Martori mincinoși ai iubirii

www.layoutsparks.com
http://www.layoutsparks.com

Una dintre condițiile parcă tot mai ignorate ale credibilității cuiva este aceea de a testa în ce măsură își trăiește propriile cuvinte. Există situații în care valoarea de adevăr a unor cuvinte nu se poate atesta după regulile logicii, ci numai după proba vieții.

Iubirea îmi pare a fi una dintre experiențele umane care se probează în fapte. Nu există un raționament care să testeze validitatea iubirii (deși se i se pot aplica niște teste teoretice). Ea se verifică prin gesturi, prin acțiuni, prin atitudini, printr-o seamă de semne și senzații ce nu pot fi nici măcar puse în cuvinte.

Da, cuvintele ajută cât de cât la exprimarea emoțiilor încercate, dar nu ele însele validează iubirea, ci dovezile vii, viața trăită într-un anume fel, comportamentul față de persoana pe care pretinzi că o iubești.

Totuși, nu poate fi contestată valoarea sentimentală a unor poezii, a unor piese muzicale, a unor filme. Își au locul lor în economia manifestărilor dragostei. Acestea se fac, adesea, vehicul al unor trăiri ce nu pot fi puse în cuvinte de către îndrăgostiți, care se regăsesc în ele și se simt exprimați prin ele.

Așa stând lucrurile, mi s-ar părea normal să existe o oarecare potrivire între ceea ce se cântă sau ceea ce vedem în filme, pe de o parte, și ceea ce trăim sau ne propunem în realitate, pe de alta.

Și ce se zice? Citez din memorie câteva dintre refrenele care mi-au trecut pe la urechi: „You are the One”, „You are my sunshine”, „You are so beautiful”, „I’ll be loving you forever”, „You’ll always be mine”, „You will always be my endless love”, „I’m crazy for your love”, „My heart is yours”, „I will always love you” etc. Mai sunt o mulțime de piese care proclamă frumusețea și mai ales eternitatea iubirii (apar frecvent adverbe tari: always, never, forever etc.), dar trebuie să mă opresc și eu undeva.

Pe de altă parte, există un curent foarte puternic de opinie în societate care proclamă „libertatea” deplină în iubire. Adicătelea, asta înseamnă că, dacă nu mai „simți”, poți schimba perechea de îndată, fără niciun fel de obligații, fără urmări. O dragoste „fără angajamente”.

Se observă așadar o primă discrepanță între modul idealizat (în aparență) în care e privită iubirea în cântecele favorite ale multora și experiența concretă destul de brutală a numeroaselor (sau nenumăratelor?) „iubiri” succesive.

Mai este o discrepanță de observat. Și aceasta decurge din aceeași premisă pe care am formulat-o la început: iubirea e dintre realitățile pe care nu le poți dovedi logic, ci prin viață, prin propriul exemplu.

Toți cei care cântă despre unicitatea, irepetabilitatea, eternitatea și frumusețea iubirii sunt lăsați să scape de testul practic. Publicul nu le cere să trăiască ei înșiși după cuvintele lor. Ba mai mult, cuplurile longevive din lumea artiștilor sunt privite mai degrabă ca excepție.

E clar că toate acele cântece, poezii și filme care laudă iubirea la superlativ și o înzestrează cu infinite calități reprezintă, în fapt, mai degrabă o aspirație decât o realitate. Asta n-ar fi o problemă la urma urmei.

Dar când te folosești de mesaje înalte, nobile, permanente ca să-ți mărturisești iubirea, iar, în practică, recurgi la gesturi care contrazic flagrant toate aspirațiile se cheamă că undeva e o problemă.

Fie iubirea e așa cum spun cântecele care o elogiază: sublimă, înălțătoare, pătimașă, eternă etc., dar atunci e o mare problemă cu practica iubirii. Fie nu e așa, iar atunci toate cântecele respective sunt niște bazaconii.

Se ridică aici câteva întrebări legitime, cred. Cum poți să cânți despre ceva ce n-ai trăit? Poți, nu-i vorbă, dar cât de mult credit meriți? Ce garanție avem că nu ne înșeli? E suficient faptul că toți avem niște aspirații asemănătoare ca să valideze versurile unui cântec? Dacă da, dacă toți vrem ca iubirea să fie eternă și să rămânem lângă o persoană toată viața, atunci de ce nu luptăm să găsim o cale spre acest deziderat?

Nu contest dreptul nimănui de a-și căuta adevărata iubire a vieții. Dar trebuie să admitem că avem o problemă dacă o mare parte dintre iubirile eterne se termină după vreo câteva luni sau câțiva ani.

Ce înțeleg eu de aici e că, deși dragostea e ridicată la rang de zeu și de realitate ultimă ce legitimează însăși existența lumii, cei care se închină la ea în această formă nu au niciun fel de exigențe care să-i constrângă să ateste cu viața lor tot ceea ce spun despre zeul în care cred.

Zeul e, într-un sens, deosebit de permisiv, fiincă nu obligă pe nimeni să-și trăiască declarațiile. Într-un alt sens, la fel de real, zeul este deosebit de tiranic, fiindcă impune celor care iubesc un standard care-i determină să alerge din floare în floare sperând să ajungă la „adevărata iubire”. Pe care însă, în cruzimea lui de zeu capricios, el le-o refuză cu răutate.

Ar mai rămâne de adăugat faptul că, poate, aceste cântece și filme deosebit de exaltate reprezintă un fel de refugiu din fața realității vieții. Nereușind să găsească în viață ceea ce caută, autorii lor le proiectează în ficțiune. Dar devin și niște capcane.

Oricum, adevăratele povești de dragoste, chiar și cele care nu se termină „ca la carte”, mie unul îmi par mult mai spectaculoase. Și că multe, în ciuda dificultăților de pe parcurs, dăinuiesc o viață, în realitate, nu în fantezie.

Anunțuri

25 de gânduri despre “Martori mincinoși ai iubirii

  1. Ma mira ca noi crestini putem vorbi, chiar doar vorbi, despre dragoste ca ceva banal, adica sa o luam doar din punctul de vedere al lumii si nu al Scripturii. Imi amintesc o scena din filmul Des hommes et des dieux, in care o tinara algeriana, asezata pe o banca alaturi de un calugar il intreba daca a fost indragostit vreodata. Acesta ii raspunnde, da, la care ea adauga „Si?” Iar el continua „… apoi, am intilnit o dragoste mult mai mare si am lasat totul pentru ea,” In articolul de mai sus mi se pare ca va legati mai degraba de eros decit de dratoste.

    • Intenționat n-am adus discuția pe teritoriu religios, fiindcă nu voiam să trag spuza sub oala mea. Mi se pare evident că minciuna sau falsul e în raport cu datele exterioare creștinismului. Consecvența ar impune niște „rectificări”, nu norma creștină, care ridică foarte mult ștacheta. Distanța dintre afirmații și realitate întreține senzația de falsitate.

      • Si totusi dragoste nu exista in afara lui Dumnezeu. Ce ne facem atunci. Mi se pare reductor. Omul are capacitatea de a isi iubi aproapele pentru ca este purtator ai imaginii lui Dumnezeu, sau daca vreti se vorbeste despre atributele transferabile, ale lui Dumnezeu. Cred ca tocmai aici este essenta. In rest nu este fundament pentru a cladi un argument despre dragoste.

        • Eu nu intenționam să construiesc un edificiu teoretic, ci să mă limitez la aceste aplicații pe care le întâlnim în mod cotidian. Indiferent cum îi spunem, iubirea se manifestă zilnic, e trăită, experiementată, adulată, cântată etc. Se poate porni de la ea în măsura în care constituie o experiență comună. La un nivel mai subtil, e de discutat dacă se poate iubi adevărat (și eu cred că sunt oameni care nu se consideră credincioși, dar iubesc autentic) fără a avea o legătură, fie și vag conștientă sau chiar neconștientă, cu Dumnezeu. Acest subiect m-ar interesa cu adevărat.

  2. Pentru că de curând am fost la o gală Ceaikovski, m-am pomenit întrebându-mă dacă am găsit vreodată ceva ciudat în muzica unor mari artişti LG – întrebarea s-ar putea extinde la alte forme de artă, dar muzica, mai ales cea fără versuri, pare un vehicul direct al simţirii. Pentru că e teribil de greu de acceptat că o dragoste LG este chiar dragoste şi nu altceva. Sigur, nu există temeiuri certe pentru a afirma că muzica ne-ar putea ajuta să aflăm dacă dragostea e una şi aceeaşi sau nu. Dragostea în Dumnezeu este de fapt dragoste însoţită de credincioşie pe verticala dumnezeirii şi pe orizontala unirii pentru întreaga viaţă. Şi atunci e clar că nu am putea inventa vreodată un test al validităţii dragostei LG, nici măcar în cazul existenţei unor astfel de cupluri unite pe viaţă. Mult mai greu de dus mi se pare ideea că, de fapt, muzica (arta?) nu poate transporta între suflete dragostea, ci doar spuma ei efemeră.

    • Aia e o temă foarte spinoasă pentru mine. De pildă, am văzut un film în care așa de bine era construit scenariul și atât de bine orchestrată tensiunea încât sunt (încă) înclinat să cred că cele două protagoniste se iubeau autentic. În privința LG, eu cred că există înclinația (nu cred că e înnăscută, dar cred că poate fi cu rădăcini în copilăria foarte timpurie, deci imposibil de controlat în acest sens de către cel în cauză), dar poate fi dublată de abstinență.

    • Da, poate fi dublată de abstinenţă, la fel cum, teoretic, înclinaţiile spre păcate mult mai banale pot fi învinse. E ca şi cum toată lumea are o şansă la sfinţirea prin proprie voinţă, numai că unii, dacă reuşesc chiar şi abia în mediile ponderate ale statisticilor multianuale, au o şansă mult mai mică la o sfinţenie mult mai mare. O astfel de temă te poate face să aderi la convingerea că dragostea şi atracţia fizică nu ar trebui lăsate să se combine de capul lor, existând pericol de contaminare, de (auto)înşelare, de trădare sau monstruozitate. Vorba stimatului Vasile, credincioşia trebuie să aibă trup palpabil în fapte, nu poate rămâne pur spirituală. Dar în ziua de azi indivizii devin ţinta propriei lor sterpe credincioşii – şi nu e numai cazul semenilor noştri LG.

      • În ce-i privește pe LG, nu știu dacă pot fi „vindecați” sau singura lor șansă e să lupte cu patima.

        În ce ne privește, sigur avem șansa să manifestăm practic ceea ce spunem că am crede.

  3. Citind acest text mi-au venit in minte doua probleme: una a consecventei dintre mesajul unui text de dragoste si felul cum acest mesaj este pus in practica de insusi autorul textului si alta a devalorizarii cuvantului ,,iubire” printr-o folosire excesiva, abuziva chiar.

