De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »