Marii sfinți și marile lor păcate

Tăgăduirea lui Petru – Caravaggio
wikipedia.org

Marii sfinți mărturisesc mari păcate. Însă nu neapărat genul de păcate foarte spectaculoase sau vizibile – precum cele sexuale, beția, hoția, tâlhăria sau chiar crimă – deși pot fi și dintre acestea (Patericul are destule exemple de criminali deveniți anahoreți și, pe urmă, mari îndrumători spirituali).

Ei vorbesc despre păcate subtile și letale precum trădarea lui Cristos, orgoliul, lașitatea, necredința, șovăiala, akedia, mânia, amărăciunea etc. Genul de păcate care aproape că nici nu par… păcătoase. Nu se vede nimic în afară, nu zace omul beat în șanț, nu-și bate nevasta, nu fură banii altora, nu ucide, nu are amantă etc. E „om la locul lui”.

Totuși, dacă aceste păcate sunt cu adevărat grave (și nu este doar o fantasmă a unor minți de sfinți care hiperbolizează dimensiunile păcatelor mici din lipsa altora mai mari), atunci ar fi de văzut de ce stau lucrurile astfel.

N-am de gând să încerc să explic, fiindcă nu mă simt în stare. Îi cred însă pe cuvânt pe sfinții care vorbesc despre gravitatea acestor păcate subtile și iau de bună spaima lor.

Merg pe firul următorului raționament: dacă marii oameni ai creștinismului au fost sensibili la aceste păcate înseamnă că le-au descoperit în ei înșiși – e știut că acești „atleți ai lui Cristos” nu judecau și nu prea căutau bârnele din ochii altora.

Așadar, până să ajungă pe culmile spirituale (și chiar și după aceea),

Publicitate

Papa, ateii și raiul

http://www.dailybiblestudy.org

O predică a Papei, în care acesta ar fi zis că și ateii care fac binele ar merge în rai, a scandalizat într-o anumită măsură spiritele mai protestante. În treacăt fie spus, mi se pare de-o incredibilă sărăcie intelectuală și culturală capacitatea jurnaliștilor (străini și români deopotrivă) de a înțelege nuanțele unui discurs destul de limpede. Ulterior, a apărut și o precizare de care creștinii mai duși pe la biserică nici măcar n-aveau nevoie (dacă, desigur, au citit exact ce a zis Papa).

Dar merită insistat puțin asupra chestiunii, căci deschide niște perspective interesante. Întâi, preocuparea pentru condițiile mântuirii altora și pentru accesul lor în rai seamănă cu atitudinea fratele fiului risipitor (a.k.a. „fiul cel mare”).

Să detaliem. Cum adică ei, ateii, care se declară fățiș fără niciun Dumnezeu, ar putea intra în Rai? Dar noi cu ce ne spetim aici, când muncim de zor și dăm la șaibă, la manivelă și la alte subansamble ale moralei și spiritualității ca să ne dovedim vrednici de „sânul lui Avraam”? Ei au vreo scurtătură? Ce dreptate mai e și asta? Și ei să se bucure de „vițelul îngrășat” după ce și-au trăit viața cum au vrut?

Cam acest soi de atitudine se poate ghici în spatele unor reacții la predica Papei. După cum, într-o interpretare pozitivă, s-ar putea ca în spatele unor (sau acelorași!) reacții să fie (și) dorința ca nu cumva ateii să se culce pe o ureche, crezând că sunt bine așa cum sunt. E posibil ca oamenii care au reacționat să fie, de fapt, îngrijorați de sufletul ateilor și să dorească să nu îi amăgescă cu promisiuni deșarte.

N-avem de unde ști ce îi mână pe oameni atunci când se raportează într-un anumit fel la o idee sau la un eveniment. De unde decurge (iar și iar!) imposibilitatea de a judeca pe cineva foarte categoric doar din ceea ce se vede și se poate cunoaște omenește.

Inima unui om – fie el chiar însuși Papa – care găsește loc și pentru atei în rai, care se vede stând alături de oameni care nu credeau în Dumnezeu mi se pare că trădează totuși o generozitate și o speranță admirabile.

Cât încă mai avem…

Via: http://www.beyondphilosophy.com

Emoții. Căci la asta mă gândeam, ieri (sâmbătă), după meci. Ca să închei repede capitolul fotbalistic, dacă se întâmplă să nu fi aflat, Bayern Munchen a câștigat anul acesta Champions League, în fața echipei Borussia Dortmund.

