Voi cum înjurați?

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Stați, nu dați cu pietre și nu rostiți anatemele! Încă n-am apucat să spun nimic. Este un banc… cam vechi, dar ilustrează foarte bine ce vreau să zic.

Un băiețel stătea foarte atent pe lângă un pastor/preot care își repara gardul. Întrebat de ce stă acolo, băiatul a răspuns: „Sunt curios ce zice un pastor/preot când își dă cu ciocanul peste degete”. Aceeași curiozitate mă macină și pe mine.

Mânia nu cruță pe nimeni, e o provocare chiar și pentru cei mai sfinți dintre oameni (a se vedea Biblia și Patericul, pentru început). Numai Cristos a reușit să dea expresie unei mânii sfinte și justificate. Noi, ceilalți, luptăm cu tot felul de mânii impure și riscante ori chiar criminale.

Îmi asum riscul să presupun că majoritatea muritorilor au nevoie de o formă de exprimare a mâniei, fie că sunt ei atei, agnostici sau creștini fervenți. Iar una dintre formele cele mai la îndemână pentru exprimarea mâniei (includeți în acest nume generic tot ce ține de enervări zilnice sau furii de durată) este înjurătura.

Se spune că înjurătura este o formă denaturată a blestemului. Dar ar trebui adăugat și că blestemul presupunea nu doar gesturi făcute la furie, ci era adesea un proces metodic, elaborat, care includea ritualuri și recuzită.

Înjurătura nu este atât de complexă, ci este un gest aproape necontrolat, funcționând ca un fel de paratrăsnet pentru descărcarea tensiunii interioare. Prin asta nu spun că ar fi bună sau de apreciat, ci doar încerc să îi dau un profil.

Revin acum la problema inițială: ce spune pastorul/preotul – dacă încă n-a ajuns la o treaptă a desăvârșirii care să-i permită să nu reacționeze defel – atunci când își dă peste degete? Dar când cineva îi toacă nervii mărunt? Dar când e surprins de o boacănă pe care o fac copiii și care-i strică lui socotelile?

De fapt, nu pastorul sau preotul mă interesează pe mine, ci fiecare creștin în parte. N-o să mă prefac că n-aș ști de existența așa-numitelor „sudalme pocăiești” sau „înjurături încreștinate”. Citește mai mult »

Crez ortodox – Nicolae Steinhardt

via: www.razbointrucuvant.ro
via: http://www.razbointrucuvant.ro

Cred în Sfanta Treime.

Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima, ci şi, mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mintCitește mai mult »

De ce nu ne place „revelația generală”?

Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842) wikipedia.org
Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842)
wikipedia.org

În școlile de teologie drept-credincioasă se învață că există două modalități esențiale în care Dumnezeu s-a descoperit umanității: pe calea revelației generale și pe calea revelației speciale. Nu am de gând să țin o lecție de teologie, așa că vă promit să trecem repede peste partea asta.

Mă voi opri doar la revelația generală care se manifestă în natură, în istorie și în conștiință (dar asta o putem lărgi până la ființa umană în ansamblul facultăților ei). Ce vreau să demonstrez în acest text (nu foarte lung, sper) este că revelația generală nu prea este pe placul evanghelicilor, decât într-un sens foarte limitat.

Precizez că înțeleg preocuparea pentru revelația specială care este și mântuitoare, dar aș vrea să pledez și pentru necesitatea valorificării revelației generale, dacă tot ni s-a făcut parte de ea. Întrebarea din titlu va rămâne însă fără răspuns, fiindcă nu știu de ce nu place această revelație în mediul la care mă refer. Dar sper să aflu de la cei care vor comenta sau să căutăm un răspuns împreună.

Plec de la ideea general acceptată că Dumnezeul căruia se închină creștinii este transcendent și nelimitat, de unde consecința asumată de toți creștinii că îl putem cunoaște doar în parte. E adevărat că în Scripturi, în Biserică și în Cristos s-a descoperit în modul cel mai plenar, dar revelația generală ar trebui să fie un element complementar care să îmbogățească semnificația revelației speciale.

Constat însă – și sper să fiu contrazis și pus la zid pentru asta (abia aștept!) – că există un mare dezinteres pentru revelația generală. Ca și cum nu ne-ar preocupa deloc acea parte din Dumnezeire care se arată în natură, în om și în istorie.

