Postat de: Teofil Stanciu | 21/08/2013

Părinții paparazzi

Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg

Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg

Văzând valul de fotografii cu copii de pe toate rețelele de socializare, de pe bloguri și de la concursurile de frumusețe juvenilă organizate de diverse site-uri mi-a dat prin gând că acești copii sunt pe cale să-și piardă orice urmă de sentiment al intimității. Iar asta, cu largul consimțământ (ba chiar cu participarea activă) al părinților lor, adică al nostru.

Nu dau cu piatra, că știu cum stă treaba cu pozele. Dar asta nu mă împiedică să ridic problema, fiindcă poate găsim și niște explicații, aplicații sau, cine știe, chiar soluții.

Tocmai priveam în parc cum o copiliță era vânată peste tot de un „tun” fotografic, când, la un moment dat, mama dădu glas constatării că „parcă vrea să se ascundă de noi”. Altfel spus, cei mari își dădeau seama că fetița ar fi vrut să se joace departe de aparatul care o hăituia neabătut, dar își vedeau conștiincioși de vânătoare mai departe.

O altă mamă, probabil inspirată și dumneaei de asemenea moment „festiv”, a scos telefonul și s-a apucat să-l pozeze pe băiatul care tocmai se găsea în vârful toboganului și plănuia o descindere, dar a trebuit să găsească timp și pentru un zâmbet de album.

Când aproape orice gest al celor mici devine prilej de pozat cu tot felul de aparate, iar apoi – adesea în câteva minute – fotografia este deja publică, mă gândesc că n-are cum să nu le afecteze sentimentul intimității. Cum vor reacționa ei la asta, n-am habar, dar sigur vor dezvolta niște resorturi psihologice care nouă ne lipsesc – când ai toată viața arhivată pe internet, unde te poate vedea practic oricine, când ai mii de poze din fiecare an de viață… n-ai cum să nu fii influențat. Eu unul nu-mi pot imagina în dreptul meu această ipostază extrem de… publică – să mă știe oricine cum am evoluat din maternitate până la adolescență.

Mai există un efect pe care l-am sesizat. Cei mai echilibrați dintre părinți vor, de obicei, să imortalizeze un moment mai deosebit. Dar tocmai acea imortalizare face ca momentul să fie falsificat într-o anumită măsură, pentru că, dacă nu reușește poza fix într-o clipă de maximă naturalețe, copilul este obligat să reia ipostaza, într-un mod destul de nefiresc. Așa că își încropește o grimasă asemenătoare, dar care nu mai are savoarea autenticității, ci e doar o copie pentru poză.

În felul acesta, i se inoculează ideea că în poze trebuie în principal să mimeze o stare și, prin extensie, că în imortalizările fotografice poate să fie oricât de fals, dacă dă bine. Nu ar fi asta o problemă prea mare, căci toți bunicii și străbunicii se găteau și se sulemeneau ca să fie cât mai arătoși în poză, însă ei făceau asta numai de vreo câteva ori în viață, nu de câteva ori pe zi. Prin urmare, le era clar că „au pozat”, ceea ce copiii noștri riscă să nu mai înțeleagă, de vreme ce pozează de câteva ori pe zi.

Cu riscul de a deveni odios (și cârcotaș), adaug și un element mai subtil – nu e de la mine, ci am preluat ideea altuia dintr-o discuție mai veche. Evenimentul nu mai e tezaurizat interior, ca o trăire de referință, ca un reper existențial, unic și irepetabil, ci e, în primul rând, imortalizat în poze, astfel încât se ajunge la paradoxul ca pozele să devină mai importante decât momentul în sine. De câte ori n-ați auzit părinți forțându-și copiii să stea în cine știe ce poziții ca să poată fi fotografiați cu toate cele 10 aparate de familie? Se transmite astfel ideea că experiențele ar fi oarecum repetabile sau că s-ar putea prelungi prin imaginea lor.