    In primul caz, eu cred ca daca opera artistica este reusita nu ar fi prea mare problema daca artistul ar da dovada in realitate de o anume ipocrizie. Sau cel mult ar fi o problema pentru el insusi. Daca reuseste sa transmita un mesaj pozitiv si sa fie convingator, sa spuna o poveste impresionanta, cred ca poate sa-i fie trecuta cu vederea inconsecventa. Nu se inbunatateste pe sine dar, cine stie, poate prin el se imbunatatesc altii. Artistii mari, de multe ori au un stil de viata si un caracter care nu se ridica tocmai la nivelul operei lor. Ceea ce pe mine ma deranjeaza in aceasta problema este ipocrizia ca problema sociala daca vreti: in timp ce suntem ,,bombardati” cu mesaje care ne indeamna la dragoste, incepand cu celebrul ,,Make love, not war”, asistam la o generalizare a infidelitatii si a pragmatismului dus la extrem care se intalnesc in propovaduirea obtinerii cu orice pret a fericirii individului. Totul se opreste la individ. Ideea de respect fata de un grup social are sustinere numai atat cat fericirea individului nu este ,,bruiata”. Dar asta implica lipsa de disponibilitate pentru sacrificiu in folosul aproapelui care este un efect major al iubirii. Avem nevoie de celalalt pentru a experimenta iubirea noastra. Ori adeptii celebrului slogan al generatiei Beatles si urmasii lor de pana in prezent par a se fi orientat intr-un sens opus ideii de jertfa pentru celalalt. S-ar putea spune ca ei ar avea nevoie de celalalt pentru a experimenta iubirea celuilalt. Cand spui ,,make love” te gandesti la un anume lucru dar te mai poti gandi si la provenienta sintagmei. Oare intre punctul de plecare si punctul unde s-a ajuns mai exista vreo legatura stransa ?

    Apoi legat de ,,devalorizare”, aici poate fi de acuzat repetitia cuvantului pana la satietate. Daca vrei sa duci in desuet un concept, o cale foarte eficienta este ,,aruncarea” acestuia pe piata modei. Va avea succes la inceput dar dupa aceea va fi condamnat la o lunga disparitie, poate definitiva.

    Iubirea ca stare nu va trece insa definitiv nicicand dar conceptul pare in prezent destul de ,,avariat”.

    Eu sunt unul din cei care se feresc in genere de cuvantul ,,iubire” …

  4. Un artist este ceea ce este, un artist, un reprezentant al lumii pe care o reprezinta, cu mica/mare diferenta ca el nu-si poate permite sa fie prefacut ca ceilalti apartenenti ai lumii, n-ar mai fi artist! Un om degradat dintr-o lume degradata care printr-o creatie sublima, intr-o ultima disperare incearca sa ne arate cum ar trebui sa fie lumea, cum ar trebui sa iubim! Iubim ceea ce ne daruieste el pentru ca totul nu e decat parte integranta din noi dar nu vom face nimic sa ne schimbam sau macar sa schimbam ceva pentru ca aceasta implica sacrificiu, un sacrificiu pe care consideram ca nu merita sa-l facem, ne-ar distruge starea de promiscuitate confortabila! Totusi, nu suntem constienti de un adevar, vrem nu vrem, totul are un pret in aceasta viata, atat promiscuitatea cat si sacrificiul, in prima faza doar un pret cu valoare subiectiva, apoi…………. nimic,relativ sau absolut, de data aceasta obiectiv!!!

    • Se spune despre un artist ca trebuie sa se ,,inarmeze” din belsug cu sinceritate pentru a reusi in demersul sau. Pot sa accept asta pentru ca in mod cert nu suna rau. Dar atunci instantaneu imi vin in minte exemplele de artisti care au realizat opere sublime pentru patrimoniul crestin al umanitatii fara a dubla acest sublim al realizarii lor artistice printr-un sublim al existentei lor in varianta propusa de vreun cult crestin. Si exemplele nu sunt putine.

      Subscriu in intregime la remarca dvs. privitoare la pretul inertiei noastre (dvs. ati denumit-o chiar ,,promiscuitate”), desi marturisesc ca eu personal nu sunt departe de starea pe care o descrieti. Totusi cred ca merita sa tind catre mai sus.

      • Da merita sa tinzi spre mai sus, l-ai gasit pe Dumenzeu in tine, esti un norocos dar si ceilalti il cauta chiar daca ei nu stiu asta! Dovada, opera lor! Chiar daca ii vedem drogati, beti sau in relatii degeneratoare, e tot un fel de cautare a lui Dumnezeu, niste oameni isi asuma ceea ce sunt si nu le pasa de ceea ce zic ceilalti! De ce? Pentru ca ceilalti se prefac!Candva am fost socat cand am citit in Apocalipsa mesajul ingerului catre Biserica din Laodiceea: ,,Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece , nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot!”. Multa bataie de cap mi-a dat acest text, pur si simplu nu voiam sa-l accept dar in final am inteles,ca un paradox, cat de apropiate sunt extremele de Dumnezeu, sfintii prin partasia cu Cel ce i-a creat, degradatii moral prin setea de echilbru, prin DORINTA DE-A FI ACCEPTATI SI EI, NU IUBITI CI DOAR ACCEPTATI! Si ce este cel mai fascinant, nici macar nu-si dau seama cat de mult ii iubeste Dumnezeu, mai mult decat pe multi altii, doar pentru faptul ca nu sunt prefacuti in sinceritatea lor! Cel mai frumos exemplu, in acest sens, Leonardo da Vinci, un frivol si Michelangelo Buonarotti, un anahoret sau si mai evident, Vincent Van Gogh, toate in unul! Numai Dumnezeu ii cunoaste pe oamenii astia, fiinte chinuite de prea multe daruri puse in ei , oameni care nu-si gasesc linistea sufleteasca decat in perfectiunea operei lor iar aceasta e o rugaciune inaltata catre Dumnezeu.

        • Citind ce spuneti imi vine in minte acea remarca a Mantuitorului rostita sub forma de intrebare retorica: ,,Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini ?” (Matei, 7, 16). Se prea poate ca tocmai roada buna sa rezulte din pomul bun. Poate ca marii artisti s-au ridicat prin opera lor si poate ca aceasta a fost rugaciunea lor rostita catre Cel ce i-a harazit cu un dar special. Eu m-am abtinut sa-i judec dar pentru multi inconsecventa dintre viata lor si opera lor ar fi putut fi o piatra de poticnire. La intrebarea daca erau sinceri sau dovedeau prin inconsecventa dintre calitatea operei lor si calitatea vietii lor o ipocrizie acceptabila, eu unul nu stiu sa raspund. Poate ati pus dvs. punctul pe ,,i”, poate s-au rugat in felul lor. Nu stiu. Oricum educatia mea ma indeamna sa nu renunt niciodata la a le admira opera.

        • Iar legat de pasajul din Apocalipsa, si de apropierea extremelor de Creator, nu se poate sa nu observam ca astazi tocmai extremele sunt condamnate. Sunt numite extremisme. Foarte recent am fost avertizat de un prieten ca ar fi bine sa ma feresc de a fi ,,caldicel” si pentru a-si intari argumentatia a folosit acest pasaj din ultima carte a Sfintei Scripturi. Nu mai departe de o saptamana si jumatate. Pe de alta parte, Sfintii Parinti ne indeamna sa urmam calea de mijloc. Cred ca exista un raspuns la intrebarea care rezulta din aceasta remarca. Puterea trairilor noastre nu duce la Dumnezeu sau calitatea acestora ? Lipsa de masura ne mantuie sau dipotriva infranarea oricarei stari care tinde sa ne copleseasca sufletul ? Intrebarile nu sunt retorice.

          Acum ma gandesc ca nici in credinta, nici in nadejde si nici in dragoste nu prea avem cum sa prisosim. Niciodata nu vom putea oferi prea mult in aceste directii si de aceea nu cred ca vom ajunge la necesitatea sa ne impunem vreo stavila in aceasta privinta. Dar pacatul, oricat de sinceri am fi cand il comitem, tot pacat ramane. Poate fi pacatul in vreo circumstanta privit ca o rugaciune ? In credinta, nadejde si dragoste avem de cele mai multe ori ,,sansa” sa nu fim decat ,,caldicei”. Dar in pacat putem atinge mai usor extrema. Extrema sau cale de mijloc ? Daca merg amandoua atunci merg in situatii diferite. Dar cand una si cand cealalta ?