Hai să luăm prima dată istoria. Atunci când te duci la medic, ți se cere să spui ce boli au avut părinții sau bunicii. Citește mai mult »

„Gaura neagră” din drezină

© Alain Riazuelo apod.nasa.gov
© Alain Riazuelo
apod.nasa.gov

Citeam zilele trecute o poantă pe facebook care zicea cam așa: „What happens in a black hole stays in a black hole”. Se pare însă că realitatea depășește teoria („științifică”). Căci ceea ce am comis eu în „gaura neagră” (cum mi-a fost catalogat blogul – sau activitatea – de către pastorul Daniel Brânzei) a reușit să iasă în afară și să-i atragă atenția.

Din câte știu, calificativul mi se trage de la articolul în care îmi exprimam dubiile că actualul papă ar fi anticristul însuși. Totuși, trag nădejde că pastorul care m-a etichetat a răsfoit mai multe postări ale subsemnatului înainte să-și formeze o părere cât de cât pertinentă.

Semnalez postarea care mă sancționează dintr-un motiv cât se poate de simplu: n-am niciodată certitudinea că ceea ce spun este infailibil sau că sunt deasupra unor evaluări omenești fundamentate. Așa că mi se pare posibil și ca dumnealui să aibă dreptate.

Probabil că cei ce reveniți la blogul meu periodic îmi împărtășiți măcar în parte vederile sau cel puțin considerați că merită să acordați oarecare atenție opiniilor exprimate aici. Astfel că postarea asta ar putea fi interpretată ca un năvod aruncat pentru a culege elogii în contrapartidă la sancțiunea pe care am căpătat-o.

Insist că nu e cazul, deși n-aveți cum pătrunde în tainița motivațiilor mele. Vă semnalez însă acest text critic pentru ca să știți cam ce pericole vă pasc atunci când îmi citiți articolele și, eventual, dacă binevioți, să-mi atrageți atenția oricând considerați de cuviință (unii au și făcut-o, fapt pentru care le mulțumesc), că n-o să vă port pică.

Precizez că nu-l suspectez de rea-credință pe pastorul Brânzei în critica pe care mi-o aplică, ci cred că face ceea ce consideră că este necesar din punctul dumnealui de vedere pentru a sancționa un aspect pe care-l interpretează ca deficitar.

Notă: Am luat decizia să moderez eventualele comentarii la această postare (fie ele elogioase sau injurioase), urmând să devină publice doar cele pentru care autorii își vor exprima explicit dorința să fie publice – prin mențiunea [public]. În felul acesta, vreau să facilitez exprimarea unor opinii critice care să mi se adreseze direct, personal, fără să fie nevoie ca expeditorii să își susțină deschis eventualele „urecheri”. Comentariile la toate celelalte postări vor funcționa în regim normal.

Cristamela în parc

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Trag nădejde că n-ați dat-o uitării pe Cristamela, chiar dacă a apărut doar o singură dată pe acest blog. Cum viața e plină de neprevăzut, am tot amânat să vă mai povestesc despre simpatica noastră domniță.

Iată însă că a sosit vara și parcul este o atracție irezistibilă pentru Cristamela, care abia așteaptă să se dea pe hintă, să coboare pe tobogan sau să scurme în nisip și să și-l arunce în cap, respectiv să și-l bage la ceafă, la burtă etc.

O fi ea mică, dar să știți că fătuca noastră are o personalitate mare, gata s-o impună oricând oricui. Nu-i de mirare astfel că pot izbucni oricând conflicte între Cristamela și cei care, cu voia sau fără voia lor, se pun de-a curmezișul împlinirii dorințelor fetei.

După cum probabil că unii bănuiți, iar alții știți din pățaniile voastre, cele mai dese înfruntări apar în familie. Cristamela e în stare chiar și să… Dar tot mai bine ar fi să vă spun povestea și trageți voi concluziile.

Se lăsaseră umbrele peste parcul nostru fictiv, în care niciunul nu ați pășit vreodată și sigur nici nu ați trăit experiențe precum cea despre care urmează să vă povestesc. În sfârșit, soarele nu mai dogorea de să leșini, așa că mai mulți copii năvăliră de niciunde pe hinte, tobogane, cățărători, leagăne și alte instalații pregătite prin grija primăriei celei atotbinevoitoare.