Și n-am terminat încă. Mergând pe aceeași idee mai departe, evenimentul este trăit mai degrabă pentru poză și pentru dovezile că a existat decât pentru bucuria în sine. Se mută inclusiv miza motivației, nu doar cea a memoriei („Râdeți ca să facem poze”). Asta poate degenera în fel și chip, fapt vizibil mai ales la cei mai mari, care merg în anumite locuri sau fac anumite lucruri doar ca să arate că nu sunt mai prejos decât alții și să aibă dovada „pe net”.

Așadar, părinții riscă să se comporte precum niște paparazzi cu copiii lor, „furându-le” fiecare zâmbet mai de soi, fiecare gest mai șugubăț, fiecare declarație mai haioasă și chiar momente de naturalețe complet necenzurată (în somn, la toaletă, în plin elan al jocului etc.). Circulă pe internet niște poze înfiorătoare cu fete machiate de mămici sau cu un băiețel îmbrăcat după ultima modă. Aceastea sunt doar exemple extreme, care dovedesc totuși pericolele care-i pândesc pe copii.

Nu sugerez că ar fi greșit să faci poze, nici că părinții n-ar avea dreptul să le facă pe atât de publice pe cât își doresc, spun doar că astfel de demersuri au riscurile lor. Și care încă ne scapă, căci vedem doar că ceva se schimbă, nu știm și în ce fel și, mai ales, care va fi prețul pe care va trebui să-l plătim cu toții (pentru că deciziile de familie se răsfrâng asupra familiei).


Responses

  1. Ai uitat să menționezi preferații mei: cuplurile cu noi-născuți care pun pe net în fiecare zi câte o poză cu odrasla lor. Hai, fie, săptămânal. Sunt curios care va fi reacția omului respectiv când, matur fiind, va realiza că întreaga-i creștere e documentată în domeniul public.

    • Dacă era să fac inventarul „năravurilor”, articolul era mult mai lung. Am încercat să merg pe câteva consecințe, ca să nu mă împrăștiu prea tare. Dar, cum spuneam, nu sunt în măsură să dau cu piatra😀

      • Ei, nu-i vorba de dat cu piatra, îmi exprimam și eu o simplă apreciere. În ce privește măsura, nici eu nu sunt în ea, întrucât mă aflu tocmai printre cei care fac pozele de care vorbim.

  2. Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Inca una buna de luat seama, via Teofil.

  3. Mai demult iconoclasm iar acum fotoclasm?🙂

    Cred că exageraţi. Chiar nu vă bucuraţi să vedeţi o poză alb negru din liceu? Sau un bunic şi să vă pară rău că nu aveaţi mobil pe atunci să-l înregistraţi?

    Staţi liniştit. Cei de la bloc mă ştiu decând plimbam cercul. Şi fără poză îşi aduc aminte. Dar aş vrea să am o poză cu mine plimbând cercul.🙂.

    Şi pot să vă zic din experienţa mea că oamenii care au un copil fac poze la tot pasul. Cei care au doi copii fac poze la ocazii. Iar cei care au trei copii nu mai fac poze. Oare de la patru copii în sus începi să te lupţi cu cei care fac poze?

    Deci, câţi copii aveţi?🙂

    • Stați, frați ortodocși (îi răspund și lui Florin tot aici)! Nu spun că nu ar fi de dorit să avem niște amintiri, dacă tot avem posibilitatea, ci vorbeam despre niște „riscuri” și despre niște consecințe extreme la care se poate ajunge fără prea mare efort.

      Să distingem între a face poze pentru posteritate și a face publice toate pozele respective (sau măcar o bună parte a lor). Sunt lucruri distincte. Asta ar fi o primă observație pentru corecta interpretare a textului. Apoi, să facem deosebire între postarea unor poze pentru uzul familiei și prietenilor și adevărate arhive online publice. După cum știți, probabil, există posibiltatea să fie restricționat accesul la poze, iar unii (destui dintre cunoscuți) folosesc această restricținoare tocmai ca să-și protejeze familia și copiii.

      N-am de gând să „lupt” cu cei ce fac poze (și eu fac!), ci încerc să semnelez o posibilă și foarte probabilă problemă a limitelor pe care le impunem în acest proces.

