Postat de: Teofil Stanciu | 06/11/2012

Mersul la biserică văzut ca datorie

Source: The Editorial Board of the University Society Boys and Girls Bookshelf (New York, NY: The University Society, 1920)
via: http://etc.usf.edu

Fiecare creștin are datoria să meargă la biserică ori de câte ori i se cere. Cam așa sună, nu neapărat (întotdeauna) explicit, imperativul evanghelic privitor la frecventarea bisericii. Poate că nu asta vor să spună pastorii, dar la mine asta a ajuns încă de mic. Și la mulți alții.

Firește că sunt situații când oamenii merg cu bucurie la biserică. Dar sunt destule când se merge fiindcă-i „musai”. Mersul la biserică e perceput ca o îndatorire ce vine la pachet cu confesiunea.

Se știe că evanghelicii au, îndeobște, o frecvență mult mai bună decât majoritarii ortodocși, care dau pe la biserică „din Paști în Crăciun”. Iar acest ascendent trebuie păstrat și cultivat cu perseverență.

Precizez de la bun început că n-am de gând să pun în discuție sub nicio formă necesitatea mersului la biserică. N-am să discut nici dacă e mai bine să fie o întâlnire pe săptămână sau patru. Să nu pot fi supectat că aș încerca să-mi justific eventualele absențe.

Mai fac și precizarea că, în ce mă privește, consider mersul la biserică bun și necesar. Asta ca să fie limpede că nu împărtășesc deloc tendințele separatiste din ultima vreme ce par a susține că mântuirea e posibilă și pe cont propriu și că, dacă nu-ți place ce oferă piața, poți să-ți faci biserica ta de uz individual.

Problema pe care vreau s-o semnalez are de-a face cu modul în care este înfățișat (dacă nu chair conceput) mersul la biserică. Cum spuneam la început, această activitate este privită mai ales sub aspectul datoriei. Cuvântul „trebuie” apare cu o frecvență foarte mare în vocabularul tuturor vorbitorilor de prin bisericile evanghelice. Și, într-un sens au dreptate, căci foarte multe trebuie făcute.

Însă felul în care se pune problema și încrâncenarea cu care sunt repetate la nesfârșit datoriile creștinești le transformă în niște corvezi religioase istovitoare. Iar asta nu e deloc în regulă. Toată lumea – de la amvon, la ușă – pare mai degrabă resemnată cu faptul că trebuie, vreme de 4 ore pe duminică, să se umplă o sală și să se producă un „program”.

N-avem liturghie, n-avem forme fixe, așa că musai să ne bizuim pe imaginație – sau pe lipsa ei – și să motivăm enoriașii să se arate în număr cât mai mare și cu o dispoziție cât mai participativă. Iar ei trebuie să vină. Altminteri…

Nu spun că așa stau lucrurile, ci că așa par. Și insist asupra acestui aspect dintr-un motiv cât se poate de important: refuz să cred că creștinismul poate fi atât de vlăguit încât să nu furnizeze niște soluții pentru acest impas. Căci, trebuie să recunoaștem că există un impas.

Mă interesează prea puțin să descopăr de ce nu vor oamenii să meargă la biserică. E un subiect foarte important, dar nu pentru scopurile acestui text. Mă intersează mai mult că prin insistența pe ideea de datorie este anihilat (sau măcar umbrit) ceva din miezul fascinant al creștinismului.

Ce pierd oamenii care se concentrează pe datorie (și mă refer mai ales la cei care au autoritate și iau cuvântul în biserici) e tocmai farmecul îndatoririlor creștine. Mersului la biserică i se poate face o reclamă seducătoare, poate fi prezentat ca un imens privilegiu, și asta cu toată convingerea și fără nicio exagerare.

Creștinismul are, grație obârșiei sale divine, capacitatea ca orice s-ar spune de bine despre valorile sale să fie depășit cu mult de realitate. Harul, dragostea, adevărul, înțelepciunea, mila, iertarea sunt realități care, oricât ai încerca să le epuizezi, oricât de fascinant le-ai prezenta, rămân insuficient explorate. Mereu mai găsești ceva de spus sau o fațetă de descoperit.

Ei bine, cam în acest spirit cred că s-ar putea vorbi despre mersul la biserică. Dar nu fals, în stilul reclamelor și mesajelor publicitare, ci autentic, din convingere, din experiență, din bogăția istoriei creștine ce e a noastră a tuturor.

Dacă s-ar găsi cine, s-ar putea vorbi oamenilor cu pasiune despre ce înseamnă biserica asta locală, așa amărâtă cum e ea, și ce pierd cei ce ratează o întâlnire. Însă fără culpabilizări, fără amenințări, fără judecăți abia reținute și scrâșnite printre dinți. Seducător și sincer.

Știu, de altă parte, că entuziasmul e un sentiment, că exuberanța nu poate ține o viață și că rutina își ia partea ei. Dar și aici există o soluție.

Crescut într-o biserică evanghelică, am dezvoltat în vremea adolescenței – și mi-a rămas destulă vreme și după aceea – o adevărată aversiune, greu de strunit, împotriva datoriilor religioase. Sau, ca să fiu mai exact, împotriva ideii de datorie, de constrângere. Până ce am citit-o pe Simone Weil.

La Simone Weil am găsit, pentru prima dată, un sens înalt al datoriei, ca în acele povești frumoase în care eroul, fără nicio constrângere exterioară, consideră că e de datoria lui să facă un bine chiar cu prețul vieții. Simone Weil prezintă datoria în contextul harului și ca o consecință a iubirii de Dumnezeu și de oameni.

În aceste condiții, datoria nu e o corvoadă ce stârnește lehamite, ci o disciplină ce fortifică sufletul și înalță. E o datorie ancorată foarte sus, în divin, nu jos, în inerția umană dependentă de emoții și capricii. Iar pe Simone Weil o cred, fiindcă a trăit și a murit cu datoria de gât.

Așadar, există scăpare de sub imperiul datoriei, fie înlocuind-o cu farmecul lucrurilor sfinte și bune, fie transfigurând-o și ridicând-o la rang de virtute nobilă, râvnită, demnă. De aceea îmi permit să deplâng cantonarea în corvoada insignifiantă, gâfâită și silnică.

Cei ce rămân la acest nivel își fac un deserviciu în primul rând lor, apoi și celor care îi ascultă. Căci, aplicând același model și la alte situații, transformă orice activitate religioasă într-o caznă trudnică, seacă și respingătoare. O meserie de care te-ai cam săturat. În loc să urce existența noastră spre piscurile creștinismului, le coboară pe acestea, prin proastă interpretare, în zona existenței noastre văduvite, în bună măsură, de orice trimitere la transcendent.


Responses

  1. Ideea de „datorie” a aparut odata cu „necesitatile” ivite: biserica (ca organizatie, nu Biserica – Mireasa Domnului) doreste sa se impuna prin cladiri mari si scumpe; prin polularitatea pastorului si asta duce spre salarii cat mai mari; prin programe, la prima vedere bune, de caritate, de misiune externa, de constructii de biserici; prin transmisii pe internet, radio si televiziune……si toate acestea costa. Cea mai buna metoda de a aduna „strangeri” cat mai mari este de a avea locasul cat mai plin si atunci „datoria” de a veni la biserica a trebuit inoculata in mintea oamenilor ca o obligatie „mantuitoare”….si oamenii au cazut in capcana….vin ca la „datorie”, obositi dupa munca si de multe ori dormind in banci, mame cu copii mici lasati acasa dar cu gandul la ei si nicidecum la ce se intampla in jur, tati care poate niciodata nu au petrecut 2 ore intr-o zi vorbind cu baiatul de 18 ani dar nelipsind niciodata de la adunare. Am ajuns roboti umani, alergand in viteza pe langa nevoile semenului nostru fara a-l baga de seama doar pentru a nu intarzia la program, unde mai important decat noi este „banul” pe care il aducem.

    • Se poate ca ceea ce spui sa fie valabil in unele cazuri, dar sa nu fie valabil in altele.
      Nu este nici o diferenta din punctul asta de vedere intre bisericile care fac „strangeri” si bisericile care nu fac „strangeri”, intre bisericile care isi platesc pastorii si cele care nu au pastori deloc.

    • Probabil că ați remarcat că nu speculez prea mult în zona motivațiilor și a cauzelor decât în măsura în care sunt foarte evidente sau pot fi deduse, însă fără a intra în aria protejată a experienței și intenției individuale. Merg pe probabilități și din pricina faptului că sunt cu totul în afara sistemului și nu vreau să-i discreditez pe cei din interior.