Nisipul era cald încă, precum un cuib proaspăt părăsit de pasărea locatară. Copacii abia ce prinseră puțin a frămata, amintindu-și că sunt vii – pe cât poate fi o plantă de vie.

În această atmosferă de relaxare și revigorare generalizată, copiii își vedeau de giumbușlucurile specifice. Unii prindeau gândaci mici (din ăia roșii cu pete negre sau invers) și îi îndesau în crăpăturile din pământ, alții se cățărau pe scări sub privirile îngrijorate ale părinților, alții se pierdeau prin labirintul de tablă zincată ce se deschidea spre un tobogan pipernicit ș.a.m.d.

Cristamela scurma cu grebla și cu lopățica într-o doalmă de nisip, încercând să-l împrăștie cât mai tare și cât mai sus. La un moment dat, zări cu coada ochiului un alt copil (nu ne interesează pentru povestea noastră nici sexul, nici vârsta lui), care se juca mult mai pașnic, tot în nisip, dar avea, pe lângă lopățică și greblă, niște forme cu care să modeleze fel și fel de arătări.

Cristamela porni glonț spre noul punct de atracție. Năvăli asupra copilului precum barbarii peste Europa medievală și, la fel ca ei, începu să distrugă tot ce întâlnea în cale. Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (6) – Cum ne școlim copiii

via: www.urbankid.ro
via: http://www.urbankid.ro

Se știe că sistemul românesc de învățământ e cangrenat, e neglijat, e la pământ etc. În ciuda statisticilor și a performanțelor unor olimpici, realitatea nu îngăduie nimănui să se iluzioneze. Stăm prost și se face extrem de puțin (sunt optimist, știu!) pentru îmbunătățirea situației.

Așa că musai să ne întrebăm cum o să ne școlim copiii. Întrebarea își pierde din stringență pentru cei care au deja copii prin liceu sau în facultate. Dar pentru ceilalți, problema se pune din ce în ce mai acut și mai complex.

Ca fost profesor de română cu mărturisite simpatii pentru gramatică, înțeleg prea bine (din puținul pe care-l aflu conjunctural) că manualele încep să conțină din ce în ce mai multe aberații, că dascălii se întrec în a comite gafe din nevoia de a se ridica la o ștachetă de excelență ce nu există decât în mintea unor așa-ziși evaluatori (pentru care contează dosarul și hârțoaga), însă contrazisă de realități.

Cum problematica învățământului și soluțiile pentru situația actuală sunt chestiuni care mă depășesc, mă voi mărgini să îmi frământ neuronii cu deciziile pe care trebuie să le ia un părinte pentru copilul său.

Am văzut că e un curent de opinie care promovează homeschooling-ul ca alternativă la sistemul instituționalizat. Mă declar sceptic. N-am cunoscut personal încă un caz de elev școlit acasă cu succes incontestabil. Vorbim de România, nu de poveștile de succes de la alții.

Ce știu însă foarte sigur e că pentru homeschool e nevoie de 1) un părinte care să poată sta acasă permanent 2) un nivel de pregătire foarte bun al părintelui dascăl 3) o formație cvasi-enciclopedică a unui singur individ sau a câtorva.

Decurge repede din aceste necesități că, pentru a putea școli copiii acasă, e nevoie de un părinte care să câștige binișor – asta dacă nu cumva renunță la oraș și se retrage la țară, să lucreze pământul. Dar, ca unul care știe ce înseamnă munca în agricultură, opinez că e foarte improbabil ca un agricultor cu normă întreagă să aibă timp și de homeschooling.

Dacă luăm o familie obișnuită, sunt destul de mici șansele ca unul dintre părinți să fie atât de bine plătit încât să se poată descurca toți ai casei dintr-un singur salariu. Tot într-o familie obișnuită, dacă părinții n-au absolvit cine știe ce școli și n-au fost vreodată premianți sau măcar sârguincioși, șansele lor de a preda gramatică, matematică, chimie sau fizică sunt practic nule.