  5. O corectura: la intrebarea ,,Puterea trairilor noastre nu duce la Dumnezeu sau calitatea acestora ?”, ,,nu” trebuie inlocuit cu ,,ne”. Pentru o mai buna coerenta.

    • Invatatura ortodoxa are raspuns la cele spuse mai sus: caldicel nu se identifica cu calea de mijloc, nici macar preotii ortodocsi nu inteleg acest aspect, calea de mijloc inseamna echilibru, inevitabil echilibrul aduce cu sine oscilatia, e prost inteleasa teoria ca un sfant nu e incercat de pacate , ca nu are framantari, ca nu are indoieli, ca nu are caderi. Un sfant , de multe ori este prezentat ca un biruitor, ca unul care sta deasupra tuturor si se arata pe sine cat este de bun iar noi , cei din vulg, trebuie sa ne impartasim din bunatatea lor, un fel de abordare neoprotestanta( am zambit cand am scris aceasta ultima remarca). De-aceea niciun sfant nu-si va permite sa spuna ca va ajunge in Rai, se cunoaste mult prea bine si percepe o frantura din dimensiunea bunatatii Raiului. Cand baptistii se vor hotara sa canonizeze sfinti, Richard Wurbrand va fi unul dintre ei, a ajuns la o asemenea traire spirituala, si ce ma fascineaza la domnia sa, a fost casatorit, a fost unul din lume, unul care nu s-a retras in pustie, ceea ce , din punct de vedere ortodox este mult, mult mai greu( ex. preotii ortodocsi casatoriti, sa slujesti lui Hristos fara sa-ti sacrifici familia, singurul care se sacrifica esti tu, pentru familie si pentru Hristos dar nu ai voie sa gandesti , sa simti, ca ai face un sacrificiu, iubirea nu este un sacrificiu, iubirea este un dat noua pe care trebuie sa-l dam mai departe, sa-l multiplicam. Acesta este unul dintre talanti, pe care toti il primim). Iar acum, sa intram in mistica ortodoxa, in apofatismul cunoasterii lui Dumnezeu: Nimic din ceea ce traim nu duce la Dumnezeu, pentru ca nu avem nici cea mai vaga idee despre ceea ce inseamna Dumnezeu, si ceea ce stim este o parere a noastra despre o idee pe care n-o putem intelege. Este o axioma care nu a permis invataturii sa nu poata sa fie atacata! Cum sa poti ataca o asemenea notiune abstracta? Cum spunea un profesor drag mie: Ortodoxia este credinta de la limita nebuniei, nu-ti garanteaza absolut nimic, poti sa duci o viata virtuoasa pana-n ultimul moment si sa fii mantuit, poti sa fii destrabalat pana-n ultimul moment si sa fii mantuit! Ma fascineaza acest adevar, m-a ajutat sa inteleg ca nu duce la Dumnezeu nici puterea trairilor si nici calitatea acestora, nu suntem noi unitatea de masura ci Dumnezeu iar pe Dumnezeu nu-L cunoastem, poate ceea ce traim e doar o efervescenta spirtuala, Dumnezeu e echilibru, echilibru inseamna oscilatie, poate suntem prinsi in Valea umbrei Mortii, poate ne-am pierdut credinta? Ce facem? Ne ridicam, ne stergem lacrimile si mergem mai departe, fara sa ne punem problema calitatii trairilor. Pur si simplu mergem mai departe pentru ca Dumnezeu nu ne-a cerut sa fim sfinti, ne-a cerut sa fim ceea ce am fost dintotdeauna, oameni! E asa de simplu sa-l iubesti pe Dumnezeu incat e aproape imposibil s-o facem. Doar copiii, cei fara prihana, stiu cum sa-L iubeasca si cei carora li sa revelat , si, si aici ajung la tema dialogului nostru, cei care l-au pierdut, daca li se mai da o sansa daca nu innebunesc intre timp! Ce e ciudat, noi credem ca Dumnezeu ne cere totul, nu ne cere nimic, noi trebuie sa fim, El doar ne-a creat si asteapta ca noi sa fim, ne asteapta cu mainile strapunse dar intinse intr-o infinita imbratisare. Iar noi, bietii, credem ca ne cerem sa facem ceva? E destul sa ne bucuram,mare atentie, am zis sa ne bucuram nu sa ma bucur, in primul caz, comuniune, al doilea, egoism. DECI E DESTUL SA NE BUCURAM!!! Iar bisericile, toate, dincolo de invataturi si dogme, parca nu le cade bine cand oamenii se bucura, a rade parca seamana cu a te desanta, a dansa, deja esti cazut in ispita, cu toate ca( si-aici zambesc) in biserica ortodoxa se danseaza, in cele mai cruciale momente, la Botez, la Cununie si la Hirotonire! Le-a dat-o peste nas cei care au gandit ritul ortodox, sigur stiau cum vor fi vremurile de pe urma, pline de fariseism, de fapt, ca si cele de-nceput!

