Când eram mic, multă vreme am râvnit să am un ceas al meu. Nu primit de la unchiu (deși era Raketa), nici găsit pe cine știe unde (deși era electronic), ci unul numai al meu, cumpărat de nou. Iar când l-am avut… oho.
Zilele astea mi s-a rupt telescopul și nu mi-am putut ține ceasul pe mână. Așa se face că mi-am adus aminte de mândria de a nu purta ceas.
Îmi amintesc că, în vremea copilăriei, când dădeam o mână de ajutor la treburile casei sau la munci agricole, era de preferat ca mâna aia să nu fie una cu ceas. Mai precis, a purta ceas la sapă sau în alte contexte similare era considerat un inutil gest de cochetărie (la limita trufiei ostantative).
Numai oamenii care aveau de mers și la oraș puteau cu adevărat justifica folosirea ceasului, însă, adesea, obiectul ce măsoară timpul zăcea laolaltă cu „efectele personale” într-o grămadă de sub vreun umbrar improvizat.
Acum nu prea mai e cazul, căci toți agricultorii au celulare cu care se sună dintr-un deal în altul, ca să-și împărtășească gândurile despre recolta curentă sau despre impasurile mecanizării.
Îmi amintesc însă cum unii, de îndată ce ajungeau acasă din oraș, odată cu hainele cele „bune”, își lăsau acasă și ceasul, ca să nu mai aibă această grijă. Era un fel de exorcizare de obsesia pentru timp.
Când ajungeau la pensie, unul dintre primele lucruri pe care le făceau bătrâniiCitește mai mult »
Stalin despre Lenin (în 28 ianuarie 1924) – Lenin murise în 1923:
Au existat momente în istoria partidului nostru când părerea majorității sau interesele de moment ale partidului au venit în conflict cu interesele fundamentale ale proletariatului. În asemenea cazuri, Lenin, fără să stea pe gânduri, se situa cu hotărâre pe poziții principiale, împotriva majorității partidului. Mai mult, el nu se temea, în asemenea cazuri, să ia atitudine literalmente singur împotriva tuturor, socotind, după cum spunea adesea, că „politica principială este singura politică justă”. […]
Am fost captivat de puternica și invincibila ligică a discursurilor lui Lenin, o logică rece, dar care pune stăpânire pe auditor în mod temeinic, electrizându-l și cucerindu-l în întregime. […]
Clarviziunea genială, capacitatea de a sesiza repede și de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare – iată trăsătura caracteristică a lui Lenin, care l-a ajutat stabilească o strategie justă și o linie de conduită clară în momentele de cotitură ale mișcării revoluționare.
(I.V. Stalin – „Despre Lenin. Cuvântare rostită la reuniunea organizată la Kremlin de elevii școlii militare. 28 ianuarie 1924”,
în Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, București, Ed. Politică, 1958, p. 69-75 passim.)
Lenin murise doar de câteva zile, însă era țintuit la pat de aproape un an. Cu puțin timp înainte de atacul cerebral care l-a imobilizat definitiv, a scris câteva scrisori către Congresul PCUS, în care îi face un scurt portret lui Stalin. E interesant să citești aceste observații puse în lumina trăsăturilor pe care Stalin le atribuie lui Lenin. Nu de alta, dar cred că dau o imagine destul de precisă a ceea ce urma să vină peste URSS:
Principalul în problema stabilității [partidului] îl constituie asemenea membri ai C.C. ca Stalin și Troțki…
Devenind secretar general, tov. Stalin a concentrat în mâinle sale o putere nemărginită și nu sunt convins că el va ști întotdeauna să se folosească cu destulă prudență de această putere. Pe de altă parte, tov. Troțki… se distinge nu numai prin calități remarcabile. Personal, el este poate omul cel mai capabil din actualul C.C., dar este peste măsură de încrezut și se lasă antrenat de latura pur administrativă a lucrurilor.
[…]
Stalin este prea brutal și acest defect cu totul tolerabil în mediul obișnuit și în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil în funcția de secretar general. De aceea propun tovarășilor să se gândească la modalitatea de a-l muta pe Stalin din această funcție și de a numi în această funcție alt om, care în toate celelalte privințe să se deosebească de tov. Stalin numai printr-un singur avantaj, și anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios etc.
(V.I. Lenin, Documente inedite, București, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 13-14)
Se știe: Stalin a învins după ce i-a înlăturat și asasinat pe Troțki, Buharin, Zinoviev sau Kamenev. Așa cum o dovedește istoria, Lenin a avut dreptate. Asta nu-l face neapărat mai bun, ci cel mult mai lucid și mai precaut. Dar și Stalin avea dreptate când îl elogia pe Lenin. Și la ce bun?
La biserică. Numai ele, că-s superstițioase. Numai ele și, prin extensie, toți bătrânii care nu prea mai au ce face, care nu prea mai au cu cine să stea de vorbă. Așa că se duc la biserică și stau acolo, se roagă.
