Sfaturi pentru părinți (6) – Cum ne școlim copiii

via: http://www.urbankid.ro

Se știe că sistemul românesc de învățământ e cangrenat, e neglijat, e la pământ etc. În ciuda statisticilor și a performanțelor unor olimpici, realitatea nu îngăduie nimănui să se iluzioneze. Stăm prost și se face extrem de puțin (sunt optimist, știu!) pentru îmbunătățirea situației.

Așa că musai să ne întrebăm cum o să ne școlim copiii. Întrebarea își pierde din stringență pentru cei care au deja copii prin liceu sau în facultate. Dar pentru ceilalți, problema se pune din ce în ce mai acut și mai complex.

Ca fost profesor de română cu mărturisite simpatii pentru gramatică, înțeleg prea bine (din puținul pe care-l aflu conjunctural) că manualele încep să conțină din ce în ce mai multe aberații, că dascălii se întrec în a comite gafe din nevoia de a se ridica la o ștachetă de excelență ce nu există decât în mintea unor așa-ziși evaluatori (pentru care contează dosarul și hârțoaga), însă contrazisă de realități.

Cum problematica învățământului și soluțiile pentru situația actuală sunt chestiuni care mă depășesc, mă voi mărgini să îmi frământ neuronii cu deciziile pe care trebuie să le ia un părinte pentru copilul său.

Am văzut că e un curent de opinie care promovează homeschooling-ul ca alternativă la sistemul instituționalizat. Mă declar sceptic. N-am cunoscut personal încă un caz de elev școlit acasă cu succes incontestabil. Vorbim de România, nu de poveștile de succes de la alții.

Ce știu însă foarte sigur e că pentru homeschool e nevoie de 1) un părinte care să poată sta acasă permanent 2) un nivel de pregătire foarte bun al părintelui dascăl 3) o formație cvasi-enciclopedică a unui singur individ sau a câtorva.

Decurge repede din aceste necesități că, pentru a putea școli copiii acasă, e nevoie de un părinte care să câștige binișor – asta dacă nu cumva renunță la oraș și se retrage la țară, să lucreze pământul. Dar, ca unul care știe ce înseamnă munca în agricultură, opinez că e foarte improbabil ca un agricultor cu normă întreagă să aibă timp și de homeschooling.

Dacă luăm o familie obișnuită, sunt destul de mici șansele ca unul dintre părinți să fie atât de bine plătit încât să se poată descurca toți ai casei dintr-un singur salariu. Tot într-o familie obișnuită, dacă părinții n-au absolvit cine știe ce școli și n-au fost vreodată premianți sau măcar sârguincioși, șansele lor de a preda gramatică, matematică, chimie sau fizică sunt practic nule.

Materialele pentru homeschooling sunt în engleză, așa că prezintă o foarte slabă contextualizare geografică și culturală. De nivelul materialelor prefer să nu mă leg, dar am văzut manuale de biologie sau geografie în care era mai important să se facă propagandă religioasă decât știință (exact imaginea în oglindă a propagandei darwiniste).

Am mai remarcat că, pe lângă toate dificultățile enumerate mai sus, părinții care optează pentru „educația la domiciliu” trebuie să-și angajeze profesori cel puțin la română, matematică și fizică, materii (în special ultimele două) ce nu prea pot fi predate de către un amator. Or asta e iarăși o cheltuială consistentă („meditațiile” se dau acum cu 15-25 lei/oră, din informațiile mele) pe care trebuie să ți-o poți permite.

Se poate discuta și despre problemele relaționale pe care le presupune statul acasă, fiindcă familia trebuie să compenseze prin „socializare” deliberată ceea ce, de bine de rău, școala publică oferă implicit: contexte sociale complexe și relații fără anestezie.

Fac o paranteză. M-am înfiorat puțin când am văzut alăturat, pe site-ul Asociației Home Schooling România, calificativul „eficient” lângă substantivul „relații”. Dar, trecând peste asta și în ciuda „dovezilor” din tabelul pe care-l puteți vedea aici (dacă e vorba doar de o traducere nereușită, iar mă întreb cum arată manualele traduse…), sunt nevoit să admit că școala mi-a oferit cele mai complexe situații relaționale și, de departe, accesul la modele de viață mult mai numeroase.

Ca părinte, mi-aș dori ca modelele copiilor să fie alese în așa fel încât ei să mă depășească pe mine, nu eu să fiu etalonul ultim la care se raportează ei. Tot în această paranteză mai precizez că m-am simțit handicapat de mediile sterile în care m-am învârtit în liceu și am avut un șoc când m-am întâlnit cu realitatea necosmetizată, risc pe care-l văd și în homeschooling. Aș mai adăuga, și cu asta închid paranteza, că n-am întâlnit încă prea mulți adolescenți dornici să-și petreacă ziua întreagă în sânul familiei.

Nu în ultimul rând, cred că ar trebui să luăm în calcul și asimilarea de către părinte a unui eventual eșec. Dacă educația copilului tău depinde integral de tine înseamnă că ești responsabil în mult mai mare măsură de toate eșecurile lui, inclusiv pe linie școlară și profesională. Or asta, într-un mediu suficient de îmbâcsit de vini reale și imaginate, trebuie contracarat printr-o strategie de management al eșecului.

Aș crede într-un sistem de homeschooling semi-instituțional, ca să zic așa, în care se asociază mai mulți părinți competenți pe o anumită felie și fiecare își predă materia lui. Asta ar fi o situație aproape ideală, căci s-ar putea discuta, s-ar putea elimina balastul, s-ar putea concepe programe, câtă vreme fiecare dintre părinții dascăli și-ar cunoaște foarte bine domeniul lui.

Homeschooling-ul permite, trebuie să recunosc, o mult mai mare libertate, însă ea folosește numai celor cu adevărat competenți, care știu să distingă esențialul de balast.

Chiar și în aceste condiții, aș paria pe homeschool numai până în pragul liceului. După aceea, cred că devine prea complicat pentru toată lumea. Prin urmare, nu socot că putem vorbi despre o alternativă viabilă (momentan). Dar sunt dispus să admit contraargumente și chiar mi-aș dori să aflu cât de mult mă înșel.

Totuși, dacă sistemul public e în vrie, homeschooling-ul e mai degrabă un împrumut încă nereușit de la americani, ce ne rămâne?

Mă tem că nu prea multe. Mă sparie că părinții trebuie să facă teme cu copiii încă din clasele primare. Eu îmi aduc aminte și azi cele câteva situații în care, ca școler, am cerut ajutorul părinților sau adulțulor la niște probleme de matematică foarte dificile. În rest, nu s-a pus niciodată problema să fiu ajutat să-mi fac temele. Acum, majoritatea părinților par implicați în această activitate suplimentară, chiar și acolo unde există, teoretic, și afterschool.

Așa că, în prezent, singura soluție ce pare cât de cât fezabilă este să-ți amintești ce specializări au prietenii și foștii colegi din liceu, ca să mai poți apela la unul sau la altul pentru consultanță. Asta însă e doar o improvizație la îndemâna celor care au profesori printre cunoștințele pe care își permit să le deranjeze cu telefoane despre temele copiilor.

Recunosc că, în ce mă privește, nu am o rezolvare la această problemă. D-aia am și scris încă de pe acum, în speranța că, pe când îmi va veni rândul, să am mai multe date, poate răzbesc mai ușor.