Ce am urmărit însă, dincolo de jocul în sine, au fost manifestările fotbaliștilor, ale oficialilor și mai ales ale spectatorilor. Privind la acest spectacol sportiv, nu pot subscrie la ideea că trăim într-o lume lipsită de afecte.

Când vezi oameni care plâng de bucurie sau de supărare, care sunt în stare să cânte zeci de minute (nu contest că va fi fost și ceva alcool la mijloc, dar nu foarte mult), când vezi vreo 30 de inși alergând pe teren cu o… vază de tablă în brațe, nu poți să nu remarci încărcătura emoțională a momentului.

Înseamnă că jocurile video, filmele și internetul nu ne-au atrofiat încă de tot simțirile. Înseamnă că încă mai suntem capabili să ne manifestăm trăirile, chiar dacă nu vom fi prea rafinați în exprimarea lor. Dar, cel puțin acelea care țâșnesc din noi, fără prea mult control, tot își găsesc o formă de expresie.

Poate că lumea se tâmpește, poate că suntem mai imbecili pe zi ce trece, dar de abrutizat, nu ne abrutizăm. În orice caz, nu fără consimțământul nostru.

Cum să faci 284 € în câteva minute sau despre activitatea parlamentarilor europeni într-o zi de vineri

Reportajul e chiar vechi (de prin 2009), dar numai acum am ajuns la el sau el la mine. Nu cred să se fi schimbat prea tare năravurile. Episodul cu Adrian Severin e chiar mai recent. So…

Pe scurt, povestea e așa: parlamentarii se prezintă dis-de-dimineață, semnează condica (fapt ce le garantează diurna de 284 €, ca pentru o zi de activitate în Parlament), după care își iau valizele gata pregătite și pleacă spre țările lor de origine. Cum reporterul se dovedește prea curios (și e drept că-i oleacă obraznic, dar nu mai obraznic decât politicienii cu care are de-a face), e scos în stradă, fără prea multe explicații.

Cei care, la fel ca mine, nu vă descurcați cu germana, dați un click aici și puteți alege subtitrarea în limba română a reportajului.

Cum adică „pro Israel”?

infologosploiesti.blogspot.com

Înțeleg să fii creștin pro viață, pro dreptate, pro adevăr, pro iubire, pro cinste, pro blândețe și alte astfel de pro-uri care se referă la valori și virtuți.  Câtă vreme Israelul se raliază acestor valori, sunt și eu pro Israel… Dar să fii pro… un popor?

Ca nu cumva să fiu acuzat de antisemitism, îmi exprim toată admirația pe care o port evreilor și capacității lor de a supraviețui în condiții nu tocmai favorabile. Atât în cele bune, cât și în cele mai puțin bune, s-au făcut remarcat poate ca nimeni alții în lume. Căci, o fi Kafka din Praga, de pildă, dar e evreu. O fi Freud din Austria, dar tot evreu e. Și Marx e tot eveu, orice ar scrie în buletinul lui. Ș.a.m.d.

Cum aș putea avea ceva împotriva poporului din care fac parte Isus, toți apostolii, mari compozitori, mari scriitori, mari pictori, mari oameni de știință, filosofi sau autori foarte dragi precum Steinhardt, Simone Weil și Wurmbrand.

Așadar, sunt în deplinătatea facultăților când scriu acest text și nu m-am lăsat orbit de vreun inexplicabil val de ură etnică sau cine mai știe ce.

Pur și simplu îmi exprim nedumerirea că un creștin ar putea susține un popor în ansamblu pentru simplul motiv că există. Da, cred că fiecare creștin trebuie să pledeze pentru pace, pentru înțelegerea între popoare, pentru respectul vieții, pentru dreptul la viață. În acest sens, creștinii nu sunt doar pro Israel, ci și pro Uganda, pro Somalia sau pro Afganistan.

Dar mi se pare suspect și necreștinesc să susții Israelul pur și simplu.

Jocul lui Ender – filmul

(via Urban)

Sunt foarte curios cum va arăta ecranizarea. Am citit doar povestirea inițială (pe care Orson Scott Card a construit ulterior o întreagă serie, saga lui Ender), dar mi-a stârnit interesul suficient încât să vreau să văd și filmul. Poate reușesc să citesc între timp măcar romanul.

