„Să ieșim din rutină”. Bine, bre, dar cum? În esență, răspunsul este: oricum. Desigur că, în funcție de principiile pe care le are, fiecare adversar al rutinei face alte recomandări. Dacă n-are niciun principiu (moral), atunci n-are nicio limitare pentru ieșirea din rutină.
Constatarea care se impune e că rutina ar fi ceva rău. Nu știu exact de unde vine această sugestie. Probabil că din căsătoriile cu probleme sau de la locurile de muncă insuportabile. Dar nu rutina le face pe acestea să fie cum sunt, ci atmosfera lor, starea lor intrinsecă. Rutina cel mult dezvăluie ce există deja.
Din contră, fără rutină n-ar exista nimic din marile realizări ale omenirii. Orice performanță notabilă (chiar și la cei care câștigă la loto auzi foarte frecvent: „joc de X ani în fiecare săptămână”) presupune o doză consistentă de rutină asumată. Inginerul, sculptorul, scriitorul, profesorul, fierarul, managerul, șoferul, antreprenorul au fiecare rutina necesară.
Am putea spune fără să greșim prea mult că rutina e o formă de disciplină. Că numai cine știe cum să stabilească și să urmeze o rutină reușește să atingă vreun țel. Firește că există și o parte negativă a rutinei, ce se concretizează într-un fel de adormire a imaginației sau creativității, dar toată lumea vorbește suficient despre cât de rea-i rutina.
De ce n-am remarca, de pildă, că, pe lângă calitatea de a fi o formă de disciplină, rutina creează niște reflexe care sunt necesare în absolut orice profesie. Numai prin rutină se stabilește un nivel de automatisme ce garantează progresul și performanța. Astfel că de la rutină în sus începe creativitatea și excelența.
Obsesia evadării din rutină seamănă mai degrabă cu o patologie. Citește mai mult »
Cu drezina 