Despre înțelepciunea Bisericii

villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr
villeneuve-sur-allier.pagesperso-orange.fr

Am scris o recenzie la Reimaginarea bisericii în care îmi exprimam rezervele în special față de metodologia și fundamentele teoretice la care apelează autorul Frank Viola. Cum n-am citit toate cărțile lui și nu am o privire de ansamblu asupra paradigmei teologice pe care o conturează, nu voi mai insista pe chestia asta.

Vreau să sugerez însă câteva teme de meditație, pornind de la unul dintre argumentele fundamentale ale lui Viola, și anume că biserica s-a aflat vreme de 17 secole într-o eroare gravă, fiind îmbibată de păgânism și de practici străine de Biblie.

Și o să iau în discuție chiar Biblia. Nu de alta, dar există câteva fapte care nu pot fi trecute cu vederea (sau cu orbirea), în privința Bibliei.

Trecem repede peste chesiunea canonului, nu pentru că ar fi de importanță secundară, ci din pricina complexității subiectului și a faptului că s-ar putea să nu intereseze pe prea multă lume.

Ținem minte numai că avem o Biblie, în mare cam aceeași pentru toată creștinătatea, cu excepțiile cunoscute și răs-comentate. Ce mai știm e că avem cu toții (mă refer la occidentali) acces la ea după bunul plac al inimii și minții.

Dar cum s-a ajuns aici? În linii mari, pentru că o avem tipărită (sau în format electronic), pentru că o avem în limba noastră și în alte limbi pe care le stăpânim și pentru că știm să citim.Citește mai mult »

Anunțuri

Am vrea să știm dacă interlocutorii sunt vii

www.lisaboesen.com
http://www.lisaboesen.com

Dacă ar fi să mă iau după câteva interviuri recente și după altele mai vechi care-mi vin în minte, mai că aș zice că unii dintre jurnaliștii creștini se străduiesc să-și facă emisiunile în cel mai anost mod posibil. Să transforme orice discuție într-un pretins dialog în care tot ce se întâmplă este că invitatul și gazda emisiunii se încuviințează reciproc de la început la sfârșit.

De pildă, la întrebarea foarte spectaculoasă: „Mai avem nevoie de icoane în zilele noastre?”, un preot ortodox răspunde, în mod absoltul surprinzător: „Sigur că mai avem nevoie de icoane”. Evident, nu v-ați așteptat la asta.

Stați că avem și noi performerii noștri. Când interlocutorul este întrebat „Și Dumnezeu ți-a schimbat viața, nu-i așa?”, răspunsul absolut năucitor este „Da”. Cine s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns? De fapt, ce ar putea răspunde sărmanul invitat?

Să nu mă înțelegeți greșit. Cred că e o minune când viața cuiva se schimbă, cred că un ortodox (sau chiar și un heterodox) poate să aibă trăiri sfinte în fața icoanei. Dar pentru asta nu trebuie să-i întrebi pe respectivii „Nu-i așa că…?”, iar ei să-ți răspundă (oricum nu prea au de ales): „Ba, sigură că da…”

O fi lipsă de imaginație, o fi altceva, nu știu. Dar n-ar fi rău ca măcar să se simuleze un dialog autentic. Din aceste tămâieri reciproce ai impresia că totul e un fel de mascaradă, că dialogul viu și inteligent, întrebările pertinente și percutante nu pot face parte din arsenalul creștin.

Stimați amfitrioni de emisiuni care procedați astfel, mângâindu-vă invitații cu întrebări ce au răspunsul inclus sau subînțeles, faceți un mare deserviciu creștinismului. Lăsați să se înțeleagă că pe la noi nu se practică decât interacțiunea superficială și discuția contrafăcută. Dați impresia că interlocutorii dvs sunt incapabili să răspundă la o întrebare adevărată. Par ușor prostuți și neaveniți în platou.Citește mai mult »

Acei mincinoși binecuvântați

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăște pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucurile complicate. […]

Nu te poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijului ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. (p. 14-17 passim.)

