Recent, atunci când Comisia Europeană făcea referire în raportul MCV la presiuni și linșaje mediatice, am citit un articol care voia să zică pe scurt că, atâta vreme cât judecătorii sau procurorii nu au viața în primejdie de moarte, nu prea avem motive să ne văicărim. Fiindcă presa nu merită considerată un pericol.
Merită însă observat că nu are ceva anume Comisia Europeană numai cu noi, românii, ci s-a discutat inclusiv despre niște norme la nivel european care să limiteze capacitatea presei de a constitui un mijloc de manipulare a populației.
Nu o să mă preocup acum de conspiratite și să presupun că e doar o măsură de fațadă. Ar putea fi, dar ce voiam să semnalez e că nu doar România e luată în colimator. Și că cei care se burzuluiesc că le-ar fi pusă în pericol libertatea se prefac că nu înțeleg ideea de bază.
Pentru a vedea cât de puternică poate fi presa și cât de important ar fi să existe măcar niște reglementări generale, care să limiteze influența unui anumit trust ce devine prea puternic (mai ales prin mijloace oculte), am ales să exemplific cu cazul lui Iuliu Maniu.
În perioada comunistă, toată propaganda – care nu se folosea doar de presă, dar avea în aceasta unul dintre instrumentele sale cele mai docile și eficiente – urmărea să pună într-o lumină proastă perioada interbelică și mai ales elita politică de atunci.
Faptul că lotul Maniu-Mihalache a fost condamnat la pușcărie și masacrat de mașinăria infernală a comunismului era prezentat ca o necesitate, ca o realizare a celor care ne-au dezrobit de sub puterea burghezo-moșierească.
Acei nenorociți „dușmani ai poporului” meritau să moară, să plătească pentru toate nenorocirile pe care le-au abătut asupra nației și de pe urma cărora au profitat cu asupra de măsură.
Ei bine, după 1990 – și mai precis, după 1996 –, victimele comunismului au devenit eroi (și cred că pe bună dreptate). Acest fapt s-a petrecut cu largul concurs al televiziunilor comerciale care nu mai depindeau de directivele FSN-ului (sub diversele lui măști), ci puteau aduce în atenție figuri neglijate, personalități marginalizate. O contribuție importantă a avut aici și Memorialul durerii, care a „scăpat”[1] despre cenzura lui Iliescu.
Așadar, puterea mass-media de a influența percepția publică asupra unui eveniment sau în privința unei persoane este extrem de vizibilă și eficientă.
În momentul în care Adrian Năstase a intrat la pârnaie, Jurnalul Național, un ziar a cărui „verticalitate” e o glumă sinistră, a publicat pe prima pagină o dezinvoltă comparație între pușcăriașul Năstase și deținutul politic Iuliu Maniu (alături de alții).
Dacă presa ar fi fost suficient de sănătoasă, autorul respectivului articol, redactorul-șef, directorul și ziarul ca atare trebuiau puși la zid fără ezitări și obligați de presiunea mediatică să-și reconsidere poziția, să prezinte scuze publice etc. TOȚI „jurnaliștii” care au participat la această mascaradă trebuiau să-și piardă credibilitatea cel puțin în interiorul tagmei. Dar s-au înregistrat mici bășicuțe de indignare din partea „colegilor de breaslă”, mai ales de partea cealaltă a presei slugarnice.
Și ce mare lucru dacă i-a pus alături? s-ar putea întreba. E mare lucru, ba chiar aș zice că e capital. Fiindcă felul în care sunt (de)formate reperele și valorile afectează societatea în ansamblul ei.
Faptul că s-a reacționat mult prea palid și firav dovedește că societatea are anticorpi mult prea neputincioși și că presa reprezintă o armă incontrolabilă, dacă e posibil să încapă pe mâna unui netrebnic.
Presa are capacitatea de a configura modul în care este perceput un personaj. Tocmai de aceea ar trebui ca trusturile de presă să nu ajungă, sub nicio formă, să intre în sfera de influență a politicienilor (români!), nici să dețină poziții dominante în piață. Publicul, educat după metodele de după 1990, e din ce în ce mai predispus să adere fără rețineri la ce i se prezintă ca fiind adevărat.
E drept că fiecare are dreptul la propriile opinii, dar jurnalistul ar trebui să și le probeze. E drept că oamenii pot să aleagă ce vor să creadă. E drept că istoria e o sumă de interpretări ale unor evenimente trecute.
Dar distrugerea oricăror repere, măsluirea flagrantă a unor valori, contaminarea conștiinței și bulversarea discernământului – prin diverse și sofisticate tehnici de manipulare – nu mai țin de individ și de subiectivismul nu știu cui, ci sunt chestiuni care influențează viitorul nostru al tuturor.
Nu e capabilă presa din România să modifice substanțial decizii ale politicienilor, dar e capabilă să modeleze mentalul colectiv și să creeze un anumit orizont de așteptare.
Dacă nu există niciun organism capabil să stăvilească abuzurile comise în numele libertății de exprimare, vom ajunge să plătim în viitor cu toții. Fiindcă, la cât de puțină vreme au părinții pentru educația propriilor copii, aceștia vor crește cu convingerea că a fi ca Năstate și a fi ca Iuliu Maniu e practic unul și același lucru.
Cu drezina 
[…] partid, iar televiziunile de curte îi vor sări necondiționat în apărare. Îmi aduc aminte de o grotesca asociere a unor victime ale comunismului cu corupți contemporani […]