Să ne cunoaștem contemporanii

http://www.mycutegraphics.com/

Când eram mic, mi se părea un lucru firesc să aud în jurul meu oameni povestind despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Și nu povesteau din auzite, ci din experiență. Erau bătrâni care fuseseră pe front, care se aleseseră cu răni, unii fuseseră prizonieri la ruși, dar supraviețuiseră și ne povesteau nouă, celor mici, aventurile lor trăite pe viu.

Încă am rămas întrucâtva blocat în reflexul aniversării a 45 de ani de la încheierea războiului. Între timp însă, ne apropiem de 70 de ani de la acest eveniment.

Câtă vreme m-am luat cu viața, bătrânii ăștia s-au petrecut unul câte unul, încât abia dacă mai găsești câte un veteran pe care să-l duci pe la parade. Cei care depănau povești incredibile din linia întâi sunt o raritate.

Acum, bătrânii noștri nu sunt cei care au „făcut” războiul, ci cei care au crescut și au fost educați în școlile de după război, cei care au luptat pentru supraviețuire în întunecații ani ’50. Sunt cei care au trăit ca tineri sau adolescenți colectivizările forțate.

Sunt oamenii care, în drumul către orașele în curs de industrializare, se înghesuiau – femei și bărbați de-a valma – în autobuze mereu prea puține, mereu prea aglomerate, frigidere, iarna și cuptoare, vara.

Sunt oamenii care „au construit socialismul”, cu sau fără voia lor. Sunt oameni care au văzut tancuri rusești pe străzi. Oameni pe vremea cărora Brașovul nostru de azi și de alaltăieri era Stalinul lor de ieri[1].

Mulți dintre acești bătrâni de azi, bunicii noștri, au aderat la ideile socialiste, mulți dintre ei au opus o rezistență mută, cu compromisuri și ezitări. Unii însă au profitat din plin de tot ce li s-a oferit, au făcut tot ce li s-a cerut, fiind activiști de frunte, informatori, profitori. Puțini, foarte puțini, sunt cei care s-au opus fățiș, eroic.

Experiența limită a războiului (cu mare densitate de evenimente catastrofice într-un interval relativ scurt) marchează personalitățile într-un anumit fel. Experiența comunismului, întinsă pe o durata unei vieți active de om, marchează, cu siguranță, în cu totul alt fel caracterul.

Nu sunt sociolog și nici nu vreau să fac sondări în mentalul colectiv. Prin urmare, nu voi specula cum se prezintă bătrânii de acum comparativ cu cei care au trecut prin experiența războiului.

Oameni răi și oameni buni se găsesc în toate generațiile. Dar cu siguranță există un specific al generației. Cu siguranță, îndoctrinările din anii comunismului nu i-au lăsat neatinși. Ei, de pildă, știu doar o istorie a României așa cum le-a fost comunicată de către aparatul de partid, prin controlul pe care-l avea asupra manualelor.

Nostalgiile copilăriei și adolescenței lor sunt greu de despărțit de atmosfera și valorile epocii de după 1945. Vremurile de „altădată” din amintirile lor se suprapun peste un fundal istoric dintre cele mai odioase.

Bunicii de acum sunt oameni care au crescut cu un singur ziar important, cu un singur post de televiziune oficial, cu un singur magazin universal în oraș și o singură cooperativă la țară. Sunt oameni care așteptau 10-15 ani pentru o mașină, iar pa urmă aveau grijă 25 de ani de ea.

Sunt oameni care locuiau cu chirie la stat și își alegeau profesia pentru toată viața. Oameni care făceau troc, care știau cum să se „descurce”, astfel încât să aibă mâncare mai bună de sărbători și Pepsi pentru 23 august sau 1 mai.

Sunt oameni care cumpărau cărți nu pentru că ar fi fost pasionați de lectură, ci fiindcă oricum nu aveau alte distracții. Mulți aveau biblioteci doar pentru că dădea bine și citeau fiindcă nu aveau ce face în timpul lor liber.

Sunt oameni pentru care Statul era un fel de Dumnezeu imanent, care putea să facă și să dreagă, care îți dădea sau lua casa, care te putea nenoroci sau ferici, care avea drept de viață și de moarte asupra cetățenilor.

Ce voiam să spun în ultimă instanță e că trebuie să ținem neapărat seama că bătrânii noștri de acum – vecini sau bunici; din biserică sau din tramvaie – sunt produsul comunismului. Unii, cu spuneam, s-au lăsat (de)formați de educația marxistă, iar alții s-au opus și s-au dezvoltat, cât s-a putut, în opoziție cu el. Dar tot comunismul a fost termenul de referință al tuturor.

Veteranii s-au cam dus, la fel și luptătorii din „rezistență”. Deja intră în rândurile bunicilor opzeciștii. Urmează decrețeii. Păzea!

---

[1] Într-un atlas al Republicii Populare Române, de prin 1950 și ceva, am descoperit, cu mare surprindere, că în centrul țării exista orașul Stalin!

Publicitate