Primul meu „exercițiu democratic”

Sau despre semnificațiile unui moment profetic

arq.ro

Undeva prin anul 1997, dacă țin bine minte, am participat efectiv la prima „campanie electorală”. Se organizau alegeri pe școală pentru a desemna un reprezentant în Consiliul Local al Elevilor. Nu știu dacă s-a perpetuat chestia asta, însă pe atunci era o noutate interesantă.

Neavând posibilitatea să participăm din postura de candidați (pentru că eram prea mari), mai mulți colegi i-am făcut campanie unui prieten mai mic cu un an, care, de altfel, a fost și ales în cele din urmă. Regulile jocului au fost destul de asemănătoare cu cele din politică.

Am făcut afișe, fluturași, am discutat cu ceilalți școleri despre diverse „proiecte” pe care le-ar vedea ei utile. Nu mai țin minte cât a durat „campania” noastră, dar știu că la final, în preziua alegerilor, am avut parte de o dezbatere între cei doi candidați.

Candidatul nostru a prezentat o listă – pe care o voiam noi cât mai realistă, dar tot ridicol de idealistă îmi pare acum – cu posibile ținte ale viitorului său mandat. El a avut și modestia să spună mereu: „Dacă… atunci”. Să-și ia, adică, niște măsuri de precauție. Era clar pentru noi că nu va avea putere de decizie, că nu va putea face mare lucru pentru binele școlii, dar măcar niște informații utile (căci la vremea aceea multe informații publice erau bine tăinuite încă) să afle și tot ar fi fost ceva.

În paranteză fie spus, unul dintre obiectivele fantasmagorice din programul candidatului de atunci este astăzi realitate. Ceea ce nu înseamnă că a reușit el să-l îndeplinească, ci doar că vizam un lucru necesar școlii și care intra și în vederile conducerii.

Revin însă la dezbaterea finală pentru că, privită retrospectiv, îmi pare c-a fost de-a dreptul profetică. Citește mai mult »

Reclame