      Așadar, sunt absolut de acord să avem/facem poze pentru ca și copiii să își poată reconstitui o istorie. Însă asta nu înseamnă că suntem lipsiți de anumite riscuri. Totul e să le gestionăm cât mai înțelept. Părerea mea…

      • OK.Atunci pot să vă spun că nu cunosc persoane de genul acesta. Sau dacă cunosc le ignor. De altfel şi cu facebook nu mă prea omor. Deci mă retrag.

      • Nu trebuia sa te chinui sa explici, te-am inteles foarte clar, de-aia am ales bascalia ca modalitate de exprimare! Noua astora care ne inretinem pe blogul tau nu trebuie sa ne explici, pana la urma toti stim ce inseamna cadru intim iar daca te citeste vreun exhibitionist, dintr-asta maladiv, va zice ca nu esti cu toate la cap.Pana la urma toti avem in noi dorinta de-arata , de-a vedea, ca doar ne frecam unii de altii. Granita dintre curiozitate , expunere si psihoza este foarte subtire, nu o data am incalcat-o , fiecare in felul lui, diferenta intre noi este faptul ca unii constientizam ca nu e bine si incercam sa ne redresam, ne impunem o disciplina restrictiva tocmai pentru a ne proteja de noi insine! Cei despre care vorbesti iti vor spune in cel mai fericit caz: Hai sictir! , daca nu e de prin Ardeal, daca e , nici nu vreau sa ma gandesc ce-ti vor zice, cu toate ca si injuratura care mi-a scapat printre degete e foarte urata … Asa ca, zambeste, viata e frumoasa, fac si ei parte din peisajul urban, se numesc oameni, fiinte cuvantatoare care stau pe langa casa omului …

  4. Vezi ti viata mult prea in negru, asta e ! A ajuns si exhibitionismul intr-o anumita faza de dezvoltare, vorba lui Krabul, de la iconoclasm la fotoclasm ne tot luptam cu imaginea si-ncercam sa-i dam de cap! Sa ne vedem de copiii nostri, sa-i pozam cand se mazgalesc cu pixuri, cand sufla-n tort dar si-atunci dupa ce le facem mustati de frisca si sa ne distram pe seama celor care-si posteaza odraslele pe Internet sau pe ei insisi ca de multe ori asa e facuta poza, ca sa iasa ei in evidenta! Si ca sa vezi ca totusi sunt de-acord cu tine, voi declansa un razboi de guerila pe facebook, tot am vrut eu s-o fac dar nu m-a lasat ,,femela alfa”, voi face asa niste comentarii ,,dragute” , niste clisee inofensive: vai da ce s-a ingrasat? Cum ati putut sa-l pozati cu un asemenea tricou? Are cumva vreo problema la picior? E destul sa studiez poza si-mi vin idei, nu-mi fac probleme, fac parte din categoria celor cu mintea ,,vesela”! Ridiculizarea publica e o arma de temut, am descoperit-o demult , am perfectionat-o si i-am pus si luneta doar sa iau linia de ochire. Tintele mi le-ai dat tu ! Multam! Pune o poza cu tine sa vedem daca am antrenament? Ba nu pune, ca tu faci parte din categoria alora care se amuza la comentariile mele… Deja am in minte cel putin 5 victime sigure ! In trecutul apropiat i-am mai executat pe 3, n-au avut curajul sa ma restrictioneze, ar fi insemnat sa se recunoasca invinsi, dar nici sa mai posteze imagini cu ,,sublima” lor viata de familie cu zambete inghetate? Probabil ca intuiau ca voi pune luneta pe ei si ce m-a distrat cel mai mult a fost faptul ca au dat lik-uri la comentariile mele exact cei care ii cunosteau cel mai bine! In acele momente m-am simtit ca un mic demon care impartaseste rautatea celorlalti si se bucura c-o face!

