Vorbiți odată, bătrânilor!

Van Gogh
Van Gogh

Aștept cu nerăbdare să-i aud pe bătrâni vorbind. Dar pe bătrânii care n-au îmbătrânit degeaba. Pe bătrânii care n-au îmbătrânit doar pentru ei înșiși. Pe bătrânii care nu se apucă, ori de câte ori trebuie să spună ceva, să ne povestească ce mari și tari erau dumnealor în tinerețe.

Nu-i aștept pe bătrânii încremeniți în clișee. Nici pe cei înăcriți, care abia așteaptă să se plângă cuiva câți i-au stat împotrivă și câți i-au făcut viața amară.

Îi aștept pe cei înțelepți. Pe cei care, dincolo de reflexele inerente ale vârstei, dincolo de tonul dăscălos și de anumite automatisme verbale sau mentale, au acumulat ceva, au convertit experiența de viață într-un grăunte de înțelepciune.

Mi-i imaginez ca un fel de lăstăriș, aproape respingător prin tot felul de metehne ale vârstei și ale persoanei, dar care, în mijloc, adăpostește acel tezaur mult râvnit pentru care merită să îmbătrânești.

Am auzit câțiva, nu prea mulți. L-am auzit pe un unchi în vârstă care mai mult tăcea. Tăcea de nu-ți venea să crezi. Iar când vorbea, avea glas domol și spunea lucruri elementare, utile, banale chiar.

Avea însă un fel de aură de bunătate, o seninătate nefirească. Puțin surd către capătul vieții, își vedea de ale lui. Însă „ale lui” era mereu în folosul și în slujba altora. Umbla pe la unii și pe la alții să le sape grădinile, să-i ajute în gospodărie. Când era vorba de plată, cerea așa de puțin că oameni se și jenau să-i dea doar atât.

Fusese pe front și, rănit la cap, a supraviețuit. Ia rămas doar un cucui lung ce semăna cu un nas orientat spre ceafă. Viață grea, ca mai toți din generația lui. Auzeam că în tinerețe fusese destul de iute la mânie. Acum nu mai era. Tocmai asta face farmecul poveștii lui. Că alții, de aceeași vârstă, rămăseseră în bună măsură la fel, numai că nu-i ajutau puterile să se manifeste ca odinioară.Citește mai mult »