Bătălia pentru muzică

David cântând la harpă (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg
David cântând la harpă
(domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg

N-am tupeul să încerc vreo definiție a muzicii, însă cred că pot spune cu destulă îndreptățire, după mai bine de jumătate de mileniu de muzică „grea”, că muzica e mai mult decât „ceva care ne gâghilă în mod plăcut urechea”.

Altfel spus, deși muzica ca divertisment (cafonia e intenționată) este la mare trecere și s-a creat și se întreține iluzia că acesta ar fi singurul rol acordat muzicii, nu-i nici pe departe așa. După cum o știu foarte bine toți cei care se ocupă de această industrie. Credeți că degeaba fabrică ei vedete și investesc bani gârlă în viitoare melodii de top?

E știut – și exploatat – faptul că muzica e în stare să ajungă la niște straturi ale sufletului omenesc unde nu prea se poate ajunge pe nicio altă cale. Puteți verifica asta ascultând anumite piese muzicale ce vă schimbă dispoziția. Cu puțină pricepere și oleacă de insistență, se pot induce stări și afecte mai de durată. Ați auzit, probabil, de meloterapie (ăsta-i un exemplu blând).

Un alt exemplu notoriu pentru capacitatea muzicii de a transmite o anumită stare îl reprezintă coloana sonoră a filmelor. Cu siguranță că rolul imaginii este covârșitor, dar nu se poate subestima contribuția muzicii la un film de groază, la unul romantic sau la unul de acțiune. Încercați, fără sonor, orice film pe care-l știți bine.

În mediul bisericesc evanghelic (și nu numai), nu se prea cântă exclusiv cu instrumentele (excepție fac poate fanfarele – însă acestea cântă adesea piese din repertoriul cunoscut și comunitatea fredonează reflex și cuvintele), ci se pune mare preț și pe versuri.

Acest fapt are o istorie considerabilă în spate. Se spune că succesul reformatorilor în anumite zone ale Europei s-a datorat și imnologiei care făcea accesibile unui public larg o seamă întreagă de învățături mult mai greu de asimilat doar pe calea predicării. Sunt cunoscute cazurile celebre ale lui Luther și Charles Wesley, care au compus repertorii întregi, dar ei n-au fost singurii.

Cântecul circulă ușor din gură în gură, versurile rimează, iar muzica face ca mesajul să fie recepționat mai amplu, grație asocierii dintre melodie, rimă și idee. Nu vi s-a întâmplat să nu puteți scăpa de o melodie zile sau săptămâni întregi? Am auzit (mai ales când vine vorba despre chestiuni sentimentale) nu o dată aruncate în discuții argumente culese de prin șlagăre celebre – nici nu conta dacă sunt logice sau nu, ci erau tratate ca având autoritate. Oamenii se regăsesc în cântecele reușite și se identifică cu ele. La luptă, se foloseau cântecele patriotice, inmnurile naționale; la defilări, se cântă marșuri.

Dar muzica face parte din închinarea iudeo-creștină încă de pe vremea Tabernacolului din VT. Psalmii, spun cunoscătorii, se cântau. Bisericile creștine au fel și fel de dovezi care atestă vechea lor legătură cu muzica: de la nume (Roman Melodul) la instrumente (orga cu tuburi din biserici protestante sau catolice) ori la genuri muzicale (muzica bizantină sau gregoriană).

Ar fi interesant de văzut în ce măsură cântările reprezintă și totodată implementează o teologie. Citește mai mult »

Reclame

Iranul e mai binevoitor cu Israelul?

La noi e multă larmă cu câinii, cu Roșia, cu ungurii, cu turcii etc. Dacă nu cumva e o farsă, atunci cred că știrea despre ministrul de externe iranian – care le-a urat de bine evreilor la început de an și a condamnat Holocaustul – este una dintre cele mai importante din ultima vreme. Însemnătatea ei se vede mult mai lămurit dacă e să facem un succint inventar al unor declarații extrem de agresive, dinspre Teheran, de-a lungul ultimilor ani: Holocaustul n-a existat, Israelul e o rană sau că Israelul ar trebui distrus.

Cu asemenea antecedente, discursul de acum pare aproape  ireal și, dacă nu e o păcăleală sinistră, reprezintă o noutate în peisajul ultimilor ani. Nu știu să interpretez semnele diplomației internaționale, dar chestia asta seamănă cu o ieșire din epoca belicosului Ahmadinejad.