Vladimir Ghika – martir al Bisericii

cotidianul.ro
cotidianul.ro

Sfântul Părinte Papa Francisc a semnat decretul prin care preotul român de confesiune catolică Vladimir Ghika (1873-1954) este declarat martir pentru credinţă. El va fi ridicat la cinstea altarelor şi va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Monseniorul Vladimir Ghika şi-a dat viaţa ca martir pentru credinţă în închisorile comuniste.

Înalt Prea Sfinţia sa Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, a declarat că acest gest al Papei Francisc este un dar deosebit pentru întreaga Biserică Catolică din România. Încă din 1991, ÎPS Ioan Robu a adresat Sfântului Scaun cererea pentru începerea Procesului în Cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului. Existau deja dovezi şi multe mărturii despre viaţa de credinţă a monseniorului şi moartea lui martirică. „Vladimir Ghika devine astfel primul martir al Bisericii locale care va fi declarat fericit de către Vatican”, a explicat Pr. Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a monseniorului.

Citiți restul articolului aici.

Anunțuri

Eșecul școlii, succesul educației (sau invers?)

via: adevărul.ro
via: adevărul.ro

Măsurile luate de Inspectoratul Școlar Covasna, împotriva Liceului Korosi Csoma Sandor, în cazul fetei Sabina Elena, care a purtat bentița cu tricolor sunt, în rezumat, următoarele:

„acordarea unei atenţii constante educării elevilor în spiritul respectării simbolurilor naţionale, a identităţii etnice şi culturale a fiecăruia, în spiritul convieţuirii normale într-un mediu multicultural, în care toleranţa şi respectul să fie primordiale”; „organizarea comemorărilor, a Zilei Naţionale şi a altor sărbători naţionale sau specifice minorităţilor naţionale, astfel încât elevii să aibă posibilitatea de a participa activ, indiferent de etnie sau de limba de predare”; „completarea Consiliului elevilor, astfel încât să fie cuprinşi toţi elevii, indiferent de etnie”;  „luarea unor măsuri pentru interzicerea imixtiunii politicului în şcoală”. (mediafax.ro)

Dacă e să vă traduc ce înțeleg eu din asta, ar suna cam așa: ISJ Covasna a hotărât ca în școala cu pricina să se facă iarăși educație, în adevăratul sens al cuvântului. Căci adevărata educație, cea normală, omenoasă, de bun-simț și cu bună-cuviință include toate chestiunile de mai sus într-un singur mare deziderat: educația omului.

Dar se mai poate traduce într-un fel, și anume, inspectoratul hotărăște, drept măsuri disciplinare, reinstaurarea normalității într-o școală de stat. Dacă citiți acele „pedepse” pe care le prevede inspectoratul, nu aveați impresia că toate acele lucruri trebuie să se întâmple în școală? Ei bine, aflați că nu se întâmplau în această școală specifică.

Cu riscul de a fi considerat alarmist, îmi dau cu presupusul că în multe alte școli nu se mai întâmplă de mult ceea ce vrea să impună cei din Covasna în școala depistată „bolnavă”. Sau se întâmplă așa, de ochii lumii, fiindcă moda impune să fii multicultural.Citește mai mult »

Sper că nu suntem egali

 bigtreesmalltree1

Că ar trebui să fim egali în fața legii e deja o cerință de la care aproape că am abdicat. Nici măcar cei din țările așa-zis civilizate nu mai sunt foarte siguri de acest principiu democratic. Legea e făcută cu destule cotloane în care, când ai la dispoziție o armată de avocați, poți să te rătăcești frumos și să scapi basma curată sau măcar cu daune minime.

Dar se spune că am fi egali și înaintea lui Dumnezeu. Nu știu exact ce înseamnă asta. Dacă se referă la șansele la mântuire, atunci deja este încălcat acest principiu de existența a miliarde de oameni care n-au avut acces direct la calea creștină de mântuire.

Dacă se referă la judecată, iarăși nu prea înțeleg cum s-ar aplica și ce ar putea însemna egalitatea. Dacă se referă la înzestrările fizice sau sufletești, din nou, realitatea se impune cu toate inegalitățile și malformațiile ei zilnice.

Dacă se vrea a se spune că nu contează dacă ești enoriaș de rând sau mare papă, din nou avem o problemă. Căci conducătorilor li se făgăduiește o judecată mai aspră.

Oricum aș vrea să aplic principiul egalității în chestiuni de mântuire a sufletului sau în organizare bisericească, găsesc că în orizontul spiritual nu există posibilitatea să găsim un numitor comun viabil.Citește mai mult »

Talentele ascunse ale românilor

www.zf.ro
http://www.zf.ro

Intră în scenă. Are, probabil, în jur de 50 de ani. De profesie este… cine știe ce funcționăraș mărunt sau croitoreasă ori altceva. Sau poate că e un ins mai tânăr, dar dintre marginalii societății. Și începe deodată să cânte sau să facă un lucru cu totul neașteptat și surprinzător de bine. Ba chiar cu talent.

Scenariul se repetă din când în când la „Românii au talent”. Publicul este uimit peste măsură, juriul face ochii mari, toată lumea pare copleșită și rămâne fără replică. Probabil că scena acestei emisiuni este unul dintre puținele locuri în care, când se cântă o romanță sau o arie dintr-o operă, publicul (oricât de incult) stă gură-cască.

Ceea ce impresionează în aceste situații nu e muzica, ci omul. Sub masca vârstei și a unei profesii oarecare, se ascunde un talent care nu și-a pierdut vigoarea peste ani. Și, dintr-odată, acest talent se manifestă ca o revelație, ca o răsturnare a sorții, ca o imposibilitate.

Găsesc că e cu adevărat mișcător faptul că astfel de oameni reușesc să-și cultive vocația – adevărata lor vocație – în ciuda meseriilor spre care i-a îndreptat iureșul vieții, în ciuda faptului că n-au avut ocazia să-și urmeze pasiunile după cum ar fi (fost de) dorit.Citește mai mult »

Papa ca anticrist

www.4shared.com
http://www.4shared.com

UPDATE 1: Papa lovește din nou în stil masonic: s-a plimbat printre enoriași, permițându-le să-l îmbrățișeze. De unde se vede că fie nu se teme de moarte, fie (ceea ce e mult mai plauzibil) lunetiștii iezuito-masoni îl păzeau cu vigilență de pe meterezele Vaticanului. A treia variantă (la fel de plauzibilă) ar fi că toți așa-zișii pelerini sunt iezuiți, masoni și ilumitati deghizați ca să inducă lumea în eroare.

Prima dată când am auzit că papa de la Roma ar fi anticristul în persoană era pe vremea pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Eram în școala primară și un zugrav cu multă vervă numeralogică făcea socoteli peste frigiderul încotoșmănit cu țoale vechi – ca să nu se murdărească de var – în care demonstra că din titlul (ne)oficial al papei se poate scoate un profetic 666.

Nu știam cum procedează (între timp am aflat) și îmi părea o adevărată vrăjitorie să iei niște litere, să le… socotești într-un fel numai de tine știut, iar la final să obții un număr. Și nu orice număr, ci cel ce a stârnit probabil cele mai numeroase patimi și spaime de-a lungul istoriei de la Cristos încoace.

Habar n-aveam cine-i papa, însă multă vreme am păstrat în minte acea imagine a unui lider bisericesc malefic îmbrăcat în straie de oaie. Când am ajuns să aflu despre faptele și vorbele lui Ioan Paul al II-lea, am fost nevoit să admit că, cel puțin din afară, pare un om de treabă, care îndeamnă credincioșii catolici la fapte bune și care promovează principii asemănătoare cu cele despre care mi se spusese că ar fi creștinești.

Problema zugravului revine însă la o altă scară acum, când cu alegerea noului suveran pontif. După un minuțios calcul nostradamic și, pe baza profețiilor lui Malachia, s-a ajuns la concluzia că acesta ar trebui să fie Petru Romanul, ultimul papă. Cum însă din conclav n-a ieșit picior de Petru, rămâne să vedem cum se vor recalcula papii și reinterpreta prorociile ca să ne putem hrăni spaimele.

Până atunci vă propun altceva. Pe blogul unui cunoscut pastor am descoperit, cu surprindere, un text denigrator la adresa iezuiților, cu destule trimiteri și recomandări „bibliografice”.

În esență, am aflat că iezuiții dețin cam toate serviciile secrete occidentale, mai mult de jumătate din teritorului Israelului, o bună (poate cea mai mare) parte din instituțiile financiare ale lumii, că ei sunt și masoni și iluminati, că i-au asasinat pe Lincoln și pe Kenedy. N-am cercetat, dar mă gândesc că tot ei vor fi scufundat și Titanicul. Probabil că, cu puțin efort, orice rele de pe lumea asta, din ultimii 500 de ani, pot fi puse în cârca iezuiților.

N-am studiat prea atent „documentele” – n-am rezistat mai mult de 15 minute –, dar ideea era că-i foarte rău că avem un papă iezuit (Francisc) și că Jorge Mario Bergoglio e un „lup în piele de oaie” care ascultă numai de ordinele maleficului Adolfo Nicolas, iezuitul-șef.

Ce urmăresc iezuiții prin toate aceste mașinațiuni? E simplu. La fel ca în toate filmele cu bandiți ce intră în posesia armelor de distugere în masă, la fel ca în desele animate cu Pinky and the Brain: THEY TRY TO TAKE OVER THE WORLD. Cine-ar fi crezut?

Acum am doar câteva întrebări care mă nedumeresc.Citește mai mult »

Papa Francisc

Papa Francisc I mediafax.ro
Papa Francisc I mediafax.ro

O bună parte din datele biografice ale lui Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, devenit Papa Francisc I, sunt disponibile pe site-urile de știri (și, cu siguranță, până în zori, jurnaliștii vor apuca să se documenteze și din alte surse decât din Wikipedia și scurta notiță biografică de pe vatican.va, la care se pare că s-au mărginit majoritatea pe seara asta).

Născut în 1936, e fiu de imigranți italieni – deci argentinian numai prin „adopție”. Este licențiat în chimie, filosofie și teologie, cu studii făcute în Argentina și Germania. Intră de timpuriu (1958) în Societatea lui Isus, ajungând superior al iezuiților din Argentina.

Ascensiunea lui în ierarhia bisericii catolice mă interesează mai puțin. Mai semnificativ mi se pare faptul că și în prezent este cunoscut printre credincioșii din Buenos Aires drept „padre Jorge”, cu toate că e cardinal de ceva vreme. De unde deduc că e un personaj fără ifose.

Cea dintâi chestiune demnă de remarcat este că papa nu e european – decât după sânge. Nu am idee ce va însemna asta, dar prima mea reacție a fost să văd în ce relații se află cu „teologia eliberării”. Se pare că se delimintează de acest curent teologic, ceea ce e bine.

Numele ales de noul papă e unul surprinzător. Bineînțeles că imediat te duce cu gândul la Francisc din Assisi. Dar mai este un Francisc, tot sfânt și tot celebru, în Biserica Catolică: este vorba despre Francisc Xavier, co-fondator (împreună cu Ignațiu de Loyola) al Societății lui Isus. De la care dintre cei doi se revendică noul papă urmează să aflăm.

Îmi vine în minte scena din filmul lui Zefirelli, când Francisc din Assisi, însoțit de câțiva frați desculți, se prezintă înaintea papei, care îi întâmpină cocoțat pe un jilț, la care se ajunge pe o scară ce pare interminabilă. Papa coboară cu dificultate și se pleacă în fața lui Francisc, cu regretul că el trebuie să rămână rob al luxului la care îl condamna funcția deținută.

Simbolic vorbind, acum Francisc a ajuns în vârf. Recunoscut pentru modestia și austeritatea în care trăiește, este destul de plauzibil ca Bergoglio să-și fi luat numele în cinstea lui „il poverelo”. Într-o epocă de mari convulsii economice, Biserica pare să transmită astfel un mesaj de sporită bunăvoință față de cei săraci, umili, vulnerabili.

