Se poate falsifica așa ceva?

Mă refer la chipul lui Steven Sharp Nelson (violoncelistul), la finalul piesei.

 

Anunțuri

Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Rudolph Ackermann, Domeniu public History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.
Rudolph Ackermann, Domeniu public
History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea mea să beștelesc studiile ca atare, după ce le-am apărat, în repetate rânduri, utilitatea. Ar fi urât și nedrept să îi atac gratuit pe unii dintre prietenii, amicii și cunoscuții cu studii serioase, mânați de vocații care i-au împins spre zone în care luptă din greu să supraviețuiască – oameni cu performanțe incontestabile. Dar știm cu toții că există și diplome lipite pe oameni mediocri, însă ăla-i un subiect în care mi-e frică să intru. Vă spuneam la început că s-ar putea să fiu frustrat, nu?

Mai degrabă aș vrea să sancționez o atitudine exclusivistă ce mă tem că va avea drept consecință dorul despre care vorbeam în titlu. Căci, din pricini care îmi scapă (oricât de aproape mi s-ar părea că aș fi la un moment dat de o explicație), într-o vreme chiar credința aceasta a omului simplu era divinizată, transformându-se într-o dictatură a ignoranței și mediocrității. Încă trăim sub imperiul acelor timpuri și cu nefericitele lor sechele.

Din nou, nici cu credința în sine a omului simplu n-am o problemă, ci cu anumite trăsături ce o parazitează în mod abuziv și păgubos: antiintelectualismul, ghetoizarea, subculturalitatea.Citește mai mult »

Azi pe cine ofensăm?

Autor - Polylerus (domeniu public) http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Profanity.JPG
Autor – Polylerus (domeniu public)
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Profanity.JPG

Dacă ar fi după mine, aș institui un program zilnic și obligatoriu de ofensare. Într-o zi creștinismul, într-altă zi islamul, într-alta ideologia militantă gay, în alta fundamentalismul ș.a.m.d. Înainte să dați cu baltagul, mai așteptați câteva rânduri.

Mai întâi, a se observa că n-am propus să jignim persoane, ci să ofensăm „-isme”, să zicem așa. Dacă ați înțeles cumva că asta înseamnă să bălăcărim oameni și credințe, atunci vă aflați în eroare. Ofensa se referă, mai nou, la atacul asupra ideilor sau convingerilor altora.

Așadar, nu avem de-a face cu clasica jignire, ce are legătură cu sentimentele, ci cu o chestie ideologică ce vizează exprimarea unui punct de vedere care poate fi foarte bine decent, însă, dacă nu e agreat de poliția actuală a gândirii și exprimării, atunci devine ofensă!

Pe vremea când toleranța presupunea dreptul fiecăruia de a spune orice dorește – iar decența impunea ca acest drept să nu fie folosit în mod bădăran și abject – ofensa ținea, e adevărat, de alte sfere ale vieții. Dar acum poți ofensa prin simplul fapt că gândești altfel și că exprimi acele gânduri.

În acest sens aș dori să ofensez zilnic pe câte cineva și copiii noștri să-și formeze obiceiul de a ofensa, neînregimentându-se docili în corul noii toleranțe, care nu are nimic în comun cu libertatea de exprimare sau cu libertatea de gândire.Citește mai mult »

Oameni

Două, ba chiar trei, dintre știrile care mi-au trecut zilele astea pe sub ochi, dar n-am avut timp să le semnalez, au de-a face cu niște… oameni. Ei stabilesc niște standarde de omenie și umanitate la care te poți raporta indiferent ce convingeri ai.

Încep cu cea mai surprinzătoare, care vine din… fotbal. Dani Alves, fotbalistul ăla ce joacă la Barcelona, tatuat și cercelat, s-a oferit să îi doneze o parte din ficat prietenului său Eric Abidal, care a suferit niște operații din pricina unui cancer hepatic. Printre altele, se pare că Alves nu e străin de religie, căci are tatuat pe un braț următorul mesaj: „Dumnezeu e judecătorul meu”, adică traducerea numelui său din ebraică. Dincolo de aceasta însă, rămâne faptul că există un om dispus să își sacrifice cariera la cel mai înalt nivel (căci ar fi greu de crezut că poate continua după o astfel de operație) pentru prietenul său. Și dacă unii ar trage concluzia că cei doi sunt gay (ceea ce nu m-ar mira deloc), tot rămâne un gest de neverosimil altruism. Nu văd ce-ar mai fi de adăugat.

