreptate) se închină adesea la demonul banilor, la demonul traiului bun, la demonul confortului, la demonul popularității, la demonul individualismului, la demonul audienței, la demonul publicității, la demonul eficienței, la demonul relevanței, la demonul trufiei, la demonul bârfei, la demonul superficialității arogante, la demonul atotștiinței, la demonul mâniei, la demonul clădirilor impunătoare, la demonul mulțumirii de sine și ar mai fi destui.

Dacă Halloween-ul ar fi un prilej să ne gândim la idolii noștri de taină, atunci mai bine am sărbători în rând cu „păgânii”, dar să avem drept condiție de participare obligația de a alege ca mască exterioară reprezentarea unui idol personal pe care l-am identificat.

Câștigul ar fi dublu. Pe de o parte, fiecare ar fi nevoit să se gândească la propriile vulnerabilități și eșecuri. Iar pe de altă parte, sărbătoarea ar fi un prilej de spovedanie publică, mai ales că nu prea avem unde să ne mărturisim păcatele.

N-aș vrea, care cumva, să dau apă la moară celor care se entuziasmează în fața diavoliadei de Halloween. Ce vreau să sugerez este că aceste condamnări vehemente riscă să funcționeze ca justificare de sine, ca pandant al mândriei fariseului care nu este ca ceilalți păcătoși.

Atunci când mulțimi de oameni condamnă public un păcat, riscul e ca toți cei care consimt la acea condamnare să se simtă mai neprihăniți pentru că (1) au reușit să identifice păcatul respectiv, deci prezintă o sensibilitate spirituală remarcabilă, pe care pot conta, și (2) s-au dezis de acel păcat, dovedind astfel forța morală de a se delimita de întinăciunea morală. E aproape imposibil să nu simți niște furnicături plăcute la orgoliu.

Altfel spus, atitudinea critică față de Halloween poate deveni lesne un moralism găunos, care se agață cu ușurință de fel și fel de pretexte. Azi e ăsta, mâine-i altul. Sigur se regăsesc printre judecătorii Halloween-ului oameni care își declară dragostea de Valentineʼs Day, ca și cum s-ar putea face abstracție de faptul că respectiva sărbătoare a devenit un pretext pentru desfrâu sexual – dacă vrem să fim foarte riguroși.

Sau, la fel de bine, oamenii care condamnă păgânismul măștilor participă la cursa de cărucioare cu cumpărături de Crăciun. Deși pot, în tot acest timp, să se indigneze de „spiritul consumerist” care a afectat toate sărbătorile creștine.

În consecință, nu hallowinii sunt marele pericol (deși n-aș cutez să spun că sunt inocenți). În schimb, un mare pericol e ipocrizia, fiindcă măștile ei se mută pe dinăuntru și ajung să fie o a doua natură. Extrem de primejdioși sunt și idolii subtili care se lăfăie fără rușine chiar și în biserici, cu deplinul acord al adunării generale.

Eu zic că avem destule motive să ne contrariem, și înainte, și după Halloween. Idolii diabolici nu defilează doar o singură dată pe an. Și de cele mai multe ori nu poartă măști hâde, ci atractive.