Nu e deloc de neglijat acest semnal. Ar merita luat în seamă și de alte biserici, indiferent de dimensiunea lor sau de culoarea confesională.Citește mai mult »

Între badea Ion și Grigore Teologul

jairupa.com
jairupa.com

Un nărav, cu iz schizofren, care i-a ademenit pe unii absolvenți de teologie e acela de a compara credința omului simplu – generic numit aici nenea sau badea Ion – cu cea a marilor minți luminate din istoria dogmei – reprezentanți aici de Sf. Grigore Teologul.

Simplificat, lucrurile arată cam așa. Badea Ion este ridicat în slăvi pentru capacitatea domniei-sale de a păstra învățătura curată, credința adevărată sub directa călăuzire a Sfântului Duh. În vreme ce teologii se fac responsabili de tot felul de erezii și tulburări ale ortodoxiei și ortopraxiei.

Din confruntarea cu Grigore Teologul, nenea Ion este scos învingător și purtat ca un erou pe la amvoanele bisericești. Asupra motivelor care stau în spatele acestei manevre, n-am să mă pronunț.

Năravul însă ridică mai multe probleme serioase. Prima ar fi aceea că se compară credințele a doi oameni și se scoate unul mai presus decât altul. Acest tip de antagonism este nesănătos și în contradicție cu spiritul creștinesc care nu discriminează pozitiv, ci practică, în smerenie, unitatea în diversitate.

De altă parte, oricând dorești să scoți în evidență pe cineva, găsești un exemplu negativ în cealaltă tabără. Sunt mulți teologi care au luat-o pe arătură, fără-ndoială, dar sunt destui și oameni simpli care au procedat așijderea. Atâta că, nefiind persoane publice, nu află toată țara sau toată suflarea teologică despre ereziile lor.

Indiferent că vrem să scoatem în evidență credința bădiei Ion (promovând astfel o formă de ignoranță dezirabilă) sau că vrem să-l scoatem în evidență pe Grigore Teologul (promovând o formă de elitism religios), tot la discriminări generatoare de dezbinări ajungem.Citește mai mult »

Martori mincinoși ai iubirii

www.layoutsparks.com
http://www.layoutsparks.com

Una dintre condițiile parcă tot mai ignorate ale credibilității cuiva este aceea de a testa în ce măsură își trăiește propriile cuvinte. Există situații în care valoarea de adevăr a unor cuvinte nu se poate atesta după regulile logicii, ci numai după proba vieții.

Iubirea îmi pare a fi una dintre experiențele umane care se probează în fapte. Nu există un raționament care să testeze validitatea iubirii (deși se i se pot aplica niște teste teoretice). Ea se verifică prin gesturi, prin acțiuni, prin atitudini, printr-o seamă de semne și senzații ce nu pot fi nici măcar puse în cuvinte.

Da, cuvintele ajută cât de cât la exprimarea emoțiilor încercate, dar nu ele însele validează iubirea, ci dovezile vii, viața trăită într-un anume fel, comportamentul față de persoana pe care pretinzi că o iubești.

Totuși, nu poate fi contestată valoarea sentimentală a unor poezii, a unor piese muzicale, a unor filme. Își au locul lor în economia manifestărilor dragostei. Acestea se fac, adesea, vehicul al unor trăiri ce nu pot fi puse în cuvinte de către îndrăgostiți, care se regăsesc în ele și se simt exprimați prin ele.

Așa stând lucrurile, mi s-ar părea normal să existe o oarecare potrivire între ceea ce se cântă sau ceea ce vedem în filme, pe de o parte, și ceea ce trăim sau ne propunem în realitate, pe de alta.Citește mai mult »

De ce e greu să fii „tânăr creștin”

www.ehow.com
http://www.ehow.com

Tocmai mă gândeam (a câta oară?) la situația complicată a „tânărului creștin”, când mi-am amintit că Dorin Mureșan a scris un „manifest al tânărului creștin” pe care nu apucasem să-l citesc (vedeți aici și aici). După ce l-am parcurs, i-am dat dreptate autorului.

Despre Dorin trebuie să știți (eu sper că știți cu toții, dar o spun just in case) că s-a convertit de curând și, cu toate că nu era străin de realitățile spirituale, nici foarte familiarizat nu era cu ele. Ceea ce îl face să fie, dintr-un punct de vedere, un outsider. Faptul în sine are o relevanță, căci explică perspectiva pe care o propune.

O să încerc, în contrapartidă, o perspectivă de insider. Liniile generale ale argumentului nu cred că vor diferi esențial, însă unghiul din care le privesc diferă.

Așadar, de ce-i greu să fii „tânăr creștin”?

Pentru că ești, întâi de toate, tânăr și într-un mod foarte confuz și creștin.
Cei mai mulți dintre tinerii așa-zis creștini nu apucă să-și trăiască virtutea și să se angajeze în mod conștient și voluntar la o existență creștină până ce sunt năpădiți de toate transformările pe care le aduce adolescența. Conglomeratul de trăiri, simțiri, întrebări, nedumeriri, revolte, spaime, speranțe și disperări e atât de mare și de complex, încât nu ne-ar ajunge postarea de față nici măcar să le facem un inventar.

Cert e însă că unui „tânăr creștin” i se cere să fie creștin adesea cu mulți ani înainte ca el să fi aderat la vreo confesiune anume sau la creștinismul ca atare. Așa că omul se vede în situația de a mima o bună bucată de vreme că ar fi ceea ce nu-i încă și nici nu e sigur că va deveni. Această simulare se poate să lase urme destul de adânci în caracterul și stilul de viață al respectivului.

Pentru că standardele sunt foarte înalte și presiunea uriașă.
Nu contest valoarea conduitei creștine, nici a înaltelor principii care o guvernează. Dar e dificil și pentru creștinii încercați să se ridice pe culmi care tinerilor li se prezintă ca fiind obligatorii.

Aici trebuie adăugat și un fapt mai puțin plăcut, dar inevitabil. Există acel mesaj foarte rar verbalizat, dar atotprezent, care vine dinspre amvoane și care spune „noi nu acceptăm nimic mai puțin decât perfecțiunea”. Plus că liderii pozează – nu cred că neapărat meschin sau voit ipocrit – în ființe pe care numai păcate minore le ating ocazional. Din această pricină, devin inabordabili, fiindcă tânărul hărțuit în toate părțile și cu inevitabile eșecuri în cazier nu are cutezanța să se prezinte în fața unui expert care duhnește a desăvârșire.

Pentru că subcultura natală este ignorantă cultural.Citește mai mult »

Tragica despărțire de obiecte

www.bazaardesigns.com
http://www.bazaardesigns.com

Dacă s-ar întâmpla să pierdem vreodată ceva,
să primim lucrul acesta cu bucurie și cu recunoștință,
pentru că ne-am despărțit de câteva griji.
(Avva Euprepios)

Dacă ți se fură mașina, trebuie s-o declari la poliție, altminteri riști să fii suspectat de cine știe ce fapte sau intenții penale. Dacă pierzi un telefon, trebuie să te miști repede și să anulezi cartela (în cazul în care ai abonament), ca să nu cumva să-ți umfle găsitorul factura.

Dacă vrei să te debarasezi de cărți, e de preferat să le duci la anticariat sau maculatură (cu greu găsești pe cineva să le primească). Dacă vrei să renunți la mașina de spălat (de ce?!), la frigider (fugi d-aici!), la autoturism, trebuie să le duci la casat, la fier vechi, la puncte de colectare, că nu ți le iau ăia de la salubritate.

Electrocasnicele mici e de preferat să le duci și p-astea la containerele special destinate acestui scop. Mai nou, fiecare obiect trebuie analizat chimic, ca să știi în care dintre cele 3 mari categorii de pubele îl arunci.

Am înțeles de la cei care locuiesc în Occident că, pentru ei, e mai simplu să arunce surplusul de mâncare decât să-l dea unui sărac. Binefacerea le-ar complica mult prea mult existența.

Ce vreau să subliniez e că ne-am înconjurat cu obiecte de care te descotorosești cu greu. Asta în cazul în care chiar ai vrea să te descotorosești.

Având însă în vedere și stilul nostru de viață, toate aceste obiecte (luându-le în calcul doar pe cele extrem de necesare) ne-au făcut dependenți de ele. Astfel că, pe lângă faptul că ar fi greu să le aruncăm, avem și un atașament foarte pragmatic față de ele.

Viața noastră ar fi mult mai dificilă fără frigider, fără mașină de spălat, fără aragaz și aproape de neconceput fără becuri, fără mijloace de deplasare rapidă, fără paturi, fără băi, fără toalete.

Pentru fiecare profesie în parte, există dependențe de obiecte spefice: calculator, camion, bormașini trainice, scaune multifuncționale etc.

Sănătatea noastră depinde de aparatură, civilizația noastră depinde de motoare, angrenaje, sisteme mecanice, eletronice sau mecatronice etc.Citește mai mult »

Cel mai bine păzit secret al omenirii

www.dshack.net
http://www.dshack.net

Habar n-am care e. Dar nu-i așa că v-a atras atenția acest titlu. Fie și numai pentru o fracțiune se secundă. Deși, probabil, în clipa următoare v-ați și gândit că n-am de unde să știu eu care-o fi cel mai bine păzit secret al umanității.

Dar parcă totuși ne-am dori, într-un fel obscur și totodată înspăimântător, să existe un secret. Unul care, probabil, să conțină explicația la tot absurdul existenței, la tot ceea ce nu știm de ce se întâmplă.

Dacă ar exista o organizație secretă, care orchestrează din umbră toate evenimentele – așa cum susțin unii –, atunci parcă ar fi mai logic ce se petrece în plan socio-economico-politic.

Asta este truda noastră de fiecare zi: să legăm evenimentele între ele, să le dăm o coerență, o direcție, o semnificație. Să înțelegem, dacă nu ce se întâmplă cu lumea, măcar ce ar fi de preferat să facem noi la un moment dat.

Probabil că nevoia noastră fundamentală de sens este cea care ne determină să căutăm viața întreagă fără odihnă. Nu cred că la mijloc e numai simpla curiozitate – care, oricum, nu e de ignorat –, căci nu cred să existe curiozitate pură, fără o motivație oricât de tainică și de greu de conștientizat.

Pesemne că în căutarea unui secret ne mână și speranța că revelarea lui ne va aduce un dram de fericire sau măcar un rest de bucurie. Că există potențial izbăvitor în acel secret, măcar în sensul izbăvirii de spaime, de incertitudini, de angoase.Citește mai mult »

Cartea este acum disponibilă pe site, la 19 lei.

Editura Casa Cărţii

De ce se practică acest ritual în Biserică? Ce se întâmplă cu oamenii în momentul în care se împărtăşesc? Ce se întâmplă cu pâinea şi vinul/mustul? Există sau nu ceva care face ca Cina Domnului să fie diferită de orice altă practică a Bisericii? Care e semnificaţia teologică a acestui eveniment din viaţa Bisericii? Care sunt temeiurile biblice care îndreptăţesc o concepţie sau alta?

La toate aceste întrebări, precum şi la altele ce decurg din acestea, 5 teologi – reprezentând 5 tradiţii creştine (catolică, luterană, reformată, baptistă şi penticostală) – încearcă să răspundă, fiecare potrivit cu convingerile sale.

Cartea are o structură „interactivă” (pe cât de interactivă poate fi o carte), fiind organizată sub forma unei dezbateri. Fiecare autor prezintă concepţia pentru care pledează, după care ceilalţi patru formulează câte un răspuns la pledoarie.

Câştigul cititorului e astfel dublu: nu doar că află care sunt concepţiile celor din alte tradiţii…

Vezi articol original 445 de cuvinte mai mult