30 decembrie 1947 – 65 de ani de la instaurarea anormalității

via: http://www.corectnews.com
Regele Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej (via: http://www.corectnews.com)

Am tot căutat prin cărțile de istorie din bibliotecă ceva informații despre data de 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai I și momentul abolirii monarhiei constituționale. Am găsit doar în Istoria stalinismului în România, scrisă de Victor Frunză și publicată inițial în 1984.

„Majestate, a sosit momentul să ne despărțim!”, se spune că ar fi zis Groza regelui Mihai, cu rânjetul său mefistofelic.

Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise. […]

Obligându-l pe Antonescu să ceară armistițiul, iar la refuzul acestuia de a-i satisface cererea, arestându-l, regele a acționat în virtutea prerogativelor sale, indiferent dacă, așa cum deja am menționat mai sus, întrunește sau nu sufragiile oamenilor politici sau ale posterității. Mihai I s-a aflat în deplină legalitate.

Dimpotrivă, actul comis la 30 decembrie 1947 de partidul comunist prin cei doi delegați ai săi – Dej și Groza – sprijiniți de trupe, împotriva regelului și a monarhiei, a fost de două ori ilegal și anticonstituțional. O dată: prin statutul de cetățeni români, ei erau supuși monarhiei constituționale. Arogându-și cu de la sine putere (chiar dacă erau delegați ai unui partid politic sau și mai grav, ai unei voințe din afara țării), prin obținerea chiar și fără apelarea la forță, darămite prin aplicarea violenței, a semnăturii de abdicare, ei intrau sub incidența unor legi marțiale. În alte împrejurări istorice așa s-ar fi petrecut lucrurile. A doua oară: sub aceeași amenințare cu forța regele a fost obligat să semneze nu doar simpla sa abdicare, ci pentru un act care nu se putea hotărî nici de el, nici de ceilalți doi: abrogarea monarhiei.Citește mai mult »

Un om

gdefon.com
gdefon.com

Precizare: Textul și întâmplarea relatată sunt mai vechi, dar cred că se potrivesc bine cu Crăciunul.

Trecuse de amiază. Stăteam în anticariat și așteptam, ca de obicei, să intre vreun client. Când e vreme bună afară – mai ales dacă vine după o perioadă cu ploi – lumea nu se prea înghesuie la cărți.

Prima impresie… n-o mai știu. Cred că m-am gândit că vine să-mi vândă cărți. Există o categorie întreagă de oameni prost îmbrăcați, cam slinoși (nu neapărat fiindcă așa doresc ei), care vin ezitant cu 3-4 carți, cel mai probabil culese de prin gunoaie.

Deși aspectul exterior îl recomanda drept unul dintre acești sărmani, bărbatul respectiv nu venea să vândă. M-a întrebat dacă am cărți „casate”. N-am înțeles la început ce vrea să zică, dar pe urmă m-am dumirit că e interesat de cărți de aruncat. I-am adus două teancuri și a început să se uite printre ele.

În timp ce își alegea câteva ceva, mi-a spus că le duce la niște bătrâne dintr-un sat și că nu știe dacă le va mai căpăta înapoi. I-am răspuns că poate să le ia pe toate – oricum, mi-ar fi făcut un serviciu, că nu mai trebuia să le transport la maculatură.

La sfârșit, a venit și mi-a pus pe masă 5 lei. I-am explicat că nu e necesar, fiindcă urma să aruncăm la topit cărțile respective, deoarece au fost abandonate de proprietarii de la care am cumpărat alte titluri.

Nu s-a lăsat însă înduplecat, ci a lăsat banii pe masă, și-a pus volumele în pungă, apoi a ieșit cu pași egali din magazin. Nu știu câte cărți și-a luat, dar sigur nu erau mai mult de 10. Deci să tot fi fost undeva între 1 și 2 kg. Ultima dată când am dus maculatură la un centru de colectare a hârtiei, am primit 50 bani/1 kg.

După ce a plecat, am înțeles că tocmai avusesem de-a face cu un OM. Scriu rândurile astea pentru că știu că șansele să le citească vreodată sunt infime. Și le-am mai scris pentru că OAMENII merită pomeniți.

