Postat de: Teofil Stanciu | 07/12/2012

Nimeni nu se mântuiește singur în creștinism – sau despre orbirea individualismului

După secole de preamărire a individului, a omului excepțional care e în stare să reformeze lumea, după ce am învățat să ne închinăm rațiunii individuale, cultului personalității, după ce am aflat că istoria e făcută de inși excepționali, în vreme ce noi, ceilalți, suntem numai pleava care colorează decorul; după ce știm că numai dacă ești „special”, „diferit”, „tu însuți”, „original”, „deosebit” poți să te faci remarcat… ce ar mai fi de adăugat?

Ar fi de întrebat, probabil, dacă mai suntem capabili să gândim în afara acestui tipar care ne bântuie mintea de cinci (?), două (?) secole – depinde cum numărăm. Mai suntem în stare să ieșim din această matrice mentală și să ne interpretăm prin altă lentilă decât cea individualistă?

Avem oare capacitatea să ne gândim creștinismul, mântuirea, denominațiunea altfel decât în termenii indivudalismului care ne-a impregnat de generații întregi?

Nu ridic degeaba aceste întrebări, ci cu un motiv destul de precis. Am auzit de prea multe ori din gura unor creștini zicerea că fiecare va răspunde pentru sine în fața lui Dumnezeu, că mântuirea fiecăruia îl privește numai pe el și pe Dumnezeu. În sens strict, acest tip de afirmație pare să fie corect. Dar cred că adesea slujește ca pretext pentru a evita relația cu comunitatea creștină mai largă (nu mă refer neapărat la biserica locală, ci mai degrabă la cea universală) și trădează un individualism primejdios.

E vorba, de fapt, de un coctail exploziv pe suprafața căruia îmi pare mie că plutesc aceste afirmații în aparență juste. Iar coctailul respectiv conține paradigma individualistă în care am fost învățați să ne gândim existența și toate asigurările evanghelice care sunt folosite aproape exclusiv ca fiind adresate individului.

Am putea porni de la cele mai vechi, furnizate de calvinismul ce hrănește teologic o mare parte a convingerilor evanghelice. E foarte greu ca certitudinea alegerii individuale să nu se contamineze de puțin orgoliu al celui care se știe ales. Căci nu e de ajuns că avem siguranța predestinării, peste ea au năvălit și alte certitudini mai mici, dar la fel de individuale.

Fiecare individ știe că rugăciunea lui va fi ascultată, că păcatul lui va fi iertat (dacă e mărturisit), că va face și că va drege. Nu contest că ar fi așa, dar remarc că din toate acestea, comunitatea lipsește suspect de mult și de ostentativ.

Unii merg mai departe și garantează răspunsuri de un anumit fel la rugăciuni sau citesc promisiuni adresate unui popor în cheie personală, adaptându-le la nevoia fiecăruia. De vreme ce hermeneutica e la cheremul interpretului, multe stau în puterea indivudului.

Rolul comunității, rolul bisericii e din ce în ce mai estompat. Mersul la biserică devine tot mai mult o corvoadă, o datorie care nu are directă legătură cu mântuirea. Iar dacă mântuirea e sigură, ce rost mai are să dăm atenție acestui detaliu?

La rigoare, nici nu mai nevoie deloc de comunitate, mântuirea evanghelicului se poate petrece oriunde, chiar și în vârf de munte (oare de ce îi beștelim pe călugări și pe pustnici?), nu are nevoie decât de o convertire și de asentimentul interior al individului.

Probabil că numai puternicul sentiment de vinovăție ce carcterizează mediul său mai vine să diminueze puțin din pericolele ce-l pândesc pe individul evanghelic, convins și încurajat să creadă că este eminamente „special”.

Nici nu iau în calcul ce comparații prezumțioase poate naște convingerea că eu am fost ales, în timp ce alții n-au fost.

Constat însă că până și apartenența la comunitate este adesea folosită tot pentru flatarea individului care face parte dintr-o congregație de aleși. El nu e ca cei din biserica majoritară, el știe cum stă treaba.