      • Sunt multe de dezvoltat pe marginea textului dvs. si dupa mine multe de acceptat. Eu as cuprinde tot ceea ce ati scris, reducand la maximum, in cuvantul ,,bucurie”. Este o stare a omului profund religios si in special profund crestin pe care profanii il inteleg greu sau deloc. Ar mai fi multe de scris pe marginea acestui aspect destul de camuflat in zilele noastre. Cati dintre cei ce traiesc astazi atunci cand se gandesc la crestinism au in vedere starea de bucurie ? Am sentimentul ca mult mai des le vine in minte cuvantul ,,angoasa”.

  6. Fâraților Florin și Eugen,

    Nu voroveam aici despre operă și creator. E o temă aparte. Ci despre a scrie mai mult decât poți duce sau altceva decât e în realitate. Eu am citit poezii de dragoste foarte frumoase, dar care nu sunt sirop gol. Sau dacă sunt siropuri, atunci măcar sunt extrem de concentrate.

    E drept că sancționez aici falsitatea, dar mai degrabă pentru că creează altora angoase existențiale gratuite. Romanele bune, filmele bune, piesele valoroase se remarcă mai ales prin complexitatea cu care prezintă iubirea. Și prin aceea că nu o obligă să se împlinească neapărat.

    Mă gândesc că se poate și să fi judecat eu aici ceva cam aspru. Dar o să mai meditez la asta și vă spun pe urmă.

    • Eu am divagat putin intr-adevar, deschizand o discutie care pana la urma, cel putin pentru mine, s-a dovedit interesanta si folositoare. Dar, cum spuneati, tot ceea ce produce ,,angoase existentiale gratute” ar trebui sanctionat. As adauga aici ca mari producatoare de astfel de angoase pot fi si iluziille desarte, cum ar fi iluzia iubirii primite sau oferite. Vanzatorii de iluzii cred eu ca sunt in acest caz promotorii falsitatii de care vorbiti. Asta in cazul in care nu ne facem iluzii singuri.

    • Crezi ca noi nu stim despre ce ai vorbit tu, de obicei inainte sa comentez, stii bine, citesc pe litere sa nu spun vreo prostie iar daca am avut o discutie tematica pe marginea a ce-ai postat, asta e, am citit pe litere dar n-am cum sa inteleg tot pe litere, ai lansat o tema, ai trantit o tencuiala pe perete, te mai ajutam si noi la finisaje,ca de,tu scrii una, noi intelegem ce vrem sa intelegem! Sa nu fii suparat, am pornit, totusi, de la tema impusa de tine ca asa le sta bine unor oameni civilizati! In ceea ce ma priveste, chiar daca apartin unei civilizatii disparute stiu sa scriu si sa citesc, la comportament mai am eu unele probleme, ieri am invatat sa mananc cu lingura….

      • Nu țin niciodată să rămână discuția numai la tema propusă. Doar încercam să-mi recitesc textul prin prizma spuselor voastre. Cred că era o formă de a-mi verifica temeinicia ideilor. Iar asta îmi covine.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s