Sărbătoarea controversată a unui sfânt fără aură

http://www.allmercifulsavior.com

Nu mai poți fi nici pro, nici contra Valentinului pentru că te înscrii, orice ai face, într-o modă. E foarte la modă și să sărbătorești și să blamezi de Sf. Valentin. Așa se face că nimeni nu mai scapă. Poate doar cei complet indiferenți, dar nu-i sigur că nu există și o modă a indiferenților.

Așadar, dacă, fie că vrem, fie că nu, tot avem sărbătoarea asta și nu scăpăm de obsesia ei, hai să vedem puțin ce-i cu ea. N-am pretenția că ce spun eu e normă, ci doar fac câteva remarci de altfel cât se poate de evidente.

Numele oficial al sărbătorii este Sf. Valentin, cu precizarea imediată că sărbătorim „ziua îndrăgostiților”. Asta în condițiile în care mai avem Ziua Femeii și Ziua Bărbatului (asta de puțină vreme), ca sărbători pe care le și luăm în calcul.

Merită remarcat că societatea noastră n-are o sărbătoare general recunoscută a familiei, ci, în ce privește cuplul, se oprește la Ziua Îndrăgostiților. Aici nici Dragobetele, chiar dacă-i neaoș, nu-i cu nimic mai breaz. Sărbătorim, deci, iubirea ca potențial, iubirea în faza ei de puiet, de mugure, nu iubirea matură, angajată, fidelă.

E foarte simplu să sărbătorești Ziua Îndrăgostiților, pentru că ești amoral. Nu contează cine cu cine se iubește, ci numai că respectivii pretind că s-ar iubi. La unii e adevărat, la alții e doar o confuzie, iar la alții, prefăcătorie pură. Sărbătoarea îi încape pe toți.

Într-un fel e bine că se sărbătorește iubirea, dar o iubire așa stingheră, despărțită de tot ceea ce mai știm noi că se atașează de iubire (fidelitate, curaj, perseverență, durabilitate, sacrificiu etc.), pare mai degrabă o caricatură.

Dorința de a avea o sărbătoare a celor îndrăgostiți – dincolo de interesele comerciale – pare să fie rodul unei nevoi compulsive de a ne dovedi că, într-o vreme în care nu prea mai avem pe ce să ne bazăm, când nici banii, nici prietenii nu mai înseamnă mare lucru, avem măcar refugiul iubirii.

O societatea care, cu o jumătate de secol în urmă, celebra desfrâul fără limită, confundând actul sexual cu iubirea liberă, se pare că nu a fost în stare, când a trebuit să-și aleagă o sărbătoare a iubirii, să se desprindă de sfinți și de creștinism.

Mie mi se pare foarte interesant că această sărbătoare a fost asociată cu un sfânt și n-a fost împlântată undeva la întâmplare, ca sărbătoare complet secularizată a iubirii. Chiar dacă ar fi o strategie (sau stratagemă) consumeristă, ea aduce un omagiu forței creștinismului și nevoii de reper religios – în ciuda faptului că încearcă să mascheze asta, renunțând la particula Sf./St. din numele sărbătorii.

Probabil că la obârșie, sărbătoarea avea intenții nobile. Dar pe parcurs a fost degradată până la vulgarizare. Îmi amintesc grotesca reclamă (interzisă prompt de CNA) făcută de ProTV: „Bagă-i o Valentină!”. Nu știu ce minte bolnavă a putut concepe un asemenea slogan.

Dar e cert că un sfânt amestecat în această ciorbă și-a pierdut din strălucirea sfințeniei (cel puțin așa cum o înțelegem de obicei), devenind un patron de casă de corecție, dacă nu chiar de bordel. Nu sunt convins însă că sfântul și-ar întoarce nasul fin în altă parte, ca să nu vadă ce se petrece sub presupusul lui patronaj.

E știut că sfinții – nu știu dacă toți, dar o covârșitoare majoritate dintre cei despre care am citit – aveau multă înțelegere și iubire pentru păcătoși, chiar dacă luptau până la sânge cu păcatul. Așa că, presupun, Sf. Valentin îi privește pe petrecăreții de azi mai degrabă cu milă, ca pe niște ucenici dezorientați care, uitând cine le-a fost maestrul, au ajuns să învețe „meserie” după ureche, imitându-se unii pe alții, într-o confuzie deplină.

Publicitate