Cu toate acestea, există evidențe peste care, în elanul individualist specific epocii, se sare fără jenă. De pildă, Biblia a fost decisă în chip comunitar. Ea a ajuns în mâna evanghelicului din capătul istoriei grație comunității creștine divino-umane numite Biserică. Toată genealogia religioasă creștină este, în fond, o comunitate uriașă.

Orice creștin din secolul XXI beneficiază, chiar dacă nu e conștient, de toată moștenirea secolelor trecute, de moștenirea propriei confesiuni, de – altfel spus – rodul muncii unor comunități.

E adevărat că Dumnezeu este prezența providențială dindărătul istoriei și, în sens strict, autorul ultim al evenimentelor mântuitoare. Însă, în lume, el a operat prin Biserică, prin oamenii credincioși lui. Așa că nu poți veni din capătul vremurilor și, cu aroganță, să pretinzi că tu n-ai de-a face cu nimeni decât cu Dumnezeu însuși.

Mai degrabă sunt gata să accept și să cred că fiecare convertit din zilele noastre e dator cu recunoștință unei rețele întregi de oameni credincioși, de azi și de odinioară, de aici și de aiurea. Iar acest fapt conduce la smerenie și la convingerea că, deși Dumnezeu mântuiește fiecare om în parte, gratitudinea celui mântuit trebuie să se îndrepte și spre nenumărați semeni ai săi care și-au dat concursul la acel eveniment.

Cred – iar aici îmi vin în minte mai multe observații ale lui Unamuno (din Jurnal intim) – că identificarea cu comunitatea bisericii (atât la nivel local, imediat, cât și cu întregul „nor de martori” din istoria creștinătății) are efecte curative, benefice pentru suflet. Când individul nu se mai socotește un ales, un privilegiat, un caz excepțional, ci preferă să stea în gloată, să se înghiontească în rând cu toți ceilalți, conștient că nu e mai de soi ca alții, cred că orgoliul capătă niște lovituri necesare.

Cine crede că a fost mântuit pentru cine știe ce calități ascunse ale sale sau pentru a fi scos din mulțime în față, pentru a deveni excepțional, pentru a căpăta un plus de imagine cred că se înșală. Nu de alta, dar Scriptura vorbește mereu despre „trup”, „mireasă”, „turmă”… unde nu rămâne loc decât pentru diferențieri funcționale, fără-ndoială, dar nu de statut.


Responses

  1. Buna afirmatia din urma. Primul paragraf cred ca se aplica mai mult la ultimi ani, ani in care individul se vede singur. Unic este fiecare dar in unicitatea aceasta el face parte din comunitate. Ce se intimpla insa in ultimi anii, si cred ca problema vine tocmai din faptul de a se vedea in mod individualist si nu in comunitate, este ca s-a ajuns la exagerari. Imi amintesc o reuniune anul trecut cu grup de dames, reuniune organizata de citeva femei venite din California in care fiecare dintre participante trebuia sa se vada printesa. Cind mi-a venit rindul

  2. s-a stricat jocul si s-au dezunflat un pic spiritele cind am spus „I am just a mortal”. Pe de o parte, asa cum spuneti, este vorba despre un orgoliu suprasaturat dar care pe de alta parte nu se mai satura, vedti promovarile personale pe bloguri, pentru ca nu se poate satura. Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea lui si intre altele aceasta inseamna si comunitate, chipul si asemanarea noastra, a Nostra, a TRINITATII. Philipeni 2 foarte clar la subiectul acesta, tema principala a textului nefiind, „la ce a renuntat Christos?”, nici sensul cuvintului morphe, ci luind capitolul de la capat si continuind cu Imnul Christologic, tema principala este „aveti intre voi, traiti intre voi, armonia traita in Trinitate.” Omul a pierdut enorm in individualism acesta care azi a ajuns pina la ridicol, a pierdut pentru ca el este creat ca fiinta relationala si de vreme ce se vede centru il exclude pe aproapele si el se gaseste implicit singur si in aceasta se priveaza tocmai de ceea ce este esential.

    Din punctul de vedere al biserici, a trairi comunitare cred ca din punct de vedere ideologic evanghelicii se fac cei mai vinovati de atitudini individualiste si cred ca orgoliul nu lipseste. Ce m-a deranjat adesea este ca in bisericile evanghelice este o mare graba de a asigura oamenii ca nu pierd ceva care poate nu au in primul rind, adica „mintuirea”, „siguranta mintuirii” si fara indoiala, si trist, prea multi dinre evanghelici cred ca sunt singuri pe calea buna si ceilalti saracii sunt „rataciti” am inceput sa ii intreb pe evanghelici ce cred ei ca s-a intimplat in secole de istorie a bisericii pina la aparitia lor

  3. si atunci sunt putin ezitantii. Mare responsabilitate revine aici pastorilor ca sa transmita o invatatura dreapta si nu una strimba. Doar ca aici intervine si pregatirea lor. Fara indoiala ca individul care frecventeaza azi o biserica si nu se vede in contextul istoric nu face decit sa se priveze de o bogatie care ar putea sa ii dea o privire mult mai adinca despre cine este el si cine este Dumnezeu.

    Citi dintre evanghelici stiu ca canonul Orthodox si cel Catholic se deosebeste intr-o

  4. anumita masura de cel Protestant?

    Bun nu stiu ce fac dar vad ca trimit comentariul pe frinturi asa ca ma opresc aici.

    Maria Istoc

    • Da, e chestie de „tradiție” evanghelică să credem că odată cu noi s-a născut creștinismul. Are Pavel Stratan un cântec unde zice: „Lasă creadă lumea că, la noi,/ Izvorește vinul din butoi”. Cam asta-mi pare a fi atitudinea multora, fie pastori, fie enoriași. Ba chiar sunt destui care cred asta cu convingere. Într-adevăr, păcat că nu există mai mult interes pentru istoria creștinătății. Dar și vremurile sunt de așa natură încât legitimează această indiferență.

  5. Cred ca ce ar mai fi de adaugat aici, privitor la prima parte, pentru ca articolul atinge mai multe aspecte, este ca pe de o parte ceea ce se pierde este tocmai originalitatea fiecarui individ pentru ca in originalitatea lui isi aduce aportul la comunitate, si ca ideologia postmodernista incurajeaza individul sa ramina intr-o adolescenta perpetua; „asa cred eu”, „eu asa inteleg”, „am dreptul” „pentru mine cutare cuvint inseamna asta” chiar daca dictionarul il defineste altfel, „oposing truths”… domnii acestia nu l-au citit niciodata pe Jacques Elull, de exemplu, care in „La Parole humilié” scrie ca adevarul e unul singur Logosul intrupat dar exista mai multe realitatii, adica realitatea se poate manipula. Sigur exista paradoxuri chiar si in Biblie, sigur viata nu e simpla si orice situatie are mai multe aspecte dar de aici si pina a ma posta eu in standar mi se pare mult. O doamna imi spune recent „Je veux que tout le monde soit heureux” numai ca tout le monde este madame care vorbeste. Am sa ii pun niste intrebarii mais specifice ca de exemplu ce

    • Cum adică: paradoxuri în Biblie? Dar noi știm foarte bine că Biblia nu se contrazice? Ce-i aia „paradox” dacă nu o contradicție?🙂 Asta e altă temă predilectă printre evanghelici: și, vai, cum se mai strofocă unii să niveleze textele biblice ca să se potrivească într-o matrice a coerenței raționale (și încă la un nivel dintre cele mai rudimentare)…

  6. face pentru copii infometati din Africa daca vrea ca tout le monde soit heureux, si citi bolnavi a vizitat la spital. Tout le mode este ea. Si sunt sigura ca raspunsul va fi „Mais Maria, il ne faut pas compliquer les choses, une fois que tu es bien c’est cela qui compte.” Si voilà que le monde c’est moi.

    Pentru comentariile de mai sus.

    Maria Istoc

  7. Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Intocmai cum le spune Teofil, si eu cred ca nimeni nu se mantuieste singur, in afara de cateva exceptii care vor reusi aceasta minune, evident, prin har …

  8. Si ca sa nu fie nici un dubiu cu madama noastra trebuie sa adaug ca tout le monde „c’est moi
    Adica atunci cind spune ca vrea ca toata lumea sa fie fericita este vorba despre ea, pentru ca, precum la adolescenta, ea este tout le monde. Ma intreb daca si in alte vremuri era asa dar acum stiu ca asa este.

  9. Apreciez grija față de biserică în general, însă mântuirea rămâne în esență – și în primul rând – o realitate individuală. Din perspectiva omului mântuit, Cristos a murit pentru mine întâi de toate, abia apoi pentru noi ca biserică (repet, din perspectiva mea ca om mântuit – dacă lărgim perspectiva, cum o face nu de puține ori Pavel, ideea de trup, popor, clădire aplicată bisericii capătă alte conotații). Normal că nimeni nu poate despărți cele două realități (Christus pro me și Christus pro nobis), doar că a doua depinde în mod fundamental de prima și nu invers. După părerea mea, ne lovim momentan de un fel de obsesie față de părtășia/comuniunea bisericii, ce scoate în evidență și anumite chestiuni mai… ciudate (sigur fără temelie biblică). De pildă, văd pe site-ul Bisericii Baptiste Speranța din Oradea că printre condițiile pentru botez și membralitate se numără și participarea la un grup mic, o chestiune fără de care bisericile ușor progresiste nici măcar nu se pot gândi să existe (și nici nu pot exista). Păi, la cât stau eu la lucru zilnic, mă bucur că ajung acasă, la soție și copii, darămite să mă mai și duc la o astfel de ecclesiola in ecclesiam, ideea lui Martin Bucer, nicidecum a foarte tinerilor pastori ce se țin cu dinții de ea.

    • Am fost de acord cu asta. Nu știu dacă e în primul sau în al doilea rând… dar sufletul omului răspunde lui Dumnezeu și Dumnezeu îl mântuiește. În acest sens, desigur că e individuală treaba. Dar când din acest locus individual se naște aroganța celui care este personal izbăvit de Mântuitorul… deja parcă ți-ai dori să nu fi știut despre individualismul ăsta.

      Filiația mântuirii – valabilă în cele mai multe cazuri de convertiți – are ca ordine cronologică, de obicei, „noi” și apoi „eu”. Asupra acestui aspect voiam să atrag atenția. Nu neapărat că mântuirea ar fi condiționată comunitar, ci că este facilitată comunitar.

  10. draga teofil
    nu am mai comentat de mul timp articolele tale care trateaza subiecte actuale si dintr o perspectiva libera de traditie si dogmatica ci nu mai spirituala (este ciudat evanghelicii au devenit mai fixistii si traditionali de cat cultele istorice si asta fara sa cunoasca gandirea si modul de inchinare a acestora). traim o vreme cand interpretarea Scripturii nu mai este confesionala ci individuala iar Duhul Sfant sa ‘”personificat”, toata lumea face hermeneutica fara execeza. hermeneutica se face dupa pozitia religioasa si sociala a fiecarui, de Sfintele Scripturi nu poti sa te apropii de cat in lepadare de sine, azi cei mai multi au o parere de sine inalta. cand faci afirmatii despre monahism ar trebui sa cunosti viata manastireasca. lumea a ajuns pana in mijlocul padurii si in varf de munte, ei se confrunta cu acelasi probleme,

    • Citesc Reimaginarea Bisericii și… nu mi-am putut imagina că e posibil să se scrie așa. Dar se scrie. În esență, omul pretinde că timp de 17 secole Biserica a fost într-o mare și regretabilă eroare din care ne va scoate el amu, cu două-trei cărți. Dacă-l ascultăm cu atenție.

  11. Doar un detaliu. In franceze special referitor la o persoana inseamna ca este vorba de o persoana cu probleme mentale, un handicap mental. Gindirea unica post moderna vrea sa faca, ma tem, din noi asa ceva.