Dar ar putea la fel de bine să meargă în altă parte. În parc, la pescuit, în vecini la o bârfă bună. De ce tocmai la biserică? Cât de mare poate fi această „superstiție” dacă îi scoate din casă și iarna și pe căldură?
Oare cum se face că din creierul bătrânilor n-a fost extirpată nevoia de religie? Cum se face că, vorba lui Vasile Tomoiagă, evoluția n-a putut s-o eradicheze după ce tot ea, potrivit dogmei evoluționiste, a introdus-o nu se știe cum acolo?
Sau cum se face că tot scepticismul comunist și toată îndobitocirea otevistă n-a eliminat din bătrâni dorința de a se înfățișa duminică de duminică la biserică?
E drept, poate că-i doar un obicei. Dar bătrânii renunță la multe obiceiuri pe care nu-i mai ajută puterile să le practice. De ce nu renunță și la asta? Cu atât mai mult cu cât sunt spre capătul vieții și realmente nu mai au nimic de apărat, nimic de pierdut, nimic de demonstrat.
Ce-i cu nevoia asta compulsivă de a căuta un loc în care se presupune că te întâlnești cu Cineva transcendent, invizibil, cu o plăsmuire – cum cred unii – a unor minți primitive și a unor imaginații înfierbântate.
Nu vreau sub nicio formă să sugerez că babele bisericoase ar fi vreun argument că Dumnezeu există sau că religia e necesară. Nici vorbă. Dar cred că aceste babe și cu moșii lor ar merita să fie studiați cu mare atenție.Citește mai mult »
Pare-se că luna aprilie devine una cu încărătură simbolică pentru homosexuali. În aprile-mai, au loc în America toate paradele de profil. Tot într-un aprilie, dar al anului 1979, revista Time publica un „cover story” pe tema homosexualității.
Protestele foarte ample ale cetățenilor francezi cu concepții conservatoare n-au reușit să convingă senatorii. Iată că, în mai puțin de o jumătate de veac, chipul moralității occidentale s-a transformat definitiv. În 1974, deci cu doar 40 de ani în urmă, Franța a adoptat mai multe decizii legislative ce vizau „emanciparea moravurilor”: legea ce permitea divorțul prin consimțământul reciproc al partenerilor, legea Veil care permitea avortul și era dezincriminat legal adulterul (legile au fost promulgate în 1975).
Ca să nu se lase mai prejos și, probabil, inspirat de succesul socialistului Hollande (prieten cu șeful său), Remus Cernea, consilierul lui Ponta, vrea și el, în România, drepturi similare pentru gay. În primă fază, cere acceptarea „parteneriatelor civile” între homosexuali, însă aceasta e în mod declarat o etapă intermediară înaintea dreptului de căsătorie și, ulterior, adopție.
Problema homosexualității e departe de a fi tranșată etic, psiho-social, religios. Dar „progresul” societății nu ține cont de aceste aspecte, ci dă soluții juridice și parlamentare unor probleme care se știe că, dacă ar fi supuse votului democratic (printr-un referendum, de pildă), ar avea șanse minime să ia o turnură favorabilă homosexualilor.
Iată o situație în care Parlamentul, mult mai „emancipat” decât cetățenii, poate să decidă împotriva voinței cetățenilor, chiar dacă, pe fond, îi reprezintă teoretic.
După părerea mea, generațiile care au crescut după 1980 nu vor fi capabile niciodată să înțeleagă – decât în măsura în care se mai poate câte ceva din istorie – la ce a renunțat societatea occidentală odată cu toate mișcările de emancipare.
E un fel al statului și al reprezentanților lui de a spune: „Băi, noi nu ne putem abține să nu băgăm mâna în mălai, dacă avem de administrat companiile astea. Dacă le lăsăm/lăsați în grija noastră, pur și simplu furăm toți de stingem. Iar de răspuns, nu răspunde nimeni pentru asta, ci, când vine factura, iar plătiți voi, ca proștii.
Așa că, ce ne-am gândit? Punem un tip din afară, care nu e angajatul statului, să administreze ceea ce noi nu putem din cauza lăcomiei și a intereselor transpartinice.”
Bine, statule, fie cum zici matale. Dar managerii ăștia privați cine e? E buni rău? Zău așa? De unde vine ei? De prin cele mai performante multinaționale și bănci? De prin cele mai mari companii private?
Nu cumva e vorba de același gen de companii despre care aflăm cu stupoare (sau, tot mai des, cu resemnare) ba că au luat credite pe șest, ba că au speculat dincolo de limitele legii, ba că au comis demersuri concurențiale ilicite, ba că au păgubit statul prin inginerii financiare de tot felul, nu-i așa?
E vorba de alt soi de manageri decât cei care, în ani de criză, creșteau prețurile la produsele lor (indispensabile consumatorului de rând, precum gaz, electricitate, derivate din petrol etc.) sau primeau ajutoare de la stat pentru supraviețuire, iar pe urmă își trăgeau niște prime de performanță și niște sporuri de să crape sărăntocii de invidie, nu?
Măi, statule, nu aduci aici manageri din cei ce știu să fure în așa fel încât nimeni nici nu-și dă seama ce îmbârligătură e acolo numai constată că ceva merge prost, nu?Citește mai mult »
Ca vechi militant de stânga, Jose Mujica, are un comportament în acord cu teoria. El alege să trăiască sărac și observă care sunt resorturile și riscurile dorinței de a obține prosperitatea cu orice preț.
„I’m called ‘the poorest president’, but I don’t feel poor. Poor people are those who only work to try to keep an expensive lifestyle, and always want more and more,” he says.
„This is a matter of freedom. If you don’t have many possessions then you don’t need to work all your life like a slave to sustain them, and therefore you have more time for yourself,” he says.
„I may appear to be an eccentric old man… But this is a free choice.”
The Uruguayan leader made a similar point when he addressed the Rio+20 summit in June this year: „We’ve been talking all afternoon about sustainable development. To get the masses out of poverty.
„But what are we thinking? Do we want the model of development and consumption of the rich countries? I ask you now: what would happen to this planet if Indians would have the same proportion of cars per household than Germans? How much oxygen would we have left?
„Does this planet have enough resources so seven or eight billion can have the same level of consumption and waste that today is seen in rich societies? It is this level of hyper-consumption that is harming our planet.”
Sigur că îți stârnește simpatia. Deși cu toții știm că nu luxul președintelui sărăcește țara, semnalul e unul pozitiv pentru săraci (care sunt din ce în ce mai mulți). Dar Mujica are și el problemele lui, care sunt cel puțin la fel de importante pe cât este atitudinea față de lux și consumerism. E vorba despre susținerea avortului și a consumului de canabis, care nu pot fi trecute cu vederea:Citește mai mult »
De dimineață, mi-a fost dat să aud o domniță de la ceva organizație d-asta cu nume pompos (Educația 2000+, cred) cum se văita că e vai ș-amar de transdisciplinaritatea noastră, fiindcă noi avem doar profesori tradiționali, de fizică, de chimie, de biologie, și nu profesori „de științe”.
Mi-au trecut numaidecât niște frisoane electromagnetice pe șira spinării, căci încercam să înțeleg profilul acestui dascăl de tip nou, european: profesorul de științe. Voi cum vi-l închipuiți? Știe câte puțin din fiecare, dar nimic până la capăt? Știe totul despre toate? Știe numai ceea ce se situează la limita dintre științe – indiferent ce o fi acolo?
Sper să nu existe niciodată asemenea aberație, fiindcă ar aduce numai nenorociri educației copiilor. Autorul Manifestului transdisciplinarității (și altor cărți teoretice despre transdisciplinaritate), fizicianul (deci nu „profesorul de științe”) Basarab Nicolescu, susține că numai după ce stăpânești temeinic o disciplină poți să stabilești corelații transdisciplinare.
Și e la mintea cocoșului că trebuie să îl înveți pe copil ceva ca să poată avea loc o transcendere, trebuie să-i arați granițele, ca acestea să poată fi traversate. Ca să poți transcende ceva, e nevoie să deții acel ceva inițial la care te raportezi. Educația tradițională e absolut fundamentală pentru a facilita, ulterior, elevilor o ieșire din aria disciplinei deja asimilate.
Hai s-o luăm și din alt unghi: între care noțiuni se vor stabili relațiile transdisciplinare dacă totul este de la început trans? E ca și cum ai pretinde să ai doar cablul, fără să ai televiziunea care emite și televizorul care receptează. Cum ai putea fi transcultural, dacă n-ar exista niște culturi de referință? Tot ce e trans se raportează la altceva ce nu e trans.
În tot acest timp, în Rusia se învață pe rupte, în stil „vechi” și „demodat”.Citește mai mult »
Doctor în bioetică, Virgiliu Gheorge vorbește în această emisiune despre influența televizorului asupra copiilor și mai ales asupra dezvoltării lor psiho-somatice. Discută despre efectele violenței virtuale asupra comportamentelor reale, despre pornografie, despre efectul narcotic al internetului etc.
Situația este, pare-se, destul de gravă. Asta mai ales în condițiile în care mulți părinți se străduiesc din răsputeri să vâre sub nasul copiilor, de la vârste cât mai fragede, cât mai multă tehnologie cu putință.
Aceste influențe nefaste tâmpesc copii și le generează tot felul de probleme. Așa că, cine vrea să le ofere un viitor, va fi atent ca nu cumva, la 6-7 ani, copii să aibă acces nelimitat la internet, televizor sau orice altă sursă de braindamaging.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Cu drezina 
