Două vorbe (în 10 puncte) despre „traseism politic”

Caricatură preluată de pe vidu.ro
Caricatură preluată de pe vidu.ro

Cică vor să interzică printr-un articol din Constituție traseismul politic. La prima vedere, mai că-ți vine să sari în sus de bucurie, dacă ești familiarizat cât de cât cu fenomenul. Dar, ține-ți firea, măi, române, că nu e așa simplu.

Iată câteva motive adunate aleator.

1. Dacă nu se impune o pedeapsă penală, atunci prevederea e inutilă. Căci, după cum știm, important e (în ultimele luni) ce vrea Parlamentul, nu ce spun legile. Parlamentul vrea, de exemplu, să aibă putere asupra magistraților, asupra președintelui, asupra… oricărui lucru pe care-l dorește mușchiul parlamentar. Iar dacă majoritatea parlamentară (presupunând că va fi una solidă) va dori, din cine știe ce interese, ca vreun demisionat să rămână în Parlament, ne va spune pur și simplu că ei au hotărât că se poate face o derogare, de vreme ce ei, parlamentarii – adică vajnici aleși ai poporului – au decis. Ei dețin puterea poporului!

2. În România mi se pare aproape imposibil de definit traseismul, de vreme ce partide întregi trec dintr-o parte în alta, dintr-o curvăsărie în alta, fără nicio sancțiune din partea electoratului. PDL+PSD, PNL+PSD, PD(L)+PNȚCD etc. Și fiți atenți că nu e vorba de alianțe – firești –, ci de schimbare efectivă de doctrine, de scopuri, de strategii. Un partid e când preoeuropean, când naționalist, când populist, când radical. Nu mai înțelegi nimic. Aproape că s-ar putea spune, la limită, că fidelitatea față de un partid devine suspectă, în condițiile în care doctrinele par să se schimbe peste noapte, iar poziționările față de subiecte majore, așijderea.

3. Să presupunem însă că suntem de acord cu ideea că un parlamentar care își dă demisia dintr-un partid ca să meargă în altul este „traseistul” vizat de viitorul articol din Constituție. Citește mai mult »