Al cui Crăciun?

Toată lumea știe cum nu trebuie sărbătorit Crăciunul. Toată lumea are o rețetă pentru cele mai reușite sărbători. Când spun „toată lumea”, nu mă gândesc la alde eu și dumneavoastră, muritori obișnuiți, ci la liderii noștri de opinii, cei care întreprind campanii de reabilitare sau de instaurare a adevăratului Crăciun.

Nu vreau să le bag bețe în roate, că probabil sunt bine intenționați. Dar e surprinzător că rețetele lor sunt atât de autiste, încât ai zice că au impresia că numai ei există în tot creștinismul, că în ei și în demersul lor stă soarta Crăciunului.

Nu înseamnă neapărat că ceea ce spun unii e incompatibil cu ce spun alții, că recomandările s-ar bate cap în cap, ba dimpotrivă, adesea ele se suprapun. Dar fiecare vorbește ca și cum ar fi singur în pustiu. Fiecare se simte atât de singur încât i se pare necesar să-și strige rețeta în gura mare.

Iar cei care citesc sau ascultă își aleg varianta de Crăciun cu care rezonează cel mai bine. Așa că suntem o puzderie de creștini care încercăm să „înțelegem esența sărbătorii”, „să recuperăm adevăratul ei spirit”, să nu-l pierdem din vedere pe adevăratul Sărbătorit etc.

Dar tocmai această atomizare e semnul nefericirii noastre. Sau poate al fericirii. Că, în ultimă instanță, când ridică fiecare privirea din foaia lui, de pe tastatura lui sau iese în stradă, suntem nevoiți să recunoaștem că nu tot ce fac alții e eronat. Și că nu suntem proprietarii exclusivi ai unei variante infailibile a sărbătorii.

Există mai multe direcții din care ne putem apropia de această sărbătoare. Și, oricât ne-am zbate, nu deținem drepturi de exclusivitate asupra vreunei variante. Totuși, parcă o rețetă de Crăciun nu e completă dacă nu învinovățește pe cineva. Impresia pe care o lasă e că din asta își trag forța o bună parte dintre ele.Citește mai mult »

Cum am ajuns să mă tem de revoluții

Via: jump-point.com
Via: jump-point.com

În 1989, mă temeam de pericolele pe care le anunțau televiziunea și radioul. „Teroriștii” erau marea amenințare care putea să răsară de oriunde. Cel puțin asta era impresia. De vreme ce în București, în Timișoara, în Sibiu, în Cluj nu puteau fi identificați, ce i-ar fi putut opri să apară și în Oradea, Târgu-Jiu, Zalău, Căpâlna sau Zece Hotare? Adică în toate locurile în care n-au mai pus niciodată piciorul, dar de unde era să știm noi atunci?

Pe urmă, nu știam câtă vreme are să țină revoluția, pentru că nimeni nu părea să cunoască foarte bine resursele de care dispun forțele Securității. În noaptea de Crăciun, am colindat pe întuneric – rămăseseră numai niște petece de zăpadă ici-colo, așa că nici asta nu ne ajuta prea mult – pe o ceață rău-prevestitoare. Și cântam doar la casa omului, cu precauție, așteptând să ne deschidă ca să ne putem da adevărata măsură a potențialului nostru muzical.

Faptul că Ceaușescu a fost executat n-a schimbat fundamental datele fricii, căci se suspecta că ar putea interveni tentative de răzbunare. Cel puțin așa arătau lucrurile atunci, la momentul desfășurării.

Ulterior am înțeles că, în ciuda eroilor ei și a sacrificiilor incontestabile, revoluția a fost un eșec. Comunismul n-a fost îndepărtat, ci doar înlocuit cu altul, mai permisiv și în aparență mai legitim. Transformarea n-a fost atât de radicală precum promitea ideea de revoluție.

Mai târziu, m-am uitat și la alte revoluții din istorie. Revoluția Franceză e înfiorătoare. Oricâte beneficii ar fi adus – eu nu prea cred în ele –, au fost plătite foarte scump cu sânge. Iar revoluționarii s-au transformat repede în călăi feroce.Citește mai mult »

Bășcălia sfârșitului

econintersect.com
econintersect.com

Nu cred că e bine plătită, dar cu siguranță meseria de „sfârșitolog” aduce o popularitate deosebită. Din iluștri anonimi, face, peste noapte, „vedete” internaționale.

Măcar o dată la doi ani – deși se întâmplă să fie și de mai multe ori într-un singur an – se găsește câte o „profeție” care e cea mai mișto dintre toate și are șansele cele mai mari de împlinire. Numai eu îmi amintesc vreo 10, fără mare efort.

Și toată industria de media se repede asupra subiectului și-l vântură în cele patru vânturi, câștigând astfel puncte de rating, accesări de site-uri – într-un cuvânt, bani. Sfârșitul lumii e o afacere, căci până și cei ce nu cred deloc în el tot se uită la astfel de știri, cel puțin ca să se distreze.

Mi s-a întâmplat să urmăresc filmul 2012 cu sonorul dat la minim. Vă spun că e o comedie foarte reușită. Să vezi pământul Americii răsturnându-se și aruncând în mare exact clădirile simbolice. Să constați că sfârșitul e interesat exact de cele mai cunoscute orașe de pe glob și mai ales de atracțiile turistice. E chiar spectaculos…

Două sunt registrele principale în care se vorbește despre sfârșitul lumii. Unul ironic, amuzat, chiar bășcălios – iar acesta predomină. Și unul alarmist, panicard, paroxistic.Citește mai mult »

Povești în fel și chip

Așa cum se cuvine în familie, facem front comun ca să adunăm bani pentru viitorul copilului. Prin urmare, vă recomand să aruncați o privire pe blogul Tefaric și, dacă vă place oarece de pe-acolo, nu vă zgârciți la 10 lei 🙂 Fetele voastre vor aprecia cadoul.

Recunosc că nici măcar eu însumi nu mă pot lua în serios cu reclama asta, dar serios că produsele sunt de vânzare și, dacă vă plac, le puteți comanda. Mie mi se par haioase și au fost testate pe copii: au priză bună chiar și la cei mai mici.

Poate vă întrebarăți ce-i ăla „tefaric”. Ei bine, e un cuvânt de origine turcă sinonim cu giuvaer. Dar giuvaer, să fim serioși, era mult prea sobru și simandicos. Tefaric e mai șugubăț, mai zglobiu, așa ca… ceea ce găsiți pe blog. Nu puteam să-i zicem „gablonzuri”… cum ar fi sunat?

Dacă nu vreți să vă lăsați convinși, vă spun că sunt coliere tematice. Mie mi-au căzut cu tronc „Habarnam”, „Micul prinț” și „101 dalmațieni”. Fiecare colier combină culori sau elemente semnificative pentru personajul al cărui nume îl poartă. Puteți verifica pe cele două de mai sus, pe care le prefer eu.

Tot de puțină vreme, Ina și-a făcut blog și l-a populat cu povești pentru copii. Ea se ocupă de mai multă vreme de făcut povești și știu că are ambițul (admirabil!) să fie cât mai pe înțelesul celor mici – mulți avem probleme cu limbajul mult prea elevat și prețios al poveștilor pentru copii.

În condițiile în care e destul de complicat să ajungi la public printr-o carte, ideea cu blogul mi se pare foarte inspirată. Îi urez autoarei să aibă inspirație, viață cât mai lungă și să fie atentă la ortografie. Ce să fac? Nu mă pot dezbăra de cusururile profesiei…

Știu că Ina se ocupa într-o vreme – pe criză orice business merge mai greu – cu organizarea de petreceri pentru copii. Prin urmare, pe lângă povești, găsiți pe blog și idei utile pentru jocuri, jucării etc.

În jurul unor astfel de bloguri cred că se pot forma mici comunități virtuale folositoare părinților cu copii mici. Să vă fie cotrobăiala cu folos! Recapitulăm? Vizitați Punguța cu povești și Tefaric. Restul vine de la sine 😉

Jaroslav Pelikan și convertirea la ortodoxie

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pelikan.jpg

Am auzit tot felul de interpretări ale convertirii lui Pelikan la Ortodoxie: ba că nu prea s-a ținut el niciodată de luteranismul său, ba că la bătrânețe omul mai pierde niște „doage”, ba că e poveste și făcătură. Am găsit un articol mai amplu pe această temă (mulțumesc d-lui Mihai Laczko pentru semnalare) din care citez:

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

Restul articolului îl puteți citi aici.

Misterul euharistic – 5 tentative de elucidare

via: thegospelcoalition.org
via: thegospelcoalition.org

În curând urmează să apară, la Casa Cărții, volumul colectiv The Lord’s Supper. Five views (editat de Gordon T. Smith). Cartea conține perspectiva catolică (Brother Jeffrey Gros F.S.C.), lutherană (John R. Stephenson), reformată (Leane Van Dyk), baptistă (Roger E. Olson) și penticostală (Veli-Matti Kärkkäine).

Nu intenționez să fac aici o recenzie, ci doar să notez câteva observații personale. Ce m-a surprins de la bun început a fost diversitatea ce există în interiorul fiecăreia dintre tradițiile – putem deja vorbi despre tradiție chiar și în cazul penticostalismului – creștine inventariate.

De unde se poate deduce, cu ochiul liber, că subiectul este unul deosebit de complex și de disputat, pe de o parte, și cel mai probabil imposibil de tranșat definitiv, pe de alta. Aproape că putem invoca aici vorba populară „câte bordeie, atâtea obiceie”. Fiindcă, la baptiști, de pildă, aproape fiecare mărturisire de credință mai larg acceptată are particularitățile ei când vine vorba de Cina Domnului.

În ciuda acestei puzderii de concepții, se evidențiază o tendință certă de îndepărtare de sacramentalismul medieval. Mișcarea se produce pe două coordonate principale: istorică și denominațională.

Din punct de vedere istoric, de pe la 1520 încoace, se remarcă dorința tot mai înfocată de a explica rațional ceea ce se întâmplă la împărtășanie. Același trend se observă și în privința confesiunilor desprinse din trunchiul reformei: cu cât sunt mai departe de luteranismul inițial, grupările creștine sunt tot mai puțin predispuse să accepte sacramentalismul.

Trebuie ținut cont însă că am operat aici o generalizare care nu ia aminte la fiecare detaliu istoric și dogmatic. Însă, în linii mari, cam aceasta a fost direcția în care s-a mers.Citește mai mult »

Să comunicăm (Actul I)

http://www.idatix.com
http://www.idatix.com

În această piesă s-a hotărât prin decizia proniei auctoriale că nu există afirmații bune sau proaste, adevărate sau false, ci toate vor avea un statut ontologic egal. Oricine poate spune orice, fiindcă nimeni nu are voie să-l sancționeze sau să spună că greșește. În felul acesta, suntem convinși că personajele vor fi incurajate să comunice autentic. Esențial este ca toată lumea să participe, să existe feedback și personajele să interacționeze cât mai mult unele cu altele. Cel mai important este ca fiecare să fie încurajat ori de câte ori are o inițiativă comunicațională. Limbajul însă va fi foarte îngrijit și cu deosebită atenție la afirmații cu potențial ofensiv. N-am vrea ca cineva să se simtă ofensat de expresii vulgare precum: handicap, dizabilitate, dreptate, adevăr, bine, cinste etc.

Personaje:

Mesaj Inițial (abreviat MI)

Reply 1

Reply 2

Reply 3

Reply n

Tweet 1

Tweet 2

Tweet 3

Tweet n

Facebook Status 1

Facebook Status 2

Facebook Status 3

Facebook Status n

Dacă se consideră necesar, se pot adăuga și alte personaje precum: Comment 1, 2, 3… n, Post 1, 2, 3… n, Forward 1, 2, 3… n etc. După imaginația cititorului.

Actul I

Scena 1

Mesaj Ințial: Bună ziua,

Dacă tot ne-am întâlnit pentru prima dată, consider că ar fi deosebit de interesant să ne prezentăm fiecare. Să încep eu, ca să spargem cumva gheața. Mă numesc MI și am 32 de ani. Sunt de profesie PR-ist și lucrez într-o multinațională de top. Cel mai mult îmi place să comunic cu oamenii și să încurajez comunicarea. Tocmai de aceea am decis să scriu eu prima.

Profesia este foarte importantă pentru mine. Dar nu mai importantă decât familia. Am o fetiță năzdrăvană și un soț minunat. Ce aș putea să-mi doresc mai mult?

Dar, de ajuns despre mine. Nu vreau să vă mai răpesc din timpul dumneavoastră prețios.

YO.

 Citește mai mult »

Trebuie să existe o explicație

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

(Sau despre meandrele pluralismului politic în mentalul colectiv)

Cum se poate ca atâta lume să voteze cu USL? Cu siguranță că există o corelație între notele mici de la bac (în ciuda ratei mari de promovare) și prezența masivă la urne în județele din sud și din Moldova. Și sigur electoratul USL este, îndeoșbte, mai sărac cu duhul.

Nu-i așa? Ba poate că nu-i. Poate că altul e motivul. Dar trebuie să-l găsim. Trebuie să existe o explicație „rațională”. Nu e cu putință să aibă ARD-ul doar un mizilic de procent acolo, iar USL-ul de trei ori pe atât! Ca să nu mai vorbim despre fantoma aia la care îi zice PPDD…

Nu ne interesează pe noi explicația sociologică. Că s-a deplasat electoratul, că bla-bla-bla, că tra-la-la. Ci ne interesează ce o fi în mintea ăluia care a votat un „plagiator ordinar” sau un „adormit”. Nu putem admite că în creierul cuiva n-au ecou niște argumente „raționale”.

Nici cu USL-ul nu ne e rușine când căutăm explicații. Astă-vară, toți adversarii lui Băsescu nu puteau înțelege cum cineva poate sta acasă ca „băsist” și să nu pună mâna pe ștampilă ca să-i ardă câteva peste moacă prezidentului suspendat.

Atâta furie oarbă împotriva celor… mă rog, restul de la 7,5 milioane până la câți vom fi populând listele electorale, rar mi-a fost dat să văd. Iar această vehemență curgea și din televiziuni, nu doar din gura votanților de rând.

Nici adepții taberei useliste nu pot pricepe cum încape în creierul cuiva opțiunea pro-băsistă sau pedelistă. Cum gândește un om care, deși Băsescu i-a luat și i-a stricat, nu se duce să parafeze cu ștampila demisia? Văzând că nu le-a ieșit pasiența, s-au apucat să caute – retroactiv – explicații în catastife. Au încercat să dovedească că suntem mai mulți decât era necesar ca să reușească ei debarcarea Băsescului.

Se pare că fiecare caută o explicație pentru faptele celuilalt. Că avem nevoie să înțelegem în termenii noștri deciziile și acțiunile politice ale semenilor. Și că e foarte dificil de admis că orice altă opțiune politică, atâta vreme cât e legală, este posibilă în virtutea a ceea ce numim pluralism politic. Ba mai mult, orice opțiune e la fel de legitimă ca propria noastră opțiune.Citește mai mult »

A Christmas Celebration

A Christmas Celebration

Am fost și anul trecut la acest concert, plănuiesc să merg și în acest an. Detalii găsiți pe facebook, aici. Pe scurt, în Oradea, concertul va avea loc la Biserica Penticostală Speranța (în Oncea), miercuri (12.12 – de sfârșitul lumii!), de la ora 19.00. Recomand fără rezerve acest concert ce reprezintă și o încercare de educație muzicală, combinând piese mai accesibile cu partituri mai dificile. Excelent executate.

Sunt convins însă că mesajul va fi la fel de răspicat: Cristos S-a născut!

De ce am de gând să merg la vot (10 motive)

maramures.transilvania-tv.ro
maramures.transilvania-tv.ro

1. Pentru a mă asigura că votul meu nu va fi furat. Sunt convins că se fraudează la toate alegerile. Măcar puțintel. Ca să diminuez cu un vot posibilitatea fraudei, am de gând să mă duc să-mi folosesc votul după cum mă duce pe mine capul.

2. Pentru că mă consider dator să las o șansă candidaților cinstiți. Aici, votul e cu două tăișuri. Pe de o parte, dacă particip la vot, crește numărul alegătorilor contabilizați și, implicit, pragul electoral de 5% e mai mare în valoare absolută. Pe de altă parte, votul folosit într-un anume fel (chiar și anulat) nu mai poate fi trecut fraudulos în contul vreunui partid, lăsând astfel competiția mai curată. Iar dacă votez cu un anumit partid/o anumită alianță, îi crește procentul la nivel național și va obține mai multe mandate (prin redistribuire).

3. Pentru că e singurul mod în care mă pot exprima în așa fel încât să conteze. Contează minimal, dar e sigura armă eficace pe care o poate folosi alegătorul român. Toate celelalte (protestul, civismul, presiunea, lobby-ul etc.) sunt conjuncturale. E drept că și votul individual trebuie adunat la alte voturi pentru ca să aibă efect, dar efectul este, în final, suma acestor voturi individuale peste care se construiește tot edificiul propagandistic și mediatic. Fără voturi, toată gargara aia de prost gust la care ați asistat vreme de o lună e lipsită de miză.

4. Pentru că, în realitate, toți politicienii se tem de vot și e bine că ne știu de frică (chiar dacă aroganța lor stupidă îi împinge la gesturi de rară nesimțire). Discursurile pline de patos și de certitudine ale iresponsabililor care ne conduc vor să atragă alegătorii la urne. Fie că le arată pisica din tabăra adversă, fie că pozează în câștigători cerți, dacă n-ar participa decât 2 români la vot, atunci n-ar exista nicio victorie și niciun politician. Toată bravada lor are la temelie presupoziția că românii se vor prezenta la urne.

5. Pentru că – poate vă sună patetic, dar așa stau lucrurile – s-a murit pentru dreptul nostru de a vota. Pe vremea lui Ceaușescu, sinistrul era ales cu 99% din voturi. La una dintre aceste mascarade, am întrebat un adult dacă poate să voteze și împotrivă. S-a uitat la mine mirat și mi-a spus că nu. Eu n-am înțeles ce rost mai aveau atunci aceste alegeri, dacă oricum se știa ce trebuie să alegi. De ce nu alegeau ăia pentru noi toți, ci ne chemau să ne prefacem că suntem de acord?

Citește mai mult »

Nimeni nu se mântuiește singur în creștinism – sau despre orbirea individualismului

După secole de preamărire a individului, a omului excepțional care e în stare să reformeze lumea, după ce am învățat să ne închinăm rațiunii individuale, cultului personalității, după ce am aflat că istoria e făcută de inși excepționali, în vreme ce noi, ceilalți, suntem numai pleava care colorează decorul; după ce știm că numai dacă ești „special”, „diferit”, „tu însuți”, „original”, „deosebit” poți să te faci remarcat… ce ar mai fi de adăugat?

Ar fi de întrebat, probabil, dacă mai suntem capabili să gândim în afara acestui tipar care ne bântuie mintea de cinci (?), două (?) secole – depinde cum numărăm. Mai suntem în stare să ieșim din această matrice mentală și să ne interpretăm prin altă lentilă decât cea individualistă?

Avem oare capacitatea să ne gândim creștinismul, mântuirea, denominațiunea altfel decât în termenii indivudalismului care ne-a impregnat de generații întregi?

Nu ridic degeaba aceste întrebări, ci cu un motiv destul de precis. Am auzit de prea multe ori din gura unor creștini zicerea că fiecare va răspunde pentru sine în fața lui Dumnezeu, că mântuirea fiecăruia îl privește numai pe el și pe Dumnezeu. În sens strict, acest tip de afirmație pare să fie corect. Dar cred că adesea slujește ca pretext pentru a evita relația cu comunitatea creștină mai largă (nu mă refer neapărat la biserica locală, ci mai degrabă la cea universală) și trădează un individualism primejdios.

E vorba, de fapt, de un coctail exploziv pe suprafața căruia îmi pare mie că plutesc aceste afirmații în aparență juste. Citește mai mult »

Da’ cu Moșu’ ce-ați avut?

Imagine preluată de pe FB
Imagine preluată de pe FB

Mă minunez cum ia Moșul scatoalce peste ceafă și picioare-n dos. De parcă ar exista. Și când colo, o știm toți cei capabili să citim și să share-uim pe facebook, el e ficțiune. Ce să-i faci unei ficțiuni să dispară? Să-i aplici contestații, să-i vorbești în mod direct? Cu siguranță e nevoie de un alt tratament decât această vehemență gratuită.

Problema nu e Moș Crăciun. El e doar simptomul. După cum problema israeliților, dacă e să dăm exemple mai explicite, nu erau idolii, ci închinarea dinaintea lor. Așadar, predispoziția pentru Moș, dacă o pot numi astfel, e mai degrabă o problemă.

Și nici măcar asta. Căci poți foarte bine să folosești Moșul (și pe cel Crăciun și pe cel Nicolae) fără să i te închini. Am mai scris și anul trecut pe vremea asta că nu împărtășesc purismul și radicalismului (dacă vreți, citiți aici) care se înverșunează să se ia la trântă cu Moș Crăciun.

Moș Crăciun poate fi analizat pentru a se pune un diagnostic. De ce a apărut? Ce nevoie împlinea la momentul „nașterii” sale? De ce continuă să fie un personaj de succes? Cine are interesul să-l țină în activitate? De ce are priză la copii? Sunt multe întrebări legimite ce pot intra în anamneza acestui caz. I se pot reconstitui și antecedentele heredo-colaterale.Citește mai mult »

Campanie electorală (2) – Nu mai aștept nimic bun

via guzgan.ro
via guzgan.ro

E pentru prima oară când nu mai aștept nimic (bun) de la alegerile parlamentare. În urmă cu 4 ani, m-am străduit să înțeleg, am făcut un fel de descriere pentru uz propriu fiecărui partid (le-am pus și pe blog), am încercat să văd cam cum se orientează trusturile de presă, în ideea că astfel voi fi un alegător mai prudent, mai informat, mai competent.

Se poate să fi reușit (la nivelul meu), dar nu m-am ales cu mare lucru. O spun destul de rece, fără patimă, ci doar cu un fel de lahamite. Am înțeles mult mai bine acum că, indiferent ce aș decide eu ca individ, e nevoie de mai mult de atât. E nevoie, în primul rând, de moralitate politică. E nevoie de o masă critică. E nevoie de simț civic. Toate acestea există într-o oarecare măsură. Dar, pare-se, insuficientă încă.

Campania electorală nu furnizează idei sau proiecte care să poată fi analizate rațional, ci doar vorbe goale. Este acea perioadă, repetată la fiecare patru ani, în care politicienii debitează toate promisiunile despre care ne vor spune la finalul mandatului cum n-au fost lăsați (de către cine?!?) să le îndeplinească sau pe care le-au îndeplinit până la ultima virguliță, cu toate că nimeni n-a simțit deloc binefacerile făgăduite.

În prezent, consider că e egal cu cine votezi, din punct de vedere al calității programelor și intențiilor. Realmente nu mai reușesc să văd vreo deosebire între USL, ARD și PPDD. Aceeași emfază, aceeași lipsă de conținut. Partidele mai vechi nu s-au restructurat, nu s-au deparazitat, ci și-au făcut un ușor face-litf (în cazul PDL, poate-i mai corect să spunem face-drop sau face-fall). Iar acum cer(șesc) iarăși voturi.

Oricum, se pare că va fi un vot, cum să-i spun?, estetic. Adică, sunt votați niște politicieni nu pentru programele lor, nu pentru calitatea lor umană, nu pentru rectitudinea morală, nici pentru credibilitatea lor, ci pentru a-i mai scoate din peisaj pe cei care ne-au aburit în mandatul anterior. Poate că e doar impresia mea (eronată), dar așa resimt votul din acest an.

Singurul argument pentru a vota împotriva USL – dar e un argument strict statistic, matematic (și dictat de precauție) – Citește mai mult »