Un alt fapt interesant este acela că nu s-a încercat până acum o transpunere a cărții pe ecran, dat fiind faptul că vorbim despre o scriere celebră și multipremiată. Totuși, partea bună e că mijloacele tehnice permit acum abordări mult mai spectaculoase vizual și sper că producătorii vor profita de asta.

Iertarea – secvențe din filmul „Demascarea”, despre „fenomenul Pitești”

http://www.evz.ro/

În februarie 2011, a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, după un scenariu de Alin Mureşan, despre Fenomenul Pitești petrecut între anii 1949-1051, reeducarea având drept scop distrugerea morală a deținuților, dărâmarea întregului sistem de valori, neutralizarea voinței de libertate sau a oricărei trăiri spirituale și credințe în Dumnezeu. Se pregătea nașterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

≈

Scopul esenţial al aşa-zisei reeducări de la Piteşti a fost, după cum reiese şi din documente, şi din mărturiile victimelor, distrugerea morală a deţinuţilor, dărâmarea sistemului lor de valori. Totul pentru a face posibilă naşterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Prima etapă era „împrietenirea”, a rată intervievaţii din filmul lui Mărgineanu. „După câteva luni în care te descătuşai povestind pe cine ai mai lăsat «afară», pe cine nu ai denunţat, venea demascarea”, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţi.

„Asta era aşa-zisa demascare exterioară. Un băiat şi-a adus astfel şi tatăl, şi fratele în închisoare”, completează Gheorghe Stănică.

„Ajungeai să fabulezi, să spui despre părinţi că au fost…, despre prieteni, cunoştinţe că au fost…, despre fete că sunt depravate… La un moment dat nu mai ştiai care este adevărul. Ajungeai la contradicţii, pentru care Ţurcanu te bătea îngrozitor”, explică Purcărea. „Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că unii au recunoscut, de fapt au afirmat, că au trăit cu sora sau cu mama. Erau lucruri ce scapă minţii mele”, spune Petre Cojocaru.

≈

Unul dintre cei care s-au transformat din victime în călău a fost Tudor Stănescu, astăzi călugăr. Iar una dintre victimele sale a fost Constantin (Tache) Rodas, care a avut însă puterea să-l ierte: „Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai ţii minte? Mă gândeam că pot să mă lovească oriunde, dar nu la cap, ca să nu înnebunesc”. Bătrânul călugăr nu-şi aminteşte, însă îşi cere iertare. Iertarea vine, neaşteptată. Pentru că torturile au fost pentru cel bătut o metodă de întărire a credinţei: „Le-am mulţumit la toţi cei care m-au bătut şi i-am întâlnit după”. Credinţa l-a ajutat şi pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască infernului, deşi la un moment dat, zice, a înnebunit: „Atâta m-au bătut că nu mai aveau ce face cu mine. Atunci m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au «botezat». Se zicea că de demascare nu puteai scăpa. Ori cedai, ori mureai. Exista însă şi a treia cale, aceea de a înnebuni. Am trăit-o eu. Câtva timp nu am mai ştiut de mine”. Într-un acces de disperare, Gelu Gheorghiu şi-a tăiat venele, ajungând astfel şi el în aşa-zisul colţ al nebunilor. „Ţin minte că a venit

Ţurcanu la mine şi mi-a zis: «Nu mori când vrei tu», spune acum Gelu Gheorghiu.

Sursele citatelor și mai multe informații, aici și aici.

Chiar așa odios e deja creștinismul?

theanthrotorian.tumblr.com

S-a întâmplat să călătoresc cu mașina atât în Vinerea Mare cât și în duminica Învierii. Și am prins de fiecare dată câte un buletin de știri la Europa FM. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu care erau știrile zilei.

Vineri, marea știre națională era aceea că micii românești au plecat spre Bruxelles să-și capete dreptul la existență, fiindcă pentru producerea lor se utilizează niscai ingrediente neagreate de Europa. Despre sărbătorile în plină desfășurare s-a vorbit numai prin ricoșeu, în măsura în care se lega de mici și de exodul de la oraș către vetre și grătare.

Duminică, la ora 14.00, știrea națională cea mai importantă, în opinia redactorilor de la Europa FM, a fost considerată relansarea programului „Litoralul pentru toți”. În tot radiojurnalul nu s-a menționat nimic legat de Învierea lui Cristos.

Înțeleg prea bine că nici Moartea, nici Învierea lui Isus nu reprezintă știri, dar