  5. […] https://drezina.wordpress.com/2013/08/21/parintii-paparazzi […]

  6. Nu prea mai este la modă discreția. Îi terorizăm pe ceilalți cu pozele noastre la tot minutul. Sigur că ne place să ne pozăm copiii și să ne mândrim cu ei. Tot ce e exagerat însă ține de exhibitionism. Ar trebui să fie un simț al măsurii. Nu tot trebuie arătat. Poate devine plictisitor sau enervant. O persoană care vorbește mereu despre copiii săi sau despre concediile sale devine extrem de plictisitor.
    Simpatic comentariul referitor la legătura între nr de copii și frecvența pozatului. Eu am 3 copii. La al treilea nu prea am avut timp să fac poze ca primului, darămite să le mai postez și pe Facebook!
    Desigur, istoria personală a fiecăruia se va vedea altfel din pricina rețelelor de socializare. Stră-strănepoții nostri vor avea un adevărat festin vizual vizitându-ne paginile de facebook. Ia uite cum arăta bunica când era bebeluș, la mare, la munte, la ziua ei…
    E păcat, cum spuneați, să pierzi emoția momentului de dragul unei poze reușite cu orice preț. Poate că unele amintiri merite stocate doar în minte.

    • Imi place tare mult fraza de incheiere! Cand ne vom petrece din aceasta viata doar amintirile vor trece cu noi dincolo … Vom trece cu un zambet sau cu o lacrima! Cine stie? Poate cu amandoua?

  7. Vedeti voi, o poza poate exprima cat 1000 de cuvinte si nu iti fura decat cateva secunde. Pe cand o remarca ca aceasta pe un blog iti ia vreo 10 minute din viata,.. Iar efectul final este… cam acelasi. Oamenii cersesc admiratie; unii prin pozele care le afiseaza, altii nu. (nu ma refer la blogul de-aici). Tra sa recunoastem ca ne pierdem timpul admirand ce le mai debiteaza mintea la unii, sau ce ziare au mai rasfoit altii in ultima vreme, doar asta e actiunea principala pe FB. Apropo, unii au chiar poze reusite. Surprind situatii mai mult decat locatii sau portrete.

  8. Un important semnal de alarma pentru generatia de azi. Multumim, Teofil Stanciu!
    E limpede ca adolescentii zilelor noastre sunt inclinati maladiv a nu mai pretui intimitatea. Retelele de socializare dovedesc aceste tendinte: sunt expuse fotografii de familie, amintiri, iubiri si patimi; suntem informati cand cineva pleaca la ski la Predeal ori pe plaja la Mamaia, la ce ora a dormit vineri seara si cand a mancat ultima data fasole batuta. Iar consecintele sunt, desigur, nefaste: se pierd bunul simt si rusinea, comunicarea autentica, prieteniile adevarate si alte valori de acest fel.
    Generatia ce vine din urma va fi la fel de predispusa la aceste riscuri, iar parintii ar trebui sa ia pozitie, iara nu sa incurajeze, voluntar sau nu, aceste tendinte de „vietuire in comun”.

  9. Si cind te gindesti ca absolut tot ce traim…fiecare secunda si fiecare miscare sint „fotografiate” undeva sus…Poate ca daca intelegem acest fenomen o sa traim altfel? Ca in timpul zilei zice Biblia…ca si cum am fi sub lentila nemiloasa a aparatului? Poate ca putem lua si ceva bun din ideea de mai sus.

  10. Intrebari importante. Este trist ca nu toti parintii si le pun. In US exista concursuri de vedete sau moda pentru fetite de pina la 7 ani si dupa unde fetitele sunt machiate, imbracate ca niste adulte, a caror copilarie este intr-o oarecare maniera, pervertita. Este trist. In Franta, din fericire, asa ceva este interzis si sunt emisuni si emisiuni care avertizeaza parintii si nu numai, sa nu puna pozele copiilor pe facebook si nici pozele lor, Nu stiu daca asemena emisiuni exista si in Romania.

    Remarca este buna, nu se mai traieste momentul, el e trait pentru poza si asta ii strica savoarea.

    • Ciudată Franța asta, cu tot ateismul ei declarat și cu toată alergia la religie pe care a afișat-o în diverse momente.

  11. amestecati doua ipostaze diferite ale parintilor paparazzi – sunt unul dintre ei, desi mai rarisor cu postatul pe net – a pune copilul sa pozeze si a surprinde instantanee, fara a-l deranja din joaca lui. Dar aveti foarte mare dreptate, a deschide aparatul, inseamna in foarte mare masura a inchide ochii si a truca intr-un fel momentul. dar cand te uiti in spate, dupa cativa ani, te bucuri ca ai imortalizat primul ceva din viata odorului

    • Am încercat să nu le amestec, ci să le disting. Tocmai de aceea precizam că mi se pare legitim să faci poze copilului, dar semnalam că există anumite riscuri, odată cu explozia social-media.

  12. Problema pe care o ridicati trimite, cred eu la un fel de manie ,,Irinel Columbeanu”. Un fel de ,,narcisism” al propriei existente. Deja suntem ,,imbibati” de reality-show-uri, de ,,live-uri”. Viata in toate componentele ei a devenit un spectacol. E si usor cand ai acces la o camera de filmat cum aveai pe vremuri la o pereche de ochelari de soare. Acum are fiecare sansa sa fie propria lui vedeta. E o ispita careia multi ii cedeaza. De fapt nu stiu daca sunt multi care si-ar dori sa se lupte cu ea.

    Iar copilul, chiar daca n-ar vrea, e invatat sa vrea. I se induce cumva sentimentul ca e o mica vedeta. Ca fiecare miscare a lui chiar conteaza.

    Mare gaselnitza camera asta de filmat ! Si mai mare gaselnitza este generalizarea folosirii ei.

    Eu sunt pasionat de fotografie. Am facut si ceva cursuri in facultate. Dar am folosit rareori camere de luat vederi performante. De cativa ani insa, mi-am achizitionat un Olympus. E drept mai de voiaj. Si de fiecare data cand plec in concediu, si chiar de multe ori cand circul prin Bucuresti iau camera cu mine si fotografiez toate cele. In capitala mai e cum mai e, ce nu fotografiez azi pot fotografia si maine. Dar, ,,in deplasare”, daca n-am camera cu mine, parca n-am fost nicaieri. Camera imi da mie sentimentul ca am iesit intr-adevar in concediu. Camera imi da acum sentimentul experientei calatoriei. Fara ea am impresia ca tot ce am trait s-a dus pe apa Sambetei. Memoria noastra e acum supusa camerei de luat vederi. Daca asta se intampla cu unul ca mine, care foloseste aparatul de fotografiat si de filmat abia din perioada maturitatii, cum va fi modelat caracterul unui individ obisnuit cu asa ceva de mic ?

    Ati postat o statuie a unui paparazzi ridicata intr-o capitala europeana. Intrebarea mea ar fi: e singura de acest fel ?

    • Poate că obișnuința cu camera de filmat/fotografiat va și banaliza treaba asta și copilul n-o să se mai creadă vedetă, ci o să considere că e normal să fie fotografiat. Zic asta pe logica următoare: când toată lumea e vedetă, nimeni nu mai e vedetă.

      Eu nu contest utilitatea fotografiei, ci doar semnalez ce îmi pare a fi un pericol al combinației fotografie/social-media.

      • Corect. Si eu gandesc la fel. Problema e ca marea majoritate gandeste altfel, ,,pe distanta scurta” ca sa spun asa, si nu pe termen lung. Pentru ca altfel multi si-ar da seama ca ,,prea binele” e dusmanul binelui.

  13. […] Părinții paparazzi […]

  14. […] și știu ce riscuri prezintă prezența în rețelele de socializare? Nu cumva le-au cultivat (in)voluntar gustul pentru poze și pentru publicarea lor? Cred că de-abia acum am pornit pe firul […]

  15. […] De unde vor ști copiii noștri toate astea? Din milioanele de filmări pe care tata, mama, bunicul, unchiul, frații mai mari, verișorii, vecinii și colegii de muncă ai părinților le fac la fiecare tentativă de eveniment. […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: