În 1989, mă temeam de pericolele pe care le anunțau televiziunea și radioul. „Teroriștii” erau marea amenințare care putea să răsară de oriunde. Cel puțin asta era impresia. De vreme ce în București, în Timișoara, în Sibiu, în Cluj nu puteau fi identificați, ce i-ar fi putut opri să apară și în Oradea, Târgu-Jiu, Zalău, Căpâlna sau Zece Hotare? Adică în toate locurile în care n-au mai pus niciodată piciorul, dar de unde era să știm noi atunci?
Pe urmă, nu știam câtă vreme are să țină revoluția, pentru că nimeni nu părea să cunoască foarte bine resursele de care dispun forțele Securității. În noaptea de Crăciun, am colindat pe întuneric – rămăseseră numai niște petece de zăpadă ici-colo, așa că nici asta nu ne ajuta prea mult – pe o ceață rău-prevestitoare. Și cântam doar la casa omului, cu precauție, așteptând să ne deschidă ca să ne putem da adevărata măsură a potențialului nostru muzical.
Faptul că Ceaușescu a fost executat n-a schimbat fundamental datele fricii, căci se suspecta că ar putea interveni tentative de răzbunare. Cel puțin așa arătau lucrurile atunci, la momentul desfășurării.
Ulterior am înțeles că, în ciuda eroilor ei și a sacrificiilor incontestabile, revoluția a fost un eșec. Comunismul n-a fost îndepărtat, ci doar înlocuit cu altul, mai permisiv și în aparență mai legitim. Transformarea n-a fost atât de radicală precum promitea ideea de revoluție.
Mai târziu, m-am uitat și la alte revoluții din istorie. Revoluția Franceză e înfiorătoare. Oricâte beneficii ar fi adus – eu nu prea cred în ele –, au fost plătite foarte scump cu sânge. Iar revoluționarii s-au transformat repede în călăi feroce.
În revoluția sexuală a anilor ’60 iar nu cred. Nici nu văd marile ei beneficii. Probabil că vor fi existând pe undeva, însă, în ansamblu, nu ai putea zice că ne-am ales cu vreun progres moral de pe urma ei.
Revoluția Culturală Chineză a fost o nenorocire care s-a abătut și asupra noastră, grație tătucului Ceaușescu, care a fost impresionat de tătucul Mao. Multe conștiințe au fost mutilate de această revoluție și foarte mulți am suferit consecințele ei ideologice până azi.
Mergând înapoi în istoria națională, dăm de Revoluția de la 1821, a lui Tudor Vladimirescu. Nici asta nu s-a gătat cu bine.
Doar Revoluția de la 1848 pare mai brează puțin. Dar se poate să mi se arate astfel numai pentru că n-am cercetat mai în amănunt chestiunea. Oricum, cel puțin Bălcescu a încasat-o binișor, sfârșindu-și viața în exil.
Ce să mai zic de Revoluția din Octombrie, orchestrată de Lenin? O monstruozitate, un genocid, o catastrofă a umanității.
Poate că în urmă cu câteva decenii, Revoluția Industrială putea fi privită cu simpatie, dar, după toată povestea cu poluarea, încălzirea (sau răcirea?) globală, nu mai poți privi chiar atât de relaxat nici măcar spre binefăcătoarea revoluție a tehnologiei.
Revoluțiile științifice au și ele păcatele lor. De pildă, revoluția cuantică a avut drept consecință nefastă toată povestea cu armele atomice și nucleare. Doar îndepărtata revoluție copernicană pare mai inocentă.
Revoluțiile recente din țările arabe nu par să fi instaurat mult dorita democrație. Ni se spune, de către cei ce stau pe margine și privesc, că astfel de transformări au un preț. Dar prețul e, de obicei, plătit cu vieți omenești. Iar pe urmă vin alți teoreticieni care ne spun de ce nu s-a întâmplat ceea ce trebuia.
Așadar, nu pot să să privesc cu ușurătate, cu seninătate la aceste evenimente care se soldează invariabil cu niște crime concrete în numele unui viitor presupus mai bun – care, adesea, nu prea se materializează.
Revoluțiile au adesea eroi, oameni care luptă pentru niște idealuri juste, nobile. Dar mă simt tot mai străin de spiritul revoluționar. Fie și numai pentru că nu neapărat artizanii de fapt ai revoluției ajung să-i stabilească concluziile, ci mai degrabă ideologii abili, demagogii pricepuți, agitatorii cu experiență.
După Revoluția din 1989 (cea de până în 22 decembrie), ne-am ales cu FSN-ul, a câștigat Bucureștiul foștilor comuniști din eșalonul doi, nu Timișoara care a plătit cel mai greu. CPUN-ul s-a instalat confortabil peste cadavrele martirilor și s-a născut o instituție care să confiște tot.