A doua știre este despre Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei, care, într-o mare de agresiune, oferă o oază de libertate creștinilor persecutați în Orientul Mijlociu. Din cauza anticreștinismului fățiș, astfel de știri pătrund cu greu în Occident (eu n-am găsit nimic în românește pe google), dar vreau să remarc nu atât privilegiul de care au parte creștinii, ci mai ales atitudinea unui rege care n-are nimic de câștigat (nici acasă, nici peste hotare) de pe urma acestei atitudini binevoitoare. Sau poate că are de câștigat, dar ce să nu mai câștige și omenia, din când în când, ci doar lăcomia și interesul, ha?

A treia știre este că a decedat o „babă” (vorba lui Puric) din alea despre care ai tot povesti. Mărturisesc că nu mai țineam minte numele Marinei Chirca, dar știam despre existența acestui soi de anonimi cu principii ferme și verticalitate. Totuși, era limpede că mult mai celebra ei consăteană, Elisabeta Rizea, nu a fost nici singură, nici singura anticomunistă din rezistența îngropată în uitare. Într-un fel, ar fi și ipocrit s-o plângem acum, într-altul, e absolut obligatoriu, în măsura în care astfel de oameni duc odată cu ei niște repere morale greu de contestat. Și ne lasă în confuzia noastră cea de toate zilele. Ce găsesc absolut admirabil la acești oameni bravi este, pe lângă multe altele, capacitatea de a ierta.

Ciudată această „discreție” în care se consumă faptele remarcabile și binele ce punctează când și când actualitatea. Pe de o parte, răul e de departe mult mai mediatizat și asta nu-i o noutate, nici o surpriză. Pe de alta, oamenii îngrijorați de invazia răului și de aparenta lui victorie par mult mai interesați de un bine amplu, viitor, definitiv, decât de aceste mici dovezi grăitoare ale faptului că e suficient un bine mic, nesemnificativ, ca să submineze un imperiu de rele. Îmi asum subiectivitatea acestei interpretări. Mai bine citiți știrile.

Creștinii din Siria…

Autor: Rafy (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg
Autor: Rafy (domeniu public)
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea – cărțile din această „tradiție” stau mărturie – istoria creștinismului occidental, care, după primele patru-cinci secole, în care s-au stabilit canonul și crezurile fundamentale, ignoră aproape complet nu doar tot ceea ce e la est de Ierusalim, dar și ceea ce e la est de Roma (Cairns e un nefericit exemplu în acest sens).

Îmi pare, citind autori precum Diarmaid MacCulloch și Jonathan Hill, că în această atitudine avem de-a face cu o formă de aroganță occidentală incompatibilă cu creștinismul. Seamănă mai degrabă cu convingerea etnicistă a unor evrei care uitau care le e mandatul divin, ținând minte numai partea în care se spune că ei reprezintă poporul ales.

Ca să mai subminăm puțin această idee, să luăm aminte că, de pildă, cea mai veche clădire de biserică creștină descoperită până în prezent se găsea pe vechiul teritoriu al Siriei, la Dura Europos, și datează din jurul anului 250[1].

Moștenirea creștină siriacă tradițională este împărțită în două: o ramură vestică ce este considerată monofizită (sau miafizită, la fel ca cea coptă, despre care am mai vorbit), legată de Antiohia Siriei; și o ramură estică, nestoriană sau duofizită (erezia lui Nestorie mai este cunoscută și ca dioprosopism) legată de școala de la Edesa și, pe urmă, de la Nisibi.Citește mai mult »

Schisma maidaneză

Giuseppe Canino http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png
Giuseppe Canino
http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png

Când s-a produs marea Schismă (poate că singura demnă de o majusculă) între Biserica de Răsărit și cea de Apus, s-au invocat mai multe motive care ar fi stat la baza ei. Istoricii și teologii nu prea mai cred în temeinicia lor (de pildă, existau opoziții de genul: preot cu barbă/fără barbă, preot căsătorit/celibatar, pâine dospită/nedospită). Cam toată lumea e însă de acord că schisma respectivă era atât de evidentă deja, încât orice pretext era bun. Și, de altă parte, de fiecare pretext atârnau diferențe teologice semnificative.

