Ecumenism congenital

http://www.urdustar.com

O colegă făcea deunăzi o remarcă interesantă: de câte ori suntem în situația de a schimba mai mult decât un salut cu cineva, ne surprindem adesea încercând să găsim un teren comun, ceva de la care să pornim o discuție.

Orice frântură de informație care ar putea conduce către un subiect familiar ambilor interlocutori este exploatată imediat și de la acel mugure comun se naște un dialog. Nu știu dacă e vorba de un instinct înnăscut sau de o nevoie socială, dar se pare că există în fibra ființei umane un cârlig ce îi atrage pe oamenii unii către alții și îi leagă unii de alții.

Am numit această nevoie de apropiere „ecumenism congenital” pentru că se manifestă încă din cea mai fragedă pruncie (iar termenul „ecumenism” e ales cun un scop pe care-l veți vedea numaidecât).

„Tu știi, tu ai văzut, tu ai fost, tu îl cunoști, tu te-ai jucat, tu ai mâncat?” întreabă copiii. Iar dacă răspunsul e „da”, un întreg univers de explorat se deschide dinaintea tovarășilor de joacă. Dacă răspunsul e „nu”, adesea urmează un „hai că-ți spun/arăt/povestesc eu”. Și tot în vederea unei baze comune. Căci, chiar dacă unul dintre copii ar vrea doar să se laude, tot trebuie să aibă un sistem de referință cât de cât comun, ca să priceapă celălalt magnitudinea faptelor sale și să se mire.

Ciudat e însă că, atunci când vine vorba de chestiuni religioase, dintr-odată ne sar în ochi deosebirile, distanțele, incompatibilitățile. Cu alte cuvinte, în chestiuni ce țin de experiența vieții de zi cu zi căutăm să ne apropiem unii de alți, dar în experiențele spirituale ne interesează mai degrabă ceea ce ne desparte.

De vină e, cred eu, nu religia în sine (în speță, creștinismul), ci un anumit soi de educație religioasă. Și am și argumente pentru asta. Pușcăriile comuniste au pus laolaltă oameni de diverse confesiuni care se închinau împreună știind că există deosebiri importante între dogmele lor. După ce au ieșit, cei mai mulți dintre acești oameni au rămas deasupra separațiilor confesionale, chiar după ce au revenit la practicile și credințele confesiunii lor.

Wurmbrand și Visky, de pildă, ar fi avut multe motive să se ciondănească, unul fiind luteran, celălalt, reformat. Dar erau prieteni. Steinhardt are parte de un botez ortodox, dar cu participare ecumenică. Strânși cu ușa, oamenii au păstrat esențialul, iar acest esențial îi unea pe toți creștinii.

Extind paradigma, în ciuda riscurilor, și amintesc că procedurile marilor misionari presupuneau asimilarea culturii în care erau parașutați. Astfel că, înainte de a-i păli în creștet cu dovada păgânismului lor, europenii și americanii încercau să înțeleagă cultura băștinașilor din locurile unde ajungeau – în Africa, în Asia, în Oceania.

Ideea că noi – indiferent cum am defeni acest „noi” – trebuie să dovedim tuturor cât sunt de greșiți/păcatoși pentru că „așa spune Biblia (și Sf. Tradiție)” poate fi doar o scuză penibilă pentru lipsa de omenie și de compasiune autentică față de semeni. Sau, în cazul mai fericit, o atitudine superficială și habotnică.

Dacă nu putem dovedi că nevoia de relație cu oamenii, acest „ecumenism congenital”, e în sine rea (Atenție, nu mă refer la scopuri derivate, căci e clar că doi oamenii se pot întovărăși pentru a face bine sau a face rău, ci vorbesc doar despre acea valență relațională care ne mână spre alții), atunci nu rămâne decât să presupunem că orice încearcă să mutileze această capacitatea a noastră este rău.

Nu contează în numele cărei sfințenii sau confesiuni creștine vorbim, dacă ecumenismul nostru congenital e o calitate, dacă e dat de Dumnezeu, atunci trebuie să reevaluăm învățăturile pe care le proclamăm. Creștinismul nu învrăjbește oamenii. Creștinismul nu distruge pornirile bune ale omului, ci le transfigurează și le impune un salt calitativ. Filantropia devine dărnicie, toleranța devine dragoste de oameni, bunăvoința devine bunătate.

Acest ecumenism congenital de care beneficiem în virtutea umanității noastre, fără să-l fi educat, fără să-l fi meritat, ar trebui valorificat, amplificat, cultivat, ca să slujească unor scopuri nobile. Ar trebui ancorat în compasiunea cea mai sinceră și mai profundă, în dragostea neprefăcută față de semeni.

Și dacă tot l-am pomenit mai sus, o să închei cu o observație a lui Visky. El spune că oamenii trebuie întâi primiți, apoi învățați. Iar primirea presupune ospitalitate, generozitate, grijă, responsabilitate, prețuire, atenție, dragoste, asumare etc. Abia după aceea pot fi învățați.

Publicitate