Wurmbrand, în pușcărie, jură că antibioticul primit de el de acasă, la care tocmai renunțase pentru a-l trimisese unui legionar înrăit, nu e al său. Un episcop catolic, coleg de celulă, ajunsese în pușcărie și îl trăsese după sine și pe un avocat care-l ajutase pentru că, întrebat de comuniști, nu putuse să mintă ca să-și protejeze colaboratorul. Wurmbrand îi spune:Citește mai mult »

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro
jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.Citește mai mult »

O minciună sfruntată: „Nu-mi pasă ce zice lumea”

mobavatar.com
mobavatar.com

Aud și văd adesea mesaje de genul „Nu mă interesează părerea altora”, „Fii original”, „Nu te lua după ce zic alții” sau „Just Do It” (ca să ne și englezim puțin). Toate ar vrea să marcheze o indiferență „sănătoasă” față de gura lumii. Un fel de autosuficiență care ține de foame și de frig, care se poate lipsi de opinia celoralți. Sau o formă de libertate, de independență care își permite orice.

Dar adevărul este altul. Căci e cu adevărat indiferent la ce se spune despre el numai omul care n-o spune, fiindcă nu vrea să stârnească absolut nicio reacție. Când cineva ți-e indiferent, nu mai ai nevoie să i-o spui, nu simți că ar trebui s-o afle. Ți-e totuna.

Astfel de oameni nu există, fiindcă nu pot exista fără oglinda celorlalți. Or, dacă există, atunci ei sunt cazuri patologice și au stabilite diagnostice specifice. Nici măcar Cristos, care e model suprem de necondiționare socială, nu a spus că nu-i pasă de părerea altora. Ba dimpotrivă, îi păsa cum e văzut și voia să obțină un răspuns la mesajul pe care-l aducea.

Libertatea adevărată, dacă bine înțeleg eu, nu înseamnă să nu-ți pese de ce zic alții, ci să ai fixate foarte bine reperele, să știi de cine îți pasă și de cine nu. Dar nu se poate să nu-ți pese de nimeni sau de nimic.

În sensul popular în care sunt folosite aceste slogane de obicei, ele nu proclamă independența celui în cauză față părerea turmei, nici libertatea lui absolută, ci reclamă o atenție suplimentară. Mesajul implicit e cam așa: fiți atenți la mine, că mie nu-mi pasă de părerea voastră, însă am nevoie de ea ca să mă simt excepțional.Citește mai mult »

Trei teme din scrierile lui C.S. Lewis

http://cslewisjrrtolkien.classicalautographs.com
C.S. Lewis și Paddy Moore http://cslewisjrrtolkien.classicalautographs.com

Mă bucură colaborarea cu d-l Valentin Teodorescu, care îmi furnizează din când în când (mai prompt decât reușesc eu să le fac publice) materiale pentru blogul Scriptorie. De această dată, ne propune un text (tot în engleză, ca și precedentele) despre scrierile lui C.S. Lewis – primul articol dintr-o serie.

Cum anul acesta se împlinesc 50 de ani de la moartea lui C.S. Lewis, comemorarea va putea fi marcată și în acest fel în spațiul virtual, căci, după cum spuneam, urmează încă vreo câteva texte care gravitează în jurul scrierilor celebrului autor irlandez.

În articolul pe care-l puteți citi aici, d-l Valentin Teodorescu se apleacă asupra a trei chestiuni din opera lui Lewis: (1) concepția despre viața de apoi, (2) concepția despre diavol și (3) adevăratele teste care pun la încercare credința autentică.

Intercalate printre textele dumnealui, urmează să apară și câteva recenzii făgăduite mai demult (la Reimaginarea BisericiiCum să uiți o femeie, Măreția creștinismului). Noutatea pe care am introdus-o pe blogul Scriptorie o reprezintă articolele tematice. Se arată, așadar, o perioadă mai dinamică pe acest blog, iar dacă vă dă ghes inima să scrieți ceva ce doriți să fie postat, foarte bine. Vedeți aici cum se poate întâmpla asta.

Sărbătoarea controversată a unui sfânt fără aură

www.allmercifulsavior.com
http://www.allmercifulsavior.com

Nu mai poți fi nici pro, nici contra Valentinului pentru că te înscrii, orice ai face, într-o modă. E foarte la modă și să sărbătorești și să blamezi de Sf. Valentin. Așa se face că nimeni nu mai scapă. Poate doar cei complet indiferenți, dar nu-i sigur că nu există și o modă a indiferenților.

Așadar, dacă, fie că vrem, fie că nu, tot avem sărbătoarea asta și nu scăpăm de obsesia ei, hai să vedem puțin ce-i cu ea. N-am pretenția că ce spun eu e normă, ci doar fac câteva remarci de altfel cât se poate de evidente.

Numele oficial al sărbătorii este Sf. Valentin, cu precizarea imediată că sărbătorim „ziua îndrăgostiților”. Asta în condițiile în care mai avem Ziua Femeii și Ziua Bărbatului (asta de puțină vreme), ca sărbători pe care le și luăm în calcul.

Merită remarcat că societatea noastră n-are o sărbătoare general recunoscută a familiei, ci, în ce privește cuplul, se oprește la Ziua Îndrăgostiților. Aici nici Dragobetele, chiar dacă-i neaoș, nu-i cu nimic mai breaz. Sărbătorim, deci, iubirea ca potențial, iubirea în faza ei de puiet, de mugure, nu iubirea matură, angajată, fidelă.

E foarte simplu să sărbătorești Ziua Îndrăgostiților, pentru că ești amoral. Nu contează cine cu cine se iubește, ci numai că respectivii pretind că s-ar iubi. La unii e adevărat, la alții e doar o confuzie, iar la alții, prefăcătorie pură. Sărbătoarea îi încape pe toți.Citește mai mult »

Situația incertă a fratelui Bach

www.bachscholar.com
http://www.bachscholar.com

Fratele Bach (Johann Sebastian, cel căsătorit cu Anna Magdalena și tatăl a 20 de copii) este membru în Biserica Baptistă/Penticostală/Adventistă nr. 2/3/4/5 din localitatea Arad/Suceava/București. Alegeți dumneavoastră.

Fratele Bach e un tip tare la locul lui, numai că are o chestie care-l scoate în evidență: e deosebit de talentat la muzică. Compune niște cantate, niște fugi, niște canoane de te înnebunește. Nimeni nu-i poate sta împotrivă.

Comitetul s-a întrunit în ședință ca să discute soarta compozitorului. De mai bine de 8 ore ține consfătuirea. În prealabil, așa cum scrie la Scriptură, J.S. Bach fusese avertizat între patru/șase și chiar mai mulți ochi cum că sora Expertiza, de pildă, ce stă în strană chiar lângă orgă, are adesea amețeli de la sunetele pe care, obligat de partitură, le scoate organistul prin tuburile instrumentului.

Și fratele Antidot se declarase profund bulversat sub aspect teologic și muzical de compozițiile fratelui Bach. Unde e mesajul creștin din aceste… aceste…? zisese aproape furibund Antidot, iar pe chipul său ușor congestionat se vedea dezgustul ce-l oprea să numească în vreun fel compozițiile lui Bach. Și ce să mai spunem despre zdrăngănelile alea pe care nu poți pune deloc cuvinte?

Dacă asta ar fi tot ce i se poate reproșa, atunci încă n-ar fi mare lucru.Citește mai mult »

Vântul schimbărilor

www.beaumontenterprise.com
Papa Teodor(os) al II-lea
http://www.beaumontenterprise.com

În ultimele 12 luni, trei (ba chiar patru) dintre bisericile tradiționale au avut parte de schimbarea liderilor din vârful ierarhiei. Aceste schimbări sunt importante, pentru că survin în biserici care, vrând nevrând, înregistrează o interacțiune deosebit de intensă cu mediul cultural și instituțional în care se află.

Mai puțin remarcată, dar existând în mijlocul musulmanilor și într-una dintre cele mai fierbinți zone de pe glob, Biserica Coptă are un nou papă/patriarh în persoana lui Teodor(os) al II-lea (Pope Tawadros II) al 118-lea papă copt. Papa Shenouda al III-lea a decedat în martie, anul trecut. Astfel că pontificatul noului lider al copților începe sub auspiciile revoluțiilor din lumea islamică.

Sediul central, ca să spun așa, al Bisericii Copte este orașul Alexandria, din Egipt, în plină febră a schimbărilor prin care trece lumea arabă.

Mie unul mi se pare un lucru de mirare că, în ciuda dominației islamice de multe veacuri, creștinii copți au supraviețuit și biserica loc numără câteva milioane de membri chiar în prezent.

Chiar mai puțin mediatizată a fost întronarea lui Ioan al X-lea Yazigi, ca Patriarh al Antiohiei și al Întregului Răsărit. Biserica păstorită de Ioan al X-lea se află într-o situație și mai complicată decât cea coptă, majoritatea credincioșilor din Orient locuind în Siria și Liban.Citește mai mult »

O spovedanie continuă și chinuită (2)

sweetclipart.com
sweetclipart.com

 

Scurtă incursiune printre temele nemărturisite ale filmelor americane

Continuare de aici.

■ A doua șansă este o altă temă obsesivă (vedeți, de pilă, filmele cu Nicholas Cage). Chiar și în iad, ni se sugerează, poate exista încă o șansă pentru un om care vrea să devină bun. E un fel de variantă macho a concepției teologice numită apocatastază.

Doar că în filme, nu prea apare vreun dumnezeu/Dumnezeu, ci individul deosebit de arțăgos și stăpân pe destinul său, plus niște arătări spăimoase ce ar putea fi demoni. Partea bună e că acest gen de filme insistă pe ideea că faptele au consecințe, că libertatea și voluntarismul extrem nu rămân fără urmări. Iar la sfârșit, fiecare trebuie să-și asume urmările acțiunilor sale.

Această temă mai ascunde și teama de eșec. Certitudinea că ar exista pentru fiecare și a doua șansă ar diminua puțin din angoasele unui eșec în viață. Tema reprezintă o formă de a prospecta viitorul în speranța că rateurile de pe parcurs – pentru care nici măcar nu suntem întotdeauna răspunzători, ba chiar le comitem fără să fim conștienți, uneori – nu ne vor pecetlui definitiv destinul.

Lipsa acestei șanse suplimentare este privită uneori ca o adevărată nedreptate. Ca și cum orice om ar avea dreptul să își răscumpere eroarea săvârșită.

Două îmi par a fi premisele care alimentează această idee. În primul rând, micimea omului și ignoranța lui îl fac vulnerabil în fața unor decizii cruciale pe care ar putea foarte bine să le rateze. Iar în al doilea, trebuie ținut cont de faptul că unii se deșteaptă abia după ce comit o eroare.

În subtextul acestei teme se poate citi nevoia de mântuire a omului și mai ales valoarea harului (căci ce altceva este a doua șansă?). Acestea capătă însă o haină laică.Citește mai mult »

Pentru cine o mai fi școala primară?

www.kentschools.net
http://www.kentschools.net

Tot mai frecvent în ultimii ani mi-au ajuns la urechi sau dinaintea ochilor fel de fel de „exerciții” pentru clasele primare. Niște lucruri de mirare și peste măsură de progresiste. Am impresia că genunchiul broaștei, despre care vorbea Creangă, e acum foarte sus, că-ți trebuie prăjină să sari ca să ajungi la el.

Mă veți scuza dacă-ți observa cum că sunt de modă veche în cugetările pe care vi le supun atenției. Dar impresia mea era, până nu demult, că învățământul este astfel conceput încât un copil de inteligență medie să fie capabil să asimileze de unul singur cea mai mare parte a cunoștințelor, mai ales în clasele primare. Bineînțeles, dacă depune un efort în această privință.

Văzând însă exercițiile de mirare pe care le-am pomenit anterior, încep să am dubii. Și încep să cred că, de fapt, acest învățământ – din ce în ce mai „incluziv” potrivit teoriilor ce afumă capetele universitarilor care-l proiectează – este, în esență, o formă de evoluționism pedagogic.

Însă, spre deosebire de evoluționismul biologic, acest nou evoluționism nu are ca obiect indivizi, ci familii. Așa că, prin școală trece cu brio cea mai adaptată dintre familii. Căci e practic imposibil ca un copil din clasele primare să-și facă temele fără ajutorul părinților.Citește mai mult »

Cazul Maniu și onorabilitatea presei

 jurnalul rusinii

Recent, atunci când Comisia Europeană făcea referire în raportul MCV la presiuni și linșaje mediatice, am citit un articol care voia să zică pe scurt că, atâta vreme cât judecătorii sau procurorii nu au viața în primejdie de moarte, nu prea avem motive să ne văicărim. Fiindcă presa nu merită considerată un pericol.

Merită însă observat că nu are ceva anume Comisia Europeană numai cu noi, românii, ci s-a discutat inclusiv despre niște norme la nivel european care să limiteze capacitatea presei de a constitui un mijloc de manipulare a populației.

Nu o să mă preocup acum de conspiratite și să presupun că e doar o măsură de fațadă. Ar putea fi, dar ce voiam să semnalez e că nu doar România e luată în colimator. Și că cei care se burzuluiesc că le-ar fi pusă în pericol libertatea se prefac că nu înțeleg ideea de bază.

Pentru a vedea cât de puternică poate fi presa și cât de important ar fi să existe măcar niște reglementări generale, care să limiteze influența unui anumit trust ce devine prea puternic (mai ales prin mijloace oculte), am ales să exemplific cu cazul lui Iuliu Maniu.

În perioada comunistă, toată propaganda – care nu se folosea doar de presă, dar avea în aceasta unul dintre instrumentele sale cele mai docile și eficiente – urmărea să pună într-o lumină proastă perioada interbelică și mai ales elita politică de atunci.

Faptul că lotul Maniu-Mihalache a fost condamnat la pușcărie și masacrat de mașinăria infernală a comunismului era prezentat ca o necesitate, ca o realizare a celor care ne-au dezrobit de sub puterea burghezo-moșierească.

Acei nenorociți „dușmani ai poporului” meritau să moară, să plătească pentru toate nenorocirile pe care le-au abătut asupra nației și de pe urma cărora au profitat cu asupra de măsură.

Ei bine, după 1990 – și mai precis, după 1996 –, victimele comunismului au devenit eroi (și cred că pe bună dreptate). Acest fapt s-a petrecut cu largul concurs al televiziunilor comerciale care nu mai depindeau de directivele FSN-ului (sub diversele lui măști), ci puteau aduce în atenție figuri neglijate, personalități marginalizate. O contribuție importantă a avut aici și Memorialul durerii, care a „scăpat”[1] despre cenzura lui Iliescu.

Așadar, puterea mass-media de a influența percepția publică asupra unui eveniment sau în privința unei persoane este extrem de vizibilă și eficientă.

În momentul în care Adrian Năstase a intrat la pârnaie, Jurnalul Național, un ziar a cărui „verticalitate” e o glumă sinistră, a publicat pe prima pagină o dezinvoltă comparație între pușcăriașul Năstase și deținutul politic Iuliu Maniu (alături de alții).Citește mai mult »

Un interviu cu Visky Ferenc

45 de minute cheltuite cu folos.

[blip.tv http://blip.tv/play/AYLB1HQC?p=1 width=”490″ height=”443″]

Ferenc Visky (1918-2005) a fost unul dintre liderii mișcării CE-Bethánia (sau Betaniste, cum apare în interviu), fondată inițial de profesorii de teologie dr. Aladár Szabó și dr. István Kecseméthy, care activa în cadrul Bisericii Reformate Maghiare. A făcut pușcărie din acest motiv și a fost unul dintre prietenii lui Richard Wurmbrand, despre care vorbește cu drag și admirație (a scris și o carte dedicată în mare măsură amintirilor despre Wurmbrand). Mai multe informații despre pastorul reformat găsiți pe pagina de facebook dedicată lui și în evocarea pe care i-o face d-l Dănuț Mănăstireanu

Pe lângă cartea semnalată, în limba română mai sunt disponibile și o culegere de meditații zilnice (pe care o recomand cu căldură), Mierea din stâncă (trad. de Paul Drumaru, Cluj-Napoca, Ed. Koinonia, 2007), precum și două cărți (reunite într-un singur volum) scrise de soția lui Visky, Júlia Visky – Trei cruci. Tu vii în ajutorul orfanilor (Cluj-Napoca, Ed. Koinónia, , 2007).

(Filmul este preluat de aici)

De ce citesc?

johnny_automatic_books
http://openclipart.org/

Am stârnit ceva discuții când am afișat pe contul de facebook niște observații proprii vizavi de lectură. Mai întâi, spuneam că lectura e numai un drum, nu o destinație, prin urmare, poate conduce practic oriunde. Apoi ziceam că cititul nu te face nici mai sfânt, nici mai bun, ci doar mai cultivat (nici asta nu-i foarte sigur). Însă erudiția nu ține loc de morală.

Asta nu înseamnă că descurajez cititul sau că aș crede că-i totuna dacă citești sau nu. Nici pe departe. Încerc doar să deposedez această activitate de niște țeluri sau realizări care nu-i sunt proprii.

Cred că e foarte bine să citești, dar contează foarte mult ce citești, de ce citești, cum citești, când citești, cât citești. Toate aceste coordonate sunt implicit niște grile de evaluare, cu consecințe specifice. Mai că aș zice că ar merita fiecare analizată separat (poate mă leg).

În acest text însă mă voi limita la a spune de ce citesc eu. Plec din start cu ideea că e mai bine să citești decât să nu citești. Am înțeles că există studii care dovedesc că pentru creier cititul e benefic (dacă îl raportăm, de pildă, la tehnicile audio-vizuale).

În ce mă privește, iată motivele (grupate în trei categorii) pentru care citesc:Citește mai mult »