      Prin urmare, se poate să aveți dreptate. E sigur că banul a început să aibă o putere destul de mare și să dicteze destul de mult. Fără-ndoială că are un amestec și în această deprindere. Însă nu cred că asta-i singura explicație. Nici măcar (sper!) cea mai importantă.

      • Multumesc pentru raspuns. Normal ca nu este singura explicatie ci doar una din multe…..o alta ar putea fi sugerarea (in sistemul comunist) de catre autoritati pentru un control mai bun. Pentru ei era mult mai comod si economicos sa doreasca biserici pline unde se puteau strecura neobservati „oamenii” lor sa vada TOT ce se intampla decat sa lase sa se adune oamenii in case, care in functie de marimea oraselor, puteau sa fie sute…..

        • Asta ar merita explorată: în ce măsură mentalitatea dinainte de 1990 a rămas normativă și a intrat în arsenalul „spiritual” al pastorilor de acum.

  2. Ma intreb care ar fi solutia la chestiunea asta. Uneori imi vine pur si simplu sa ma ridic si sa intreb: de ce? De ce trebuie sa vin si la programul de seara?
    Raspunsul clasic este: ca sa fii in casa Domnului, sa i te inchini. Unde casa Domnului se confunda cu cladirea si inchinarea cu ascultatul predicii.
    Dar daca solutia asta nu e viabila, ce am putea face?

    • Nu sunt în măsură să dau soluții pentru că, absentând de la unele servicii, orice aș zice riscă să devină argument în favoarea cauzei mele.
      În orice caz, cred că-i complicat, pentru că unii chiar vor să meargă de două ori pe duminică la biserică, în vreme ce pentru alții e o încercare destul de serioasă. Și cei cu frecvență redusă și cei cu frecvență maximă au riscurile lor.

      Probabil că o premisă bună ar fi o doză mai mare de libertate și încredere reciprocă. Etica suspiciunii n-are cum să dea roade nobile.

      Ce-i sigur e că, dacă acest fenomen ia amploare într-o comunitate anume, atunci ar fi necesară o analiză onestă, fără tot felul de manipulări prin vină sau rușine, care să stabilească de ce se întâmplă una ca asta. Poate că există motive obiective. Poate că sunt subiective, dar temeinice. Mi se pare însă foarte greu să reușești să nu faci presiuni. Există și câteva soluții radicale, simple, ușor de aplicat, dar nu le numesc că le știm cu toții.😀

  3. […] Obligatorii (popaspentrusuflet) 21. Cronici mondene (78) Antireflecţii (rasvancristian) 22. Mersul la biserică văzut ca datorie (drezina) 32. Unde este Dumnezeu atunci când au loc dezastre naturale? (crestintotal.ro) 42. […]

  4. În mediul ortodox, corvoada executată se cheamă ascultare. Ea devine Ascultare dacă îţi tai voia (adică nu faci o ascultare cu voinţă pentru altceva sau formularea fără dublă negaţie: faci ascultare cu voie de ascultare). Pentru că tăierea voii este importantă ca exerciţiu spre mântuire.

    În fond, pentru mersul la biserică, omul îşi taie o voie. O voie de a sta acasă. De a citi o carte lumească. De a asculta o simfonie sau o manea. De a bea o bere. etc.

    Acum se pune problema cine este cel care îţi dă ascultarea. La noi este duhovnicul. Ce zice aia este, se ia drept Adevăr şi se execută. Nu se comentează decât dacă nu înţelegi.

    Ca să ne tachinăm prieteneşte, evanghelicii au ascultare faţă de Sfânta Scriptură. Ce scrie acolo, după cum se înţelege (în parte sau în comuniune cu alţii), aia este.

    Eu aşa am făcut. Când nu pot merge la biserică (răceală, nunţi, evenimente) simt că îmi lipseşte Dumnezeu. E ca o întâlnire între doi tineri la care eu lipsesc. Ştiu că El e acolo şi eu nu. Ştiu că nu se supără pe mine. Ştiu că mă aşteaptă. Şi ştiu că şi săptămâna viitoare tot acolo este.

    Cât de mult pot lipsi de la biserică? Conform canoanelor maxim 3 liturghii duminicale. Şi încerc să mă ţin de asta.

    • Sunt multe similarități doar aparente. În orice caz, neavând decât puține autorități deasupra capului și înregistrând dificultăți în a accepta autoritatea, evanghelicii trebuie să-și găsească adesea resorturi interioare (sau măcar argumentabile biblic) ca să facă un lucru. Mersul la biserică, dacă e să fim cinstiți, nu poate fi argumentat biblic decât în parte. Oricum, nu suficient ca să motiveze două servicii pe duminică și încă nu știu câte activități colaterale în cursul săptămânii.

      Tradiția are forță normativă în Ortodoxie, duhovnicul este o instituție. Ascultarea e o consecință firească a întâlnirii dintre aceste repere fundamentale și voința omului de a se mântui. Însă cadrul mental însuși al ortodoxului practicant și credincios îl predispune la o ascultare smerită. Pe când evanghelicul… în primul rând își este sie însuși autoritate în materie de Scriptură. Sau, dacă vreți o variantă mai blândă, își alege autoritatea preferată. Așa că unii aleg să creadă ceva, alții altceva. În chestiunile esențiale lucrurile sunt destul de clare (grație teologiei tradiționale), însă în aspecte organizatorice, fiecare cu harababura lui.

      Și mai lipsește ceva din arsenalul evanghelic: simțul misterului. Nu prea se întâmplă ca un evanghelic să meargă la biserică cu credința că acolo se întâmplă ceva cu el într-un cu totul alt fel decât acasă sau într-o întâlnire frățească, cu scop declarat duhovnicesc. Și atunci, pe bună dreptate, se întreabă: de ce să merg?

      • Interesant. Păi aici aveţi un cerc vicios. Şi nu prea puteţi spune că a nu veni la biserică este un păcat sau că venitul la biserică este o virtute.

        Cred că de aici înţeleg şi nişte discuţii anterioare cu privire la căsătoria la biserică sau primărie.

        Dar aşa fiind, ce este în neregulă? Dacă nu vrei să mergi la biserică şi te rogi acasă, atunci de ce te duci? (Mă refer la evanghelici).

        Noi mergem să primim Har şi să facem o rugăciune comună în comuniune (Liturghia Universală ca şi comuniune globală ortodoxă. Două precizări: 1 noi nu putem face mai mult de o liturghie pe zi într-o biserică şi nu se poate începe o liturghie dupa ora 12 ziua. Precizările sunt făcute pentru a înţelege că această comuniune globală este spre o rugăciune universală către Dumnezeu).

        Teologia baptistă ce spune cu privire la prezenţa la liturghie?

        • Cam așa e. Teologia baptistă nu poate susține obligativitatea. Eventual, pe linie calvinistă, ar putea socoti că activismul religios (folosesc termenul „activism” în sens neutru) este dovada alegerii credinciosului. Altminteri, nimic aparte nu se întâmplă la biserică, cu excepția euharistiei (care e 1 dată pe lună) și a botezului, care e momentul inaugural. În rest, încărcătura e mai degrabă socio-emoțională, nu teologică. Și, desigur, e nevoia omului de a ieși din rutină și a se pune într-un fel mai aparte la dispoziția lui Dumnezeu măcar o zi pe săptămână.

        • Foarte ciudat pentru mine ceea ce îmi spuneţi. Am câteva întrebări:
          1. În Germania, de ex, la biserică (evanghelică) se merge duminică şi sâmbătă de două ori, plus în restul săptămânii?
          2. Este oarecum obligatoriu şi acolo?
          3. Liturghia se face şi acolo o dată o pe lună?

          Am ales Germania pentru că pe acolo am mai trecut. Dar dacă cunoaşteţi să zicem despre SUA, spuneţi-mi cum este acolo.

          Mă interesează ca să îmi fac o părere exterioară despre diferenţa evanghelică etnică.

        • Nu știu despre Germania. Dar vă pot spune că Anglia și SUA au cam aceleași năravuri ca România. Adică, pe lângă cele două (de obicei) întâlniri de duminica, mai există alte câteva – de obicei tematice: tineret, rugăciune, cor etc – în cursul săptămânii. Spun asta ca unul care a citit despre tipicul lor, nu ca unul care l-ar cunoaște în mod nemijlocit.

          Însă chestiunea „liturghiei”, cum ziceți dumneavoastră, e mai complicată puțin. Adică, punctul culminant al unui serviciu (așa se numește) divin este predica, nu euharistia. Așadar, în fiecare duminică se predică. De împărătășit, fiecare comunitate se împărtășește mai degrabă după cutumele locale stabilite. Unii protestanți sunt foarte aproape ca practică de biserica ortodoxă.

          Chiar lucrez la o carte despre Cina Domnului și poate voi face o postare când ajung la final. Sunt prezentate 5 perspective diferite și fiecare dintre contributori comentează punctul de vedere al celorlalți.

  5. Reblogged this on La Razvi' – Razvan Mihalcea.

  6. Cum cladirea nu este Biserica si cum Templul Duhului Sfint ar trebui sa fim fiecare dintre noi, si Biserica Lui sintem noi micile temple adunate in cladirea bisericii…programul cladirii n-ar trebui sa mai fie decit motiv de partasie…

    Si motivul partasiei ar fi…ca unde se aduna doi sau trei este si El prezent…De fapt asta ar trebui sa ne atraga…

    • Dar asta ne poate atrage oriunde sunt doi sau trei… nu neapărat într-o clădire anume. Acasă, de pildă, sunt, de obicei, cel puțin 2 prezenți. De ce n-ar fi suficient?

  7. Cum spunea cineva mai sus se merge la biserică pentru o întâlnire. Vrei să te întâlnești cu cineva acolo: cu prietenii, cu șeful spiritual, cu Dumnezeu, cu cineva care să te ajute cu un loc de muncă, un sfat, o companie, cu cei care se îmbracă mai bine decât tine, cu cei care au mașină mai tare, arată mai bătrâni decât tine la aceeași vârstă, arată trăsnet și e (eventual) de sex opus, cu formația preferată, cu visele tale, cu imaginea idealizată a bisericii din perioada în care aceasta era mai importantă decât familia…
    Cât de mult îți pasă de toate astea și cât de bine oferta (mai) întâlnește cererea influențează dispoziția cu care mergi sau nu la biserică.

    • Altfel spus, e o formă de socializare religioasă.

      • Aș corecta cu socializare cu acoperire religioasă sau cu pretext religios. Sunt câteva elemente religioase care nu pot fi consumate în afara comunității cum ar fi împărtășania sau botezul. Lipsa acestora ar transforma bisericile în cluburi. Restul sunt comune la bază și altor tipuri de socializări. Un accent prea mare pe socializare de dragul ei ar dilua scopul întâlnirilor din unghiul de vedere religios. Lipsa completă sau insuficiența socializării transformă biserica în templu, locul al cărei unică destinație ar fi întâlnirea cu deitatea.

        Astea sunt ușor de văzut și din afara sistemului.

        • Eu tot mai sper că, chiar și în cazul evanghelicilor, se întâmplă ceva mai mult când mergi la biserică. Iar când te împărtășești, e mai mult decât un „simbol”. Dacă nu e nimic mai aparte acolo decât o chestie organizatorică mai degrabă (căci euharistia se administrează și acasă pentru bolnavi), e destul de dificil de argumentat necesitatea prezenței duminicale în biserică.

  8. Imboldul biblic de a participa la intalnirile bisericesti este „sa nu parasim adunarea noastra cum au unii obiceiul”.

    Eu cred ca este o intreaga suita de metehne de capatai in lumea noastra evanghelica care se trag din 4 cuvinte ale marturisirii de credinta baptiste: „acestea nu sunt taine” (cu referire la botez si Cina Domnului). De fapt intreg spiritul marturisirii si al experientei religioase baptiste cel putin face destul de explicit ca „noi nu avem taine”. Chiar si misterul Treimii este, cum mentiona Manastireanu, expediat in termeni destul de tehnici in teologia lui Wayne Grudem.

    In mod paradoxal experienta religioasa a evanghelicului este destul de … seculara. Chiar si cele doua acte de cult nu sunt taine, sacramente, ci … acte. Actiuni, zice Ton. Iarasi, un termen tehnic, secular. Iar daca si la biserica (mai) nimic nu e tainic, de ce ne-am muta trupul dintr-un spatiu fara taina in alt spatiu fara taina.

    Mersul la biserica se loveste si de alte obstacole. Suntem invatati ca „indreptatirea [sau mantuirea] este (doar) prin credinta”. Iar credinta este ceva personal, interior, un asentiment, un acord. Credinta nu e definita in termeni comunitari (desi tot Tatal Nostru este la plural). Si atunci daca putem avea credinta interioara, spirituala, ce ne poate da in plus participarea constanta la programele bisericii?

    Sunt multe de explorat in directia asta. Am putea de exemplu observa degradare limbajului religios dinspre sacru spre pofan, tehnic: de la „dumnezeiasca liturghie” spre „serviciu divin” spre „program”.

    Prospectele nici ele nu sunt incurajatoare. In lipsa traditiei sacre, evanghelicalismul fie se corporatizeaza a la Willow Creek si restul megachurchurilor fie se „anarhizeaza” a la Frank Viola si Neil Cole. Am inteles ca doruri liturgice se gasesc doar pe la emergenti.

    • Da, poate că acesta o fi motivul, însă ăla poate motiva cel mult prezența, nu și frecvența.

      Ai surprins mai multe metehne. Tocmai lucrez la o carte despre Cina Domnului (eu doar editez, nu am scris-o😀 ) în care se vede că miza euharistică e una cu implicații semnificative pentru eclesiologie. Părinții Reformei erau cu toții foarte conștienți de aceste implicații și de aceea erau atât de bătăioși pe acest subiect.

      Laicizarea terminologiei corespunde oare și laicizării atitudinii? Eu aș fi tentat să răspund, în primă instanță, cu da. Nu de alta, dar am văzut că bătrânii sunt destul de contrariați de ceea ce consideră a fi lipsa de reverență a tinerilor în biserică. Și probabil că pe bună dreptate. Pe vremuri exista încă ceva din pietatea ortodoxului și din cucernicia cu care el se prezenta în clădirea bisericii ca atare, dar mai ales în fața actelor de cult.

      La emergenți am înțeles că e o chestie destul de sincretică, fiindcă nu există niște principii sau norme în virtutea căreia e asimilată tradiția, ci doar decizii locale, individuale. Poate că greșesc totuși.

  9. Sunt interesant de cartea de care vorbesti.

    Tendinta spiritualizanta data de interpretarea simbolica a Cinei Domnului duce la o mentalitate religioasa care percepe sacrul aproape doar in termeni de (1) credinta ca asentiment cognitiv, (2) raspuns emotional la stimulul religios si (3) eticism biblic. Sacralitatea si deci nevoia de a sacraliza realitatea completa (fizica nu doar spirituala, caci Cristos a unit in sine cele doua, umanul inclusiv trupesc si divinul) prin traditii si ritualuri semnificative ne scapa, ne este imposibil, noua, evanghelicilor. Poate ca de asta nu creem arta si literatura. Poate ca de asta nu semnificam transcendent arhitectura eclesiala. Poate ca din cauza spiritualizarii (deci a divortului ontologic intre spirit si materie) nu suntem preocupati de istoria mare, si nu suntem capabili de arta mare, caci noi nu dorim necesar sa traim istoria, tangibilul, materialul, semnificandu-l cu sacru, de vreme ce vesnic e doar sufletul care a fost izbavit prin credinta. Si totusi, Trupul inviat al lui Cristos care a mancat peste pe malul marii si pe care l-a atins Toma este acum in Ceruri, oricat de tainica ar fi intelegerea acestui lucru.

    Avand o religie definita primar de credinta ca asentiment + experimentarea divinului dovedita prin experienta (emotionala) + eticism biblic, este evident ca nu avem nevoie si nu putem avea un limbaj eclesial sacru. Adica laicizarea limbajului in mediului evanghelic este o consecinte directa a principiilor sale fondatoare. Si nu doar limbajul se laicizeaza ci si alte aspecte, in lipsa capacitatii de a le sacraliza. Timpul se laicizeaza caci nu putem avea un timp sacru de vreme ce Dumnezeu este la fel de accesibil oricand. Spatiul se laicizeaza caci nu puteam avea un spatiu sacru de vreme ce Dumnezeu este la fel de accesibil oriunde.

    Iar laicizarea este doar un alt termen pentru secularizare🙂

    Eu ma tem ca secularizarea, dezvrajirea lumii, golirea de sacralitate (fie ca sacralitatea este de provenienta crestina sau precrestina) este o parte a tainei faradelegii care lucreaza acum in lume.

    • „Adica laicizarea limbajului in mediului evanghelic este o consecinte directa a principiilor sale fondatoare. Si nu doar limbajul se laicizeaza ci si alte aspecte, in lipsa capacitatii de a le sacraliza. ”

      apoi

      „Iar laicizarea este doar un alt termen pentru secularizare”

      si la urma

      „Eu ma tem ca secularizarea, dezvrajirea lumii, golirea de sacralitate (fie ca sacralitatea este de provenienta crestina sau precrestina) este o parte a tainei faradelegii care lucreaza acum in lume”

      Sa incerc o trinitate logica: laicizarea = secularizare = (posibil, vezi „ma tem”) taina faradelegii
      Si toate au pornit de la tata Luther, mama lui!

      La modul serios sunt de acord cu mini-analiza ta, nu neaparat cu teama din concluzie. Intrebarea care se naste e mai veche de 500 de ani: „Ce e de facut fratilor?”

    • Interesantă analiza ta, Vasile. Da, se remarcă faptul că bisericile cu o componentă liturgică mai pronunțată au dat niște scriitori mai „grei”. Nu vorbim doar despre catolici și ortodocși, ci și de episcopalieni, bunăoară.

      În orice caz, există ceva laicizant la rădăcina evanghelicilor, însă trebuie remarcat că, la origini, gestul a fost mai degrabă unul de apropiere a spiritualului de omul de rând. Devenise tot mai frustrant faptul că toate erau atât de sfinte încât nimic nu mai era accesibil. Omul se sfințea doar prin prezența în biserică, fiindcă la sacramente avea acces rar și numai la ostie, la predică nu avea acces deloc că era în latină etc. Deci gestul era cumva normal. Cam aceeași atitudine au avut-o (cu vreo trei secole înainte, dar și ulterior), ordinele mendicante, pe urmă indivizi din zone diferite ale catolicismului (Maria d’Oignes, Gerhardt Grotte), care voiau să trăiască mai intens acea spiritualitate ce părea să se îndepărteze prin toate gesturile ritualice de orice om de rând.

      Luther e, firește, responsabil. Dar trebuie văzut și ce devieri au intervenit pe parcurs. Dintre toți reformatorii, nici măcar Zwingli nu e atât de sec-raținoalist ca teologia baptistă (cel puțin aia pe care am citit-o eu) în privința Cinei Domnului. Undeva s-au mai produs niște îndepărtări succesive de mister și s-a coborât sub dictatura rece și apăsătoare a rațiunii. Dar, ca să răspund la întrebarea lui Sam, nu cred că știu ce-i de făcut. Și sigur nu cred că aș putea avea soluții teologice serioase. Mă întreb de unde și când vor veni.

  10. (Raspund la sfarsit, nu pe threaduri, nu imi place setarea de comentarii pe threaduri ca maximizeaza individualitatea intereselor fiecarui comentator, nu cursivitatea discutiei)

    Solutia eu cred ca trebuie cautata si ca exista in Biserica. Nu pot sa cred ca Dumnezeu a pregatit toata scena istoriei, pacea romana, filosofia greceasca (ca sa furnizeze categoriile si limbajul in care sa fie exprimata teologia crestina – nu degeaba se zice despre Socrate mi se pare ca este aproape crestin), gasit-o pe fecioara Maria, a tolerat uciderea pruncilor din zona Betleemului, si tot ce s-a intamplat in vremea aceea, ca sa ii scape din mana cursul istoriei manturii la scurt timp dupa moartea apostolilor. Trebuie ca Dumnezeu, dupa cum a trimis pe Fiul la plinirea vremii, a avut grija ca si dupa inaltarea lui Cristos si dupa moartea ultimului apostol Adevarul sa ramana in lume, mai precis in (prin) Biserica.

    • Aici, când spui că adevărul a rămas în lume în/prin Biserică, te alături confesiunilor tradiționale. Nu te contrazic, dar semnalez această „abatere” de la norma evanghelică🙂

  11. Îmi place cum pui problema Vasile.
    Deși sugerezi anumite concluzii cu care n-aș agrea, agreez însă cu afirmația ta:
    ” Trebuie ca Dumnezeu, dupa cum a trimis pe Fiul la plinirea vremii, a avut grija ca si dupa inaltarea lui Cristos si dupa moartea ultimului apostol Adevarul sa ramana in lume, mai precis in (prin) Biserica.”

    Seamănă presupunerea ta cu ce spunea Arghezi:

    ” De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
    Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
    Si anii mor si veacurile pier
    Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

    Cand magii au purces dupa o stea,
    Tu le vorbeai – si se putea.
    Cand fu sa plece si Iosif,
    Scris l-ai gasit in catastif
    Si i-ai trimis un inger de povata –
    Si ingerul statu cu el de fata.
    Ingerii tai grijeau pe vremea