Două vorbe (în 10 puncte) despre „traseism politic”

Caricatură preluată de pe vidu.ro
Caricatură preluată de pe vidu.ro

Cică vor să interzică printr-un articol din Constituție traseismul politic. La prima vedere, mai că-ți vine să sari în sus de bucurie, dacă ești familiarizat cât de cât cu fenomenul. Dar, ține-ți firea, măi, române, că nu e așa simplu.

Iată câteva motive adunate aleator.

1. Dacă nu se impune o pedeapsă penală, atunci prevederea e inutilă. Căci, după cum știm, important e (în ultimele luni) ce vrea Parlamentul, nu ce spun legile. Parlamentul vrea, de exemplu, să aibă putere asupra magistraților, asupra președintelui, asupra… oricărui lucru pe care-l dorește mușchiul parlamentar. Iar dacă majoritatea parlamentară (presupunând că va fi una solidă) va dori, din cine știe ce interese, ca vreun demisionat să rămână în Parlament, ne va spune pur și simplu că ei au hotărât că se poate face o derogare, de vreme ce ei, parlamentarii – adică vajnici aleși ai poporului – au decis. Ei dețin puterea poporului!

2. În România mi se pare aproape imposibil de definit traseismul, de vreme ce partide întregi trec dintr-o parte în alta, dintr-o curvăsărie în alta, fără nicio sancțiune din partea electoratului. PDL+PSD, PNL+PSD, PD(L)+PNȚCD etc. Și fiți atenți că nu e vorba de alianțe – firești –, ci de schimbare efectivă de doctrine, de scopuri, de strategii. Un partid e când preoeuropean, când naționalist, când populist, când radical. Nu mai înțelegi nimic. Aproape că s-ar putea spune, la limită, că fidelitatea față de un partid devine suspectă, în condițiile în care doctrinele par să se schimbe peste noapte, iar poziționările față de subiecte majore, așijderea.

3. Să presupunem însă că suntem de acord cu ideea că un parlamentar care își dă demisia dintr-un partid ca să meargă în altul este „traseistul” vizat de viitorul articol din Constituție. Acest parlamentar însă poate fi (chiar dacă șansele sunt foarte mici, nu trebuie eliminată ipoteza!) printre puținii oameni cu coloană vertebrală, care, atunci când vede că partidul derapează spre interese oculte, decide să ia atitudine. Prin urmare, singurul care plătește pentru derapajul unui partid poate fi omul care ține la principii și cel care s-ar putea opune abuzurilor.

4. Atunci când vorbești în paralel despre un vot uninominal pur – sau „corcit”, așa cum e în prezent – trebuie ținut cont totuși că oamenii au ales un anumit om, nu numele unui partid. Prin urmare, reprezentarea lor ajunge la cheremul intereselor partidului, fiindcă, dacă parlamentarul (omul, nu politicianul!) ales într-un colegiu nu mai împărtășește anumite vederi ale partidului (vezi cazurile PDL sau PNL), el este scos din Parlament, deși a fost trimis acolo prin voința explicită a unui procent reprezentativ din populație.

5. Ca să vedeți că tot ce am spus nu este numai teorie, putem lua exemplul de zilele trecute cu homosexualitatea. Dacă unii vor să se dezică de concepțiile socialist-pontiste, nu vor mai putea pe viitor, că-și vor pierde mandatul. Sau, dacă partidul vrea gaze de șist (că doar baronii vor avea un ciolan uriaș de ros acolo), oricine va gândi altfel și va dori să protesteze printr-o demisie, va fi deposedat de calitatea de parlamentar. Deci nu va mai putea vota împotriva vreunui astfel de proiect.

6. Acest proiect de articol din constituție pare anume croit pentru a garanta USL-ului că nu-și va pierde susținerea parlamentară, pentru a preveni orice dezertări posibile (sau chiar necesare). Pare mai degrabă o prelungire a disciplinei de partid decât combaterea justă a traseismului.

7. Traseismul ar trebui combătut, dacă tot se vrea asta, de către partidele ca atare, care ar trebui să-și selecteze mult mai atent aderenții. Și ar putea foarte bine orice partid să introducă niște prevederi mai severe, care să limiteze exact traseismul, nu sancțiunea politică.

8. Introducerea în Constituție a unui astfel de articol transmite un mesaj extrem de negativ: politicienii confirmă faptul că nu sunt demni de încrederea poporului (sau sunt demni de disprețul lui), de vreme ce nu au deloc în credere în capacitatea lor de a-și regla singuri problemele de personal și recurg la o prevedere constituțională.

9. Acest articol pune politicul mai presus de „vocea poporului”, ridicând obediența față de partid la rangul de principiu constituțional. Partidul nu mai este gândit ca fiind o formă de asociere benevolă ce are în vedere interesul comun, ci devine un soi de organ de control ce administrează și dispune de toți membrii săi după cum dictează interesele de partid. Știind că în România există grupuri ce fac jocurile la nivel înalt, parlamentarii devin astfel pionii obligați să-și asume rolul de diversioniști ce camuflează și legitimează mișcările din spatele scenei. În esența lui, articolul vine să contrazică exact ce i se reproșa lui Băsescu – că și-a pierdut legitimitatea. Or, prin această mișcare, politicienii vor să se asigure că, oricât de slabă le-ar fi susținerea în rândul populației, guvernul și parlamentul nu vor putea cădea, cum s-a întâmplat cu Boc sau MRU.

10. Am scris acest text tocmai pentru că mie îmi surâdea stoparea traseismului și încercam să văd care ar putea fi contraargumentele. Cred că, cu puțin efort, aș putea scoate tot cam atâtea motive pentru care, în contextul nostru, ar fi de dorit o măsură drastică pentru excursioniștii ce opresc în fiecare trimestru prin alt partid. Totuși, îmi pare că nu constituția ar trebui să se ocupe de reglemantarea migrației politice, ci alte legi. Dar sancțiuni consider că trebuie să existe.

Anunțuri

2 gânduri despre “Două vorbe (în 10 puncte) despre „traseism politic”

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s