Mă tem de revoluții pentru că toate promit ceva mai bun și nu prea reușesc să se țină de promisiune. Mă tem mai ales de revoluționarii credinței și spiritualității, fiindcă revoluția mi se pare incompatibilă cu miezul creștinismului.
Am un respect deosebit pentru toți luptătorii anticomuniști, însă cred că Revoluția din 1989 este încă una din șirul celor care au promis multe, au costat foarte mult, dar nu și-au îndeplinit promisiunile.
Cred însă că eroii n-au murit degeaba. Dar nu Revoluția e cea care dă un rost morții lor, ci idealul nobil pentru care au luptat.
Cu drezina 
Subscriu totalmente la parerea dvs. despre revolutii in genere. Ele in sine sunt o escaladare a extremismului. Eu sunt un anti-extremist convins si din aceasta cauza prefer calea reformelor executate pas cu pas. Dintre revolutii le prefer doar pe cele asa-zis ,,de catifea”.
Referitor la evenimentele de acum douazeci si trei de ani de la noi, haideti sa ne amintim ce a mai ramas in picioare din tot ce se vehicula atunci si vom constata ca in afara de cei peste o mie de morti si distrugerile de patrimoniu nu prea mai avem de ales nimic relevant. Totul a fost o minciuna de la un capat la altul si ar mai fi de adaugat si faptul ca a fost o minciuna dintre cele mai grosolane. Astazi privind retroactiv ramai surprins nu atat de ororile evenimentului cat de ,,calitatea” gogosilor cu care am fost momiti. Nu neaparat noi care abia paseam treptele adolescentei (eu abia implinisem 15 ani si banuiesc ca dvs. erati pe aproape) cat segmentul de populatie matur, activ. Mi se pot insira numeroase beneficii rezultate in urma evenimentului dar eu intreb: chiar era nevoie de acea balta de sange ? Chiar era nevoie de distrugerea Bibliotecii Nationale ? Chiar era nevoie de executia barbara, josnica, rusinoasa a sotilor Ceausescu pentru a caror legare nu s-au gasit macar doua perechi de catuse ?
Dar daca privim inapoi in istorie vedem ca mai toate revolutiile, indiferent din ce parte au fost propulsate, dreapta sau stanga, au avut in genere acelasi traiect: un grup conspirationist (numai un naiv poate sa creda ca de la Revolutia franceza incoace a existat vreo mare revolutie in lume facuta spontan de plebe) care actionaza pe doua fronturi: unul secret, politic, care loveste la fix si unul presupunand agitatia strazii menit sa-l acopere sau sa-l justifice pe primul.
Desi intre Revolutia franceza si cea romana (petrecute la distanta de fix doua secole !) exista o apreciabila diferenta de proportii si de consecinte totusi se pot face analogii semnificative. As putea sa fortez lucrurile si sa spun ca asasinarea lui Ludovic al XIV-lea si a sotilor Ceausescu (totusi ce diferenta altfel !) prezinta similitudini in sensul ca pentru ambele au fost invocate necesitati de linistire a multimii. ,,Poporul a cerut-o”. Dar cine a isterizat masele ? Cine le-a facut sa ceara omorul ? Pentru masacrul ustasilor din ’89 sunt devina ,,multimile criminale” (ca sa folosesc sintagma lui Gustave Le Bond) sau cei ce le-au facut sa devina criminale ? Pentru Teroarea Revolutiei franceze au fost de vina masele bezmetice de plebei sau cei aflati in spate care le-au facut sa devina ce au devenit pretinzand apoi ca au ucis fiind presati de acestea ?
Ițele revoluțiilor sunt tare încurcate. Nu cred că om fi în stare să le descâlcim. Putem emite păreri mai mult sau mai puțin avizate/pertinente. Dar rămân numeroase pete întunecate unde numai unii au acces. Aceia care știu exact în ce măsură a fost revoluție și în ce măsură a fost altceva – mă refer acum la cea de la noi.
Eu sunt surprins încă de ușurința cu care este invocat acest termen și de admirația cu care e privită ideea de revoluție. Cred că de aceea am și scris acest text.
Da, e clar ca revolutiile au ,,ascunzisuri” greu de patruns da catre neofiti. Dar macar putem intui ca suntem pacaliti, ca e ceva necurat la mijloc, ca se vrea altceva decat se spune, ca ,,iadul e pavat cu bune intentii”. Eu unul sa va spun sincer, si in cazul Revolutiei ranceze si in cazul celei romanesti, nu resping in totalitate revendicarile capilor actiunii. Multe mi se par sanatoase din punct de vedere politic. Eu ma gandesc insa la ce s-a urmarit cu adevarat nu la ce s-a spus ca se urmareste. Oricum discutia e lunga.
Eu am fost oarecum emtionat cand am scris primul comentaru la textul dvs. ramanand uimit cat de mult ne suprapunem pe acest subiect. Astfel am facut anumite greseli pe care prefer sa le corectez eu decat sa mi le corecteze altii. Este vorba de ,,usLasi” in loc de ,,usTasi” cum am scris. Poate nici ,,privire retroactiva” nu e chiar in regula. Nu stiu. Ma rog … Dvs. sunteti filolog, faceti corecturile de rigoare daca e cazul. Eu imi amintesc ca am fost foarte marcat de ceea ce s-a intamplat acum douazeci si trei de ani la noi. Imi amintesc ca atunci am inceput sa constientizez beneficiile credintei in Dumnezeu. In zilele acelea. Iata ca totusi revolutia aceea n-a fost rea in totalitate. Cel putin pentru mine. Orice rau pare a contine in el si un sambure de bine care poate incolti.
Firește, dar veți fi de acord cu mine că nu putem justifica faptele rele doar prin aceea că Dumnezeu le deturnează spre binele cuiva. Aici, într-adevăr, lucrurile sunt mai amestecate. Căci, etic vorbind, nu cred că toți care au luptat pentru îndepărtarea Ceaușeștilor au avut planuri ascunse. Unii au crezut sincer că luptă cu acest rău și îl voiau înlocuit cu un bine. Așa că, în gloată, binele și răul erau amestecate. Grâul și neghina se păstrează laolaltă până la judecata de apoi.
Adevarul este ca in astfel de evenimente paleta de manifestari este de mare amplitudine: de la cele mai josnice abjectii pana la cele mai inalte gesturi. In ’89 erau romani capabili sa-si dea viata pentru o idee. In prezent am putea gasi pe la noi oameni dispusi la renuntarea propriei vieti cel mult pentru familia lor. Cercul s-a strans foarte mult. Atunci am avut adevarate dovezi de sfintenie, produse in strada. S-ar putea ca nu numai eu sa fi inteles atunci ca dincolo de noi exista totusi o entitate superioara careia ii apartinem mai mult decat credeam. A fost o lectie pe care eu cat puteam in acel moment mi-am insusit-o.
Dar trebuie sa departajam chestiunile personale de cele generale. Desigur ca sunt de acord cu dvs. ca nu trebuie sa amestecam binele si raul. Chiar daca merg impreuna ele nu fac totusi corp comun. Pentru mine, ce s-a intamplat atunci a insemnat din ce in ce mai putin bine si mai mult rau pe masura trecerii timpului.
La general, revolutia romana poate fi simbolizata printr-o gogoasa plina cu rele si acoperita cu o glazura de bine. In particular se pot numara multe exemple care ne pot exalta si astazi prin acuratetea morala. Imi vin in minte dupa cum v-am mai scris, acei tineri dispusi sa moara pentru o idee, nu pentru un bine restrans la persoana lor si la familia lor. Exemplu de iubire christica provenit dintr-o societate pana atunci oficial cel putin, atee. Atunci s-au petrecut minuni.
Dar revolutia noastra, ca mai toate celelalte, incepand cu cea franceza, cuprind la nivel macro, pagini de istorie de care nu ne place sa ne amintim. Ma refer la primul caz pentru ca in cel de al doilea trebuie sa ne multumim cu ce ne-au spus altii.
Si as mai adauga ceva, ca o gluma. Multi au vazut in monumentul din Piata Revolutiei, celebra chiftea infipta intr-o teapa, un rateu estetic si astfel o ofensa adusa mortilor din ’89. Dar oare ideea de ,,tzeapa” e chiar atat de straina de ceea ce am trait atunci ?
Ar fi foarte intersant ca asta să fi fost intenția artistului. Asta ar însemna că a reușit cu vârf și îndesat. Că a și convins pe cine trebuia ca să-i fie acceptat proiectul și a izbutit și să transmită mesajul dorit. Foarte tare!
Sincer, nu stiu daca artistul a avut asta in cap. Dar eu am facut asocierea. Posibil sa nu fiu singurul.
Rectific: am vrut sa spun B.C.U. in loc de Biblioteca Nationala. O mica neatentie.
Cu ocazia sarbatoririi Nasterii Domnului va urez dumneavoastra si cititorilor dumneavoastra un Craciun fericit ! La multi ani !
Mulțumesc și vă întorc urările.
[…] pe tema „revoluției”, încercând să înțeleg ce ni s-a întâmplat (vezi câteva exemple aici, aici sau aici). Iar ceea ce mi s-a confirmat până acum e că nu există un acord al actorilor, […]