De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, autorul lui ar intra repede în vizorul tuturor străjerilor pentru diverse drepturi și ar fi linșat mediatic.

N-ați remarcat că pe homosexuali sau pe alți „minoritari” n-ai voie să-i mai atingi nici cu o floare? Ei bine, citiți Manifestul Partidului Comunist și o să descoperiți adevărate strategii revoluționare – cu victimele necesare, oricât de multe – totul justificat ideologic. Toți „dușmanii de clasă” trebuie înlăturați și, dacă e nevoie, uciși, pentru ca să învingă „cauza comunistă”.

Astfel, deși au un text fondator cu conținut mai mult decât „ofensator”, comuniștii pozează în vizionari și rebeli simpatici, niște neînțeleși care vor binele omenirii, dar nu-l pot pune în practică din cauza capitalismului rapace.

Pe urmă, un al doilea impediment este acela că, spre deosebire de crimele naziste care s-au concentrat pe un interval de timp relativ scurt, crimele comunismului s-au întins pe intervale mari, iar pe urmă, nu au fost date în vileag, ci mușamalizate și îngropate.

Naziștii au avut mult mai puțin timp la dispoziție pentru a șterge urmele. Iar peste ei au venit niște oameni care, de bine de rău, voiau să denunțe crimele, nu să le justifice sau să le ascundă sub tone de documente.

Ofițerii germani care s-au ascuns prin țările sud-americane au fost urmărit de stigmatul întregii civilizații occidentale. Ofițerii de securitate care s-au dat la fund au purtat doar o vină vagă, fiind prea multe lucruri care nu se știu cu exactitate.

Mai rău decât atât – cel puțin pentru cazul particular al României – martorii care trăiau încă în număr mare imediat după 1990 au murit și nu mai pot constitui un grup de lobby moral, ca să zic așa.

Bătrânii care încă mai sunt în viață și povestesc cum erau tratați pot fi lesne suspectați – de o societate mult mai indulgentă acum cu criminalii comuniști din trecut – că ar căuta răzbunare, fiind o mână de inși răzleți, câți au răzbit până către 80-90 de ani, din ce în ce mai nesemnificativi numeric.

Martorii erau importanți în acest „proces al comunismului” pentru că ei puteau să compenseze întrucâtva lipsa dovezilor. Marii torționari au șanse considerabile să scape, fiindcă e puțin probabil să fi fost fotografiați, înregistrați sau să se fi consemnat în scris faptele lor în arhivele pușcăriilor. Așa că numărul mare al torturaților gata să depună mărturie ar fi putut dovedi amploarea răului săvârșit. Iar asta era o victorie morală necesară.

S-a mai pierdut însă un alt element important pe care l-am și amintit în treacăt: predispoziția socială pentru înfăptuirea dreptății. Chiar dacă nu cred în tribunalele poporului și n-aș opta niciodată pentru execuții publice fără judecată, totuși consider că atmosfera unei perioade are mare importanță.

Dacă se demarau procese ale torționarilor la începutul anilor ’90 sau chiar în 1997, după instalarea CDR-ului la conducere, exista un fel de presiune socială care să-i determine pe administratorii justiției să urmărească dreptatea. Aceștia ar fi fost conștienți – judecători, procurori și avocați – că pe urmele lor apasă răspunderea unor verdicte așteptate de o țară întreagă.

Însă, după tot circul ultimilor ani, treaba asta cu vânarea torționarilor pare mai degrabă un subiect de presă fabricat pentru a ascunde cine știe ce manevre politice subterane – sper să nu fie așa.

Vreau să mai fac doar precizarea că nu sunt avid de sânge, nici nu vreau să fie răzbunați martirii (fiindcă atunci ar deveni numai niște victime dintr-un lanț al crimelor și răzbunărilor succesive). Dar cred că, în momentul în care sunt date în vileag niște fapte, se vede că ele nu reprezintă cazuri izolate, ci sunt integrate într-o acțiune sistematică a unei orânduiri politice criminale. Și că justificările, oricât de nobil ar suna, nu pot legitima nenumăratele crime săvârșite în numele și din pricina comunismului.

Despre naziști se știe că au ucis în jur de 6 milioane de evrei. Despre comuniști nu se știe câte victime au adunat, deși sunt mult mai numeroase. Însă exactitatea funcționează, în primul caz, ca un stigmat justificat pentru orice neonazist, pe când imprecizia genocidului din tabăra cealaltă (dimpreună cu PR-ul eficient) funcționează ca un permis de bună purtare pentru orice neocomunist.

34 de gânduri despre “De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

  1. Hai sa-ti zic ceva interesant, eu cred ca-i vor condamna, pentru ca trebuie sa ,,se faca ceva” si se va face dar , exista un dar, ar fi buna interventia unui jurist, peste varsta de 70 de ani, o pedeapsa de genul