Se pare că, din când în când, istoria ne mai aduce în cale câte un motiv de schismă d-asta mai mică, între doi presupuși prieteni, între amici de pe facebook sau chiar între prieteni declarați. Prin titlu mi-am definit deja obiectivul, așa că n-am să mă lansez într-o analiză a motivelor temeinice care duc prietenii sau căsnicii la destrămare.

Am să amintesc doar, înainte de a intra în subiect, că n-am mai văzut atâta înverșunare și asemenea polarizare în spațiul virtual de pe vremea „loviturii de stat” a USL-ului. Numai atunci riscai să termini orice dialog banal într-un scandal cu scântei.

Maidanezii sunt iarăși un pretext pentru „schisme”. Zic că sunt pretext pentru că nu-mi pot imagina o relație atârnând de viața sau moartea unui câine (sau a zece mii de câini). Părerea mea e că altele sunt resorturile înverșunărilor, dar nu am în intenție să le explorez. Cred că e problema fiecăruia „să se cerceteze dar pe sine însuși” și să vadă ce descoperă.

Sunt însă aproape convins că astfel de schisme sunt favorizate de mediul virtual și nu s-ar mai putea consuma cu aceeași ușurință pe viu. Când l-ai vedea pe celălalt în persoană, când mai poți strecura o nuanță, o poantă, o „hai, bă, lasă…” ori indiferent ce altceva care ar putea dezamorsa tensiunea, deznodământul ar fi altul.

Distanța, dialogul mediat și preocupările multiple concomitente fac însă ca unele dintre conflictele din spațiul virtual să escaladeze și să fie tranșate cu totul altfel decât cele clasice. De pildă, dacă ai spus o vorbă în „prezența” a sute de „prieteni” și ți s-a replicat, probabil că e mult mai greu să o retractezi decât ar fi fost într-o discuție privată.

Cred că spațiul virtual și conștiința faptului că vorbești mereu cu public au potențial inflamator pentru orgoliu. Citește mai mult »

Bătălia pentru muzică

David cântând la harpă (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg
David cântând la harpă
(domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg

N-am tupeul să încerc vreo definiție a muzicii, însă cred că pot spune cu destulă îndreptățire, după mai bine de jumătate de mileniu de muzică „grea”, că muzica e mai mult decât „ceva care ne gâghilă în mod plăcut urechea”.

Altfel spus, deși muzica ca divertisment (cafonia e intenționată) este la mare trecere și s-a creat și se întreține iluzia că acesta ar fi singurul rol acordat muzicii, nu-i nici pe departe așa. După cum o știu foarte bine toți cei care se ocupă de această industrie. Credeți că degeaba fabrică ei vedete și investesc bani gârlă în viitoare melodii de top?

E știut – și exploatat – faptul că muzica e în stare să ajungă la niște straturi ale sufletului omenesc unde nu prea se poate ajunge pe nicio altă cale. Puteți verifica asta ascultând anumite piese muzicale ce vă schimbă dispoziția. Cu puțină pricepere și oleacă de insistență, se pot induce stări și afecte mai de durată. Ați auzit, probabil, de meloterapie (ăsta-i un exemplu blând).

Un alt exemplu notoriu pentru capacitatea muzicii de a transmite o anumită stare îl reprezintă coloana sonoră a filmelor. Cu siguranță că rolul imaginii este covârșitor, dar nu se poate subestima contribuția muzicii la un film de groază, la unul romantic sau la unul de acțiune. Încercați, fără sonor, orice film pe care-l știți bine.

În mediul bisericesc evanghelic (și nu numai), nu se prea cântă exclusiv cu instrumentele (excepție fac poate fanfarele – însă acestea cântă adesea piese din repertoriul cunoscut și comunitatea fredonează reflex și cuvintele), ci se pune mare preț și pe versuri.

Acest fapt are o istorie considerabilă în spate. Se spune că succesul reformatorilor în anumite zone ale Europei s-a datorat și imnologiei care făcea accesibile unui public larg o seamă întreagă de învățături mult mai greu de asimilat doar pe calea predicării. Sunt cunoscute cazurile celebre ale lui Luther și Charles Wesley, care au compus repertorii întregi, dar ei n-au fost singurii.

Cântecul circulă ușor din gură în gură, versurile rimează, iar muzica face ca mesajul să fie recepționat mai amplu, grație asocierii dintre melodie, rimă și idee. Nu vi s-a întâmplat să nu puteți scăpa de o melodie zile sau săptămâni întregi? Am auzit (mai ales când vine vorba despre chestiuni sentimentale) nu o dată aruncate în discuții argumente culese de prin șlagăre celebre – nici nu conta dacă sunt logice sau nu, ci erau tratate ca având autoritate. Oamenii se regăsesc în cântecele reușite și se identifică cu ele. La luptă, se foloseau cântecele patriotice, inmnurile naționale; la defilări, se cântă marșuri.

Dar muzica face parte din închinarea iudeo-creștină încă de pe vremea Tabernacolului din VT. Psalmii, spun cunoscătorii, se cântau. Bisericile creștine au fel și fel de dovezi care atestă vechea lor legătură cu muzica: de la nume (Roman Melodul) la instrumente (orga cu tuburi din biserici protestante sau catolice) ori la genuri muzicale (muzica bizantină sau gregoriană).

Ar fi interesant de văzut în ce măsură cântările reprezintă și totodată implementează o teologie. Citește mai mult »

Iranul e mai binevoitor cu Israelul?

La noi e multă larmă cu câinii, cu Roșia, cu ungurii, cu turcii etc. Dacă nu cumva e o farsă, atunci cred că știrea despre ministrul de externe iranian – care le-a urat de bine evreilor la început de an și a condamnat Holocaustul – este una dintre cele mai importante din ultima vreme. Însemnătatea ei se vede mult mai lămurit dacă e să facem un succint inventar al unor declarații extrem de agresive, dinspre Teheran, de-a lungul ultimilor ani: Holocaustul n-a existat, Israelul e o rană sau că Israelul ar trebui distrus.

Cu asemenea antecedente, discursul de acum pare aproape  ireal și, dacă nu e o păcăleală sinistră, reprezintă o noutate în peisajul ultimilor ani. Nu știu să interpretez semnele diplomației internaționale, dar chestia asta seamănă cu o ieșire din epoca belicosului Ahmadinejad.

Problema Roșia Montană văzută de un cetățean

Rosia_Montana
Daniel Tara (Domeniu public): http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Rosia_Montana.jpg

Am ezitat mult timp să mă angajez în discuții privitoare la Roșia Montană, fiindcă, adesea (cel puțin în mass-media cu acoperire națională), acestea pun față în față niște indivizi orientați exclusiv spre profit și niște tipi care caută mereu un pretext ca să protesteze împotriva „capitalismului” de care, în realitate, profită din plin (Remus Cernea și „verzii” lui îmi vin inevitabil în minte).

De interesat, m-a interesat, însă informațiile sunt greu de obținut, pentru că o bună parte din datele ce privesc viitoarea exploatare țin de speculație și estimări mai mult mai sau mai puțin precise. Cantitatea de aur și alte minereuri este una estimată, la fel și cantitatea de cianuri și marja de risc.

E limpede că-i multă imprecizie la mijloc, de care profită și una și cealaltă dintre părțile combatante. Există însă și câteva lucruri care de detașează ca certitudini sau măcar ca ipoteze cu mare grad de plauzibilitate. Puteți citi aici un articol care m-a ajutat, în sfârșit, să înțeleg mai în amănunt câteva lucruri (nu e necesar să fiți și de acord cu poziția și concluziile asumate de autor).

1. Contractul cu RMGC este unul parțial secret – la fel ca mult lăudatul contract cu Bechtel, care a devenit un jăratec încins, aruncat de la unii la alții și, în final, dispărut fără urmă –, fapt ce stârnește multă suspiciune și care este în bună măsură îndreptățită. La câte procese au pe rol foștii demnitari, e aproape imposibil să nu te gândești și la corupție în negocierea acestui contract.

Când un contract de această anvergură este secretizat, devine o certitudine aceea că el conține niște clauze care ar fi cel puțin nepopulare, dacă nu chiar scandaloase. Ponta susține că Statul Român ar fi fost pasibil de plata unor despăgubiri în valoare de vreo 2 miliarde de dolari, dacă nu lua o decizie cu privire la acest contract. Asta ar fi deja o primă clauză defavorabilă României.

2. De remarcat faptul că Ponta joacă dublu în această situație. Nu mai punem la socoteală că se arăta pe față împotriva acestui proiect (a se vedea cele 15 puncte dinainte să se apuce de guvernare). E de ajuns să vedem că interesul economic l-a făcut să aprobe documentul în Guvern, iar interesul politic (că doar trebuie păstrați și votangii creduli) și-l apără în calitate de deputat.

3. Nu știu dacă Roșia Montană merită să intre în patrimoniul UNESCO. Un expert britanic UNESCO menționat pe site-ul RMGC ar fi zis că nu. Oricum, dacă nu se ivea problema asta cu RMGC, aproape nimeni – trebuie să facem totuși dreptate celor puțini care nu sunt doar apărători de ocazie – nu s-ar fi interesat de soarta sitului sau a moștenirii culturale din zonă. O știm prea bine, fiindcă același „interes” îl stârnesc și alte valori locale.

4. Știu sigur că aurul de acolo nu folosește nimănui dacă rămâne în pământ și, dacă această resursă naturală este reală, ea merită exploatată, fiindcă poporul are de câștigat din asta. Nu știu însă dacă – în măsura în care se optează pentru exploatare – acum e neapărat momentul optim pentru așa ceva. După cum zicea un opozant al exploatării într-o emisiune radio, e foarte posibil ca, în viitor, România să fie în stare să scoată aurul de acolo fără intermedierea unei firme din afară și cu tehnologii mai puțin riscante.

5. Consider că problema resurselor este una importantă și că trebuie gestionată cu multă grijă, pentru că și copiii noștri mai au nevoie de ele – cel puțin, la cum arată lumea în acest moment.

Pe de altă parte, epuizarea resurselor proprii va trebui compensată cu dependența de alte țări furnizoare, ceea ce nu are cum să fie prea ieftin (a se vedea dictatura rusă impusă gazelor). Așadar, drămuirea acestor bogății naturale ar trebui făcută mult mai transparent și mai „naționalist”, dacă doriți.

6. Problema ecologică nu e deloc de neglijat. Doar că nu vreau să cânt în corul ecologiștilor socialiști Citește mai mult »

Să ucizi o haită de maidanezi

Domeniu public http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caini_si_flori,_Bucuresti_2010.10.13.jpg
Domeniu public http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caini_si_flori,_Bucuresti_2010.10.13.jpg

A murit un copil ucis de maidanezii din București. Aflăm că vina e, în esență, a lui sau, prin extensie, a părinților lui, respectiv a unor proprietari din zona parcului unde s-a produs incidentul.

Dacă îndrăznești să te întrebi ce caută atâția maidanezi pe stradă, ești supus unui tir de ocări venite din partea „iubitorilor de animale”. Pun această sintagmă între ghilimele pentru că am îndoieli cu privire la valoare de adevăr pe care o conține.

Logica e următoarea: câinii nu ar trebui să sufere niciun fel de „represalii” pentru că ei n-au făcut decât să răspundă la răutatea manifestată cu alte ocazii de către bipezii care suntem. Altfel spus, e un fel de revanșă destul de cinstită la ceea ce le-am făcut noi. Indiferent cine cade victimă, e just să mai moară și dintre noi, dacă mor și dintre ei.

Discuția este condusă către un teritoriu abstract în care faptul că victimele sunt, de obicei, oameni neajutorați (copii, bătrâni, călători rătăciți în zone pe care nu le cunosc) devine cu totul irelevant, ca și cum ar fi doar niște obiecte de care te poți lipsi.

După un alt raționament, tragedia de acum nu trebuie să ne determine să luăm măsuri împotriva maidanezilor, căci sunt alte probleme mai importante de rezolvat și care îi privesc în primul rând pe bipezi. Și dacă tot am ajuns aici – nu știm cum – haideți să vedeți cât rău pot face bipezii pe lume (de la Adam încoace!). Așa ajungem să aflăm cum unii n-ar merita să trăiască pentru simplul motiv că fac rău unor ființe nevinovate.

În esență, discuțiile gravitează în jurul drepturilor pe care ar trebui să le aibă animalele și obligațiilor pe care ar trebui să le aibă oamenii. Argumentele merg până într-acolo încât se face o comparație între oamenii răi și animalele „bune”, sugerându-se că este mai îndreptățit să trăiască un animal „bun” decât un om rău.

E greu de contestat moralicește un astfel de raționament dacă compari viața lui Hitler cu cea a câinelului lui și mai ales vinovăția unuia și a celuilalt. Dar astfel de construcții argumentative, oricât de legitime și de solide par, suferă câteva scurtcircuite pe traseu.Citește mai mult »