    • Da, însă nu ne va spune persoane cu handica, nici handicapați, ci persoane cu dizabilități sau mai frumos. Vor găsi un eufemism drăguț.

  12. Dupa ce Adam a fost creat in ziua a sasea in splendoarea de gradina, dupa ce s-a uitat el in jur, a numit o groaza de animale, a mancat poate ceva fructe, a conversat putin cu Dumnezeu, si la sfarsit s-a simtit neimplinit, stingher oleaca. Asa ca Dumnezeu i-a creat soata. Deja omul nu mai e singur, si e foarte bine. Apoi vin copii, si e si mai bine. Iadul spun unii ganditori este maximalizarea individualitatii, iar raiul este partasia cu Dumnezeu si cu sfintii. Individualismul deci este mai compatibil cu iadul decat cu raiul.

    Cum spui tu, Scriptura este rezultatul, omeneste vorbind, a eforturilor colective intai ale apostolilor, care au fost 12 nu 1, si apoi a episcopilor si a bisericilor crestine care le-au tranmis mai departe si in timp le-au coagulat intr-un canon.

    Dumnezeu insus este unul. Unul in fiinta, intreit in persoana. Nici macar despre Dumnezeu nu putem vorbi individualist, caci iesirea spre celalalt este in insasi esenta fiintei Sale. Dumnezeu iese spre celalalt intai in Treime, apoi spre creatie si spre om. Iarasi, nici urma de individualism.

    Din pacate biserica evanghelicului este o chestiune mai mult functionala, dar nu complet functionala. Caci fiecare om, oricat de transformat ideologic ar fi de principiile fondatoare ale cultului sau pastreaza in sine dorul sacrului, dorul ritului si dorul comunitatii, printre altele.

    Biserica insasi este Trupul lui Cristos, si in trup nimic nu poate supravietui prin sine insusi (decat prin criogenie), ne actualizam ca trup numai si numai in comunitate. Nu exista alternativa. Trupul lui Cristos e unul singur.

    Biserica nu este eu si Cristos, ci Trupul lui Cristos, care e inseparabil legat de Cristos, care e Capul. Aceasta e o mantra pe care teoretic e posibil sa o acceptam cu totii, dar din practica, din cult, se vede mai putin.

    In trupul lui Cristos invidivualismul este imposibil deci. Individualismul (pe care evanghelicul il exacerbeaza prin sintagma „relatie *personala* cu Cristos” – poate ca reactie la colectivismul ortodox-catolic?) este un copil al modernismului si intr-o oarecare masura, cum propui si tu ca posibilitate, un copil (sau nepot) al reformei protestante magisteriale dar mai ales radicale. Individualismul soteriologic nu este deci un copil al evangheliei ci al veacului.

    • Vasile, poate încerc un răspuns mai amplu la recenzia pe care plănuiesc s-o fac cărții „Reimaginarea Bisericii”. Că nu prea pot să-ți răspund în scurte cuvinte. Deși există un răspuns scurt: în principiu, cam asta am înțeles și eu.

  13. Iti aduci aminte cand am avut candva o discutie asa mai de suflet si ai concluzionat tu ca daca as fi nimerit pastorul potrivit eu as fi fost baptist? Citind articolul de mai sus am constientizat unde s-a produs ruptura, dupa trei ani de frecventare asidua,pana si la serile de tineret am fost(stii bine asta si toate celelalte): Dupa o saptamana de evanghelizare(fratele Negrut isi dadea concursul),intr-un stil pompos ni s-a cerut sa ne facem fiecare o introspectie iar cei mantuiti sa se ridice in picioare. S-au ridicat toti , am fost doar cateva exceptii, eram la balcon si-am putut sa cuprind si celelalte tronsoane cu privirea.. Cum era obiceiul toti au cantat un imn triumfal de biruinta, eu stateam jos si imi curgeau lacrimi pe fata pentru ca nu intelegeam de ce ei nu inteleg ca e falsa atitudinea lor,doar de la ei am invatat(pana atunci n-am avut de-a face cu crestinismul doar in mod sporadic).M-a incercat un setiment de revolta,imi ziceam ca mi-am irosit trei ani din viata dar daca nu ar fi fost asa nu as fi ajuns sa studiez intr-o Facultate de Teologie Ortodoxa si,ce e si mai important pentru mine, nu te-as fi cunoscut pe tine!Asta e, toate ni se intampla cu un scop precis, un fel de concurs de imprejurari prin care Dumnezeu incearca sa-si pastreze anonimatul!Il vad doar cei ce vor sa-L vada!

    • Nu poți să te pui cu „siguranța mântuirii”. Îmi amintesc acum de Simone Weil (ne spune Clau mai multe despre ea), care a refuzat să se boteze din solidaritate cu cei din afara creștinismului. Unii zic să s-ar fi botezat totuși pe patul de moarte, dar nu e cert cum stau lucrurile.

      • Adanca gandire, foarte adanca, ca si a unor Sfinti Parinti care cereau sa fie trimisi in Iad ca sa fie si acolo cineva care sa-l iubeasca pe Hristos! Chiar, sa-mi pregatiti niste carti scrise de aceasta Sfanta! M-am limitat doar la maxime de-ale ei postate pe Face Book! Doamne , Florine, mult mai ai de lucru la ignoranta ta!

  14. ma sperie lipsa de discernere [dreapta judecata] a celor care pretind ca stiu totul, au raspunsul inainte de a pune intrebarea dar ii multumesc lui Dumnezeu pentru cei care comenteaza pe blogul acesta ca au iesit din tipare. parintii bisericii condamnau pe cei care comentau Scriptura inainte de a o traii.

    • Eu cred că toți avem orbirile noastre. Important e să ne dăm posibilitatea să le descoperim, nu să luptăm să le ascundem cu confirmările celor care zic ca noi sau fac ca noi.

  15. „individul evanghelic, convins și încurajat să creadă că este eminamente „special”.”

    din observatiile mele acest tip de individ este de regula un evanghelic de cel putin a doua generatie, mai degraba a treia. cand nu mai ai rude in viata care sa faca parte din alte confesiuni pierzi perspectiva asupra crestinismului (sau Bisericii) universale si ajungi sa crezi ca esti singurul care are dreptate. mai ales daca ai „sansa” sa frecventezi o biserica in care se promoveaza (mai mult sau mai putin fatis) izolationismul fata de „lume”. avem tot ce ne trebuie de la fratii nostrii, nu trebuie sa interactionam cu „ceilalti” (ortodocsi, catolici, etc. etc., sa nu cumva sa zic si despre atei). asa ajungi sa empatizezi cu cate un mesaj de la amvon de genul „nu trebuie sa iertam ortodocsii pentru progoanele din urma cu X ani”. cand ai o familie compusa din diferite tipuri de evanghelici, plus ortodocsi, nu poti sa iei asa ceva in serios. ce-o sa faci, nu mai vorbesti cu bunicii pentru ca niste oameni intr-un sat in care nici macar nu ai fost vre-odata au facut ceva rusinos inainte de a te fi nascut?

    mai grav este ca asemenea tipuri de comportament exclusivist, ce duce si la privirea de sus a celor ce vin la bisericile evanghelice pentru prima oara, nu face decat sa indeparteze si mai mult oamenii care poate ar fi receptivi la mesajul de evanghelizare. insa cand vii, observi pe cineva cunoscut, si persoana se face ca nu te cunoaste, ajungi sa te intrebi daca vrei cu adevarat sa faci parte din asemenea comunitate, si daca mesajul predicat este cu adevarat bun (roadele pomului, etc.). dar, hei, fiecare baptist este un misionar, raspanditi Evanghelia… dar numai persoanelor agreabile. eventual tinerilor de la liceul bisericii. altfel riscati sa va contaminati.

    • am scris „progoanele”. am vrut sa spun „prigoanele”.

  16. […] Nimeni nu se mântuiește singur în creștinism – sau despre orbirea individualismului […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: