Mersul la biserică văzut ca datorie

Source: The Editorial Board of the University Society Boys and Girls Bookshelf (New York, NY: The University Society, 1920)
via: http://etc.usf.edu

Fiecare creștin are datoria să meargă la biserică ori de câte ori i se cere. Cam așa sună, nu neapărat (întotdeauna) explicit, imperativul evanghelic privitor la frecventarea bisericii. Poate că nu asta vor să spună pastorii, dar la mine asta a ajuns încă de mic. Și la mulți alții.

Firește că sunt situații când oamenii merg cu bucurie la biserică. Dar sunt destule când se merge fiindcă-i „musai”. Mersul la biserică e perceput ca o îndatorire ce vine la pachet cu confesiunea.

Se știe că evanghelicii au, îndeobște, o frecvență mult mai bună decât majoritarii ortodocși, care dau pe la biserică „din Paști în Crăciun”. Iar acest ascendent trebuie păstrat și cultivat cu perseverență.

Precizez de la bun început că n-am de gând să pun în discuție sub nicio formă necesitatea mersului la biserică. N-am să discut nici dacă e mai bine să fie o întâlnire pe săptămână sau patru. Să nu pot fi supectat că aș încerca să-mi justific eventualele absențe.

Mai fac și precizarea că, în ce mă privește, consider mersul la biserică bun și necesar. Asta ca să fie limpede că nu împărtășesc deloc tendințele separatiste din ultima vreme ce par a susține că mântuirea e posibilă și pe cont propriu și că, dacă nu-ți place ce oferă piața, poți să-ți faci biserica ta de uz individual.

Problema pe care vreau s-o semnalez are de-a face cu modul în care este înfățișat (dacă nu chair conceput) mersul la biserică. Cum spuneam la început, această activitate este privită mai ales sub aspectul datoriei. Cuvântul „trebuie” apare cu o frecvență foarte mare în vocabularul tuturor vorbitorilor de prin bisericile evanghelice. Și, într-un sens au dreptate, căci foarte multe trebuie făcute.

Însă felul în care se pune problema și încrâncenarea cu care sunt repetate la nesfârșit datoriile creștinești le transformă în niște corvezi religioase istovitoare. Iar asta nu e deloc în regulă. Toată lumea – de la amvon, la ușă – pare mai degrabă resemnată cu faptul că trebuie, vreme de 4 ore pe duminică, să se umplă o sală și să se producă un „program”.

N-avem liturghie, n-avem forme fixe, așa că musai să ne bizuim pe imaginație – sau pe lipsa ei – și să motivăm enoriașii să se arate în număr cât mai mare și cu o dispoziție cât mai participativă. Iar ei trebuie să vină. Altminteri…

Nu spun că așa stau lucrurile, ci că așa par. Și insist asupra acestui aspect dintr-un motiv cât se poate de important: refuz să cred că creștinismul poate fi atât de vlăguit încât să nu furnizeze niște soluții pentru acest impas. Căci, trebuie să recunoaștem că există un impas.

Mă interesează prea puțin să descopăr de ce nu vor oamenii să meargă la biserică. E un subiect foarte important, dar nu pentru scopurile acestui text. Mă intersează mai mult că prin insistența pe ideea de datorie este anihilat (sau măcar umbrit) ceva din miezul fascinant al creștinismului.

Ce pierd oamenii care se concentrează pe datorie (și mă refer mai ales la cei care au autoritate și iau cuvântul în biserici) e tocmai farmecul îndatoririlor creștine. Mersului la biserică i se poate face o reclamă seducătoare, poate fi prezentat ca un imens privilegiu, și asta cu toată convingerea și fără nicio exagerare.

Creștinismul are, grație obârșiei sale divine, capacitatea ca orice s-ar spune de bine despre valorile sale să fie depășit cu mult de realitate. Harul, dragostea, adevărul, înțelepciunea, mila, iertarea sunt realități care, oricât ai încerca să le epuizezi, oricât de fascinant le-ai prezenta, rămân insuficient explorate. Mereu mai găsești ceva de spus sau o fațetă de descoperit.

Ei bine, cam în acest spirit cred că s-ar putea vorbi despre mersul la biserică. Dar nu fals, în stilul reclamelor și mesajelor publicitare, ci autentic, din convingere, din experiență, din bogăția istoriei creștine ce e a noastră a tuturor.

Dacă s-ar găsi cine, s-ar putea vorbi oamenilor cu pasiune despre ce înseamnă biserica asta locală, așa amărâtă cum e ea, și ce pierd cei ce ratează o întâlnire. Însă fără culpabilizări, fără amenințări, fără judecăți abia reținute și scrâșnite printre dinți. Seducător și sincer.

Știu, de altă parte, că entuziasmul e un sentiment, că exuberanța nu poate ține o viață și că rutina își ia partea ei. Dar și aici există o soluție.

Crescut într-o biserică evanghelică, am dezvoltat în vremea adolescenței – și mi-a rămas destulă vreme și după aceea – o adevărată aversiune, greu de strunit, împotriva datoriilor religioase. Sau, ca să fiu mai exact, împotriva ideii de datorie, de constrângere. Până ce am citit-o pe Simone Weil.

La Simone Weil am găsit, pentru prima dată, un sens înalt al datoriei, ca în acele povești frumoase în care eroul, fără nicio constrângere exterioară, consideră că e de datoria lui să facă un bine chiar cu prețul vieții. Simone Weil prezintă datoria în contextul harului și ca o consecință a iubirii de Dumnezeu și de oameni.

În aceste condiții, datoria nu e o corvoadă ce stârnește lehamite, ci o disciplină ce fortifică sufletul și înalță. E o datorie ancorată foarte sus, în divin, nu jos, în inerția umană dependentă de emoții și capricii. Iar pe Simone Weil o cred, fiindcă a trăit și a murit cu datoria de gât.

Așadar, există scăpare de sub imperiul datoriei, fie înlocuind-o cu farmecul lucrurilor sfinte și bune, fie transfigurând-o și ridicând-o la rang de virtute nobilă, râvnită, demnă. De aceea îmi permit să deplâng cantonarea în corvoada insignifiantă, gâfâită și silnică.

Cei ce rămân la acest nivel își fac un deserviciu în primul rând lor, apoi și celor care îi ascultă. Căci, aplicând același model și la alte situații, transformă orice activitate religioasă într-o caznă trudnică, seacă și respingătoare. O meserie de care te-ai cam săturat. În loc să urce existența noastră spre piscurile creștinismului, le coboară pe acestea, prin proastă interpretare, în zona existenței noastre văduvite, în bună măsură, de orice trimitere la transcendent.

Publicitate