De ce citesc?

http://openclipart.org/

Am stârnit ceva discuții când am afișat pe contul de facebook niște observații proprii vizavi de lectură. Mai întâi, spuneam că lectura e numai un drum, nu o destinație, prin urmare, poate conduce practic oriunde. Apoi ziceam că cititul nu te face nici mai sfânt, nici mai bun, ci doar mai cultivat (nici asta nu-i foarte sigur). Însă erudiția nu ține loc de morală.

Asta nu înseamnă că descurajez cititul sau că aș crede că-i totuna dacă citești sau nu. Nici pe departe. Încerc doar să deposedez această activitate de niște țeluri sau realizări care nu-i sunt proprii.

Cred că e foarte bine să citești, dar contează foarte mult ce citești, de ce citești, cum citești, când citești, cât citești. Toate aceste coordonate sunt implicit niște grile de evaluare, cu consecințe specifice. Mai că aș zice că ar merita fiecare analizată separat (poate mă leg).

În acest text însă mă voi limita la a spune de ce citesc eu. Plec din start cu ideea că e mai bine să citești decât să nu citești. Am înțeles că există studii care dovedesc că pentru creier cititul e benefic (dacă îl raportăm, de pildă, la tehnicile audio-vizuale).

În ce mă privește, iată motivele (grupate în trei categorii) pentru care citesc:

De plăcere

Mi-a plăcut mereu să citesc. Continuă și azi să-mi placă. Cei ce se delectează citind au din start un temei solid pentru lectură. Desigur că plăcerea de a citi are însă și pericolele ei, fiindcă, odată ce ai descoperit universul cărții, poți cădea foarte lesne în patima vreunui gen nociv.

Lumea e plină de cărți de toată mâna, piața oferă variante nelimitate, ce se pliază pe toate vulnerabilitățile și viciile potențialilor cititori. Așa că, dacă te lași ispitit de un gen primejdios, poți ajunge repede dependent de te miri ce.

N-am fetișizat niciodată cartea. N-am socotit-o un prieten, după cum n-am socotit-o nici dușman. Nu cred că e zeu, după cum nu cred nici că ar fi demon. Pentru mine, cartea n-a ținut niciodată loc de relații umane, dar a ținut loc de autorități morale și existențiale.

De nevoie

Când am avut nevoie să înțeleg lucruri mai serioase, mai mereu am fost nevoit să apelez la lectură. Fie că e vorba de înțelegerea propriei persoane, a societății, a moravurilor sau a alcătuirii lumii, mereu am avut nevoie de cărți care să mă ajute. De la manualele de școală și până la prelegeri de artă, de la marile opere de literatură, la biografii, și de la cărțile tehnice la cele de psihologie sau teologie.

De multe ori, cărțile m-au ajutat să găsesc răspunsuri sau să privesc problema care mă interesa într-o altă lumină. Alteori mi-au dat bătăi de cap suplimentare – dar asta nu-i deloc rău. Mi s-a întâmplat să fiu trimis la cărți și când am discutat cu oameni la care mă duceam după un sfat și o vorbă bună.

O nevoie cu totul diferită e cea de a mă menține în formă din punct de vedere lingvistic. Prin natura profesiei, am de-a face mereu cu texte – unele destul de slabe. Iar pentru a nu cădea pradă indulgenței, mă țin treaz cu lecturi din texte de calitate. De asemenea, atunci când trebuie să traduc sau să editez, există riscul contaminării cu tiparele și normele limbii engleze. Folosesc ca antidot cărți bine scrise/traduse, care au o limbă română firească, curgătoare, încântătoare (am o listă întreagă de recomandări, pentru cei interesați).

Și mai citesc și din nevoia de a contracara predicile proaste și învățăturile superficiale. Cred mult mai mult în cei morți decât în cei vii – într-un anumit sens. Cei morți nu-și mai pot schimba punctele de vedere. Plus că mulți dintre ei au trecut proba timpului și au fost validați de milioane sau chiar miliarde de cititori și de alți autori care i-au succedat.

Spre citit mă mai împinge nevoia de a-mi privi contextul dintr-o altă perspectivă. Ideea e a lui C.S. Lewis, care spune că fiecare epocă are petele ei oarbe, așa că e bine să citești autori mai vechi fiindcă ai șansa să descoperi aceste pete oarbe, căci le aveau și ei pe ale lor, dar erau diferite de ale noastre. Iar în măsura în care vreau să înțeleg ceva despre zilele pe care le trăiesc, am nevoie de perspectiva altor vremi.

De musai

Lectura e o formă de disciplină. E disciplină a minții, care e nevoită să se concentreze și să nu mai alerge din fereastră în fereastră, ca pe net, sau de la o imagine la alta, ca la film. E nevoită să urmărească un raționament, să facă un efort de focalizare preț de mai multe ceasuri, să facă niște conexiuni, să antreneze memoria, spiritul de observație, inteligența etc.

Disciplina și efortul sunt niște dascăli foare pricepuți.

Cred, de asemenea, că am datoria spirituală să citesc. De vreme ce mă declar creștin, consider că sunt dator (chiar dacă nu mi-ar plăcea, dar eu sunt un caz fericit, pentru că îmi place) să citesc istoria Bisericii și mai ales să-i citesc pe cei care au scris în veacurile trecute. Socot că trebuie să fiu receptiv la ceea ce i-a ajutat Dumnezeu pe alții să înțeleagă despre viață, despre suflet, despre om, despre Biserică etc. Nu cred că această îndeletnicire e facultativă sau opțională.

Legată de ideea anterioară e și obligația creștinului de a căuta înțelepciunea. Recunosc că aici e vorba doar despre experiența mea subiectivă, care s-ar putea să nu reflecte realitatea, dar mult mai frecvent am găsit înțelepciunea în cărți decât la oamenii pe care i-am întâlnit. Prin urmare, mă văd obligat s-o caut în continuare în cărți.

Am reținut o regulă culeasă din zbor, nu știu cine a stabilit-o, dar mi-am însușit-o: să citești în fiecare zi mai mult decât scrii. Și aș adăuga ca lecturile să cuprindă și altceva decât Biblia. Fiindcă până și din Scriptură se poate face un idolaș.

Publicitate