Materialele pentru homeschooling sunt în engleză, așa că prezintă o foarte slabă contextualizare geografică și culturală. De nivelul materialelor prefer să nu mă leg, dar am văzut manuale de biologie sau geografie în care era mai important să se facă propagandă religioasă decât știință (exact imaginea în oglindă a propagandei darwiniste).Citește mai mult »

Cum „citim” realitatea

via: entirelysubjective.com
via: entirelysubjective.com

Mă sperie tot mai mult certitudinile. Mai ales cele care privesc aspecte ale vieții pe care nici măcar cei ce trăiesc un eveniment nu le înțeleg pe deplin. Omul are și el necazul sau bucuria lui, își trăiește momentul pe jumătate cufundat în tumultul vieții, pe jumătate lucid, incapabil însă să formuleze o concluzie. Dar vine altul, din exterior, care nici măcar n-a văzut tot ce-i de văzut, nici n-a înțeles ce-i de înțeles, însă pune verdictul cu o siguranță înspăimântătoare.

„Ai greșit când…”, „ai făcut bine când…”, „nu trebuia să…”, „de aia ai pățit asta pentru că…” și multe alte sentințe fără drept de apel și/sau recurs.

Toate acestea în condițiile în care realitatea e de o complexitate umilitoare, năucitoare, derutantă și inepuizabilă. De pildă, să spunem că doi soți sunt foarte diferiți unul de altul. Dacă sunt fericiți împreună, mulți trag concluzia că „diferențele sunt o sursă de bucurie”. Dacă nu se înțeleg, exact aceleași diferențe, poate chiar în ochii acelorași judecători, sunt indiscutabil „sursa nefericirii”.

Cel mai bine se vede cum e citită realitatea în biserici, atunci când apare un „caz”. El este imediat preluat și purtat din gură în gură cu etichete și descrieri ce nu admit replică. Afli surprins că se știe până și motivația exactă a lui X din momentul în care a făcut gestul cutare.

Fiecare (dintre cei ce practică acest „sport”) ia cât a înțeles și dă mai departe, fără ezitare, fără mustrări de conștiință, cu o sârguință demnă de o cauză mai înaltă.

Nu-i de mirare că în cazul problemelor mai sensibile, se evită discuțiile prea detaliate în adunarea generală. Este știut că există suficienți colportori care abia așteaptă să dea sfară în țară, cu o știre de senzație.

Dar nici cu comitetul nu ni-i rușine, căci se știe că personalitățile mai dominante își pot lesne supune comitetul dacă reușesc să își extindă influența peste o majoritate confortabilă a membrilor. Cazuri se cunosc destule și cu urmări dintre cele mai triste.

Spaima mea de certitudini vine din faptul căCitește mai mult »

Cum se lua/fura BAC-ul în vremurile bune

www.digitaltrends.com
http://www.digitaltrends.com

Inspirat de o mărturie pe care o puteți citi aici, am decis să pun pe hârtie (virtuală) singura mea experiență de supraveghetor la BAC. A fost una, e drept, dar memorabilă. Ulterior, alții mi-au confirmat că și lor li s-au întâmplat lucruri similare, dar s-ar putea să fi fost de vină… doar imaginația noastră bogată. Așa ceva nu se putea întâmpla, o știe toată țara!

În anul de pe urmă al glorioasei guvernări Năstase (2004), mă aflam în calitate de cadru didactic într-o școală din urbea O – oraș al cărui nume nu-l dau, ca nu cumva să poată cineva descoperi care era singurul oraș cu sistem de învățământ corupt din țară.

Și cum mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, un novice suplinitor (pentru cei care au impresia că „suplinitor” e un termen peiorativ, precizez că e, de fapt, un termen tehnic, ce face distincția între suplinitori și titulari, fiind un fapt obișnuit ca unii suplinitori din orașele mari să aibă medii mai mari decât cele ale titularilor din orașe mici sau din comune) din primul an de viață adevărată, mă trezesc trimis cam cu japca la supraveghere la BAC și la „Capacitate”, cum era pe atunci.

Când sosi sorocul, mă scol cu noaptea în cap, mă scliviesc după știință și putință, iau chiar și un taxiu ca să nu-mi șifonez țoalele festive, ca nu cumva să mă prezint sub așteptări, și mă înfățișez la locul dinainte rânduit. La fața locului se deplasaseră toți colegii nominalizați în acest scop, așa că stăteam la un pahar (de apă, de cafea, dar sigur fără spirtoase, ca să nu fie dubii) de vorbă.

Președinte de comisie era un prof universitar de pe Valea Jiului. De vreme ce el prezida întâlnirea și era șef de comisie, am dedus că și eu eram… comisie. O parte infimă a ei, dar nu mai puțin reală și rodnică – cel puțin astea îmi erau aspirațiile. Ne-a ținut discursurile regulamentare despre „buna desfășurare” a concursului, despre „corectitudinea” și „vigilența” de care urma să dăm dovadă. Cred că am vrut să iau și notițe, așa de frumos se vorbea p-acolo.

Toată teoria însă avea să se năruie câteva ceasuri mai târziu și încă într-un mod cum nu se poate mai palpitant și convingător.Citește mai mult »

Creștinismul ca „mit” sau „legendă”

Viziunea lui Ezechiel  http://www.biblical-art.com/artwork.asp?id_artwork=26660&showmode=Full From "L'Histoire du Vieux et du Nouveau Testament", Nicolas Fontaine (author). Call Number at Pitts Theology Library: 1670Font.
Viziunea lui Ezechiel
http://www.biblical-art.com/artwork.asp?id_artwork=26660&showmode=Full From „L’Histoire du Vieux et du Nouveau Testament”, Nicolas Fontaine (author).

Se reproșează creștinismului că ar fi ceva în genul unei „legende” sau a unui „mit” (definite foarte vag, de obicei, ca fiind tot ce ține de religie sau de așa-zisele „explicații” preistorice ale vieții), dorindu-se ca din această exprimare să înțelegem, probabil, calitatea creștinismului de a fi inferior altor concepții care au trăsătura de a fi „științifice”.

Dar când și cine a decis în chip indiscutabil că mitul sau legenda sunt inferioare științei? Și pe ce criterii s-a făcut această departajare? Cum se poate compara o poveste străveche cu un raționament, un basm cu o demonstrație științifică?

Explicațiile științifice, în sens strict, reprezintă o descompunere a lumii în elementele ei componente pentru a putea fi înțeleasă de către oameni. Tehnica recompune aceste elemente în mii și mii de obiecte utile, ce se folosesc de frânturi de explicații științifice pentru buna lor funcționare.

Or, mitul și/sau legenda nu funcționează la acest nivel. Dimpotrivă, ele recompun lumea luată în ansamblu pentru a-i conferi un sens eroic, epopeic, simbolic, nobil. În legende și mituri există mereu gesturi reprezentative, personaje cu aura suferinței sau a curajului, a răutății sau a virtuții, a sfințeniei sau a abjecției. Se înfruntă forțe colosale, se joacă mize imense. Și chiar dacă putem afirma că nu sunt adevărate, în sens „științific”, sunt foarte adevărate în sens simbolic, general uman, fiind folosite în psihologie și psihiatrie.

Interesant este că mereu se pot face conexiuni între mituri sau legende și aspecte fudamentale ale exitenței fiecăruia dintre noi. Din miturile străvechi se pot hrăni tone întregi de literatură în care oamenii se regăsesc în fel și chip.

De la basmele populare la cele mai rafinate creații culte, pot fi identificate „teme și motive” mitice, legendare. Personajele legendare sau mitice, dar chiar și cele literare care au căpătat o aură legendară, au devenit reprezentări simbolice ale spiritului unui popor, ale valorilor unui neam sau ale imboldurilor fundamentale ale unei civilizații.

Așadar, nu există niciun fel de contradicție directă între demersul științei și cel am mitologiei. Dimpotrivă, pot coexista în pace, pentru că nu se suprapun cu adevărat. Știința vizează explicitarea lumii, pe când mitul și legenda, semnificarea ei într-un plan superior al existenței.

Știința se ocupă (dacă e să discutăm în termenii logicii) de explicarea cauzelor materiale, formale și, poate, eficiente, dar cauzele finale îi rămân străine. Ea poate să explice de ce un anumit proces se desfășoară după un anume scenariu, dar nu are nici capacitatea nici pretenția de a-i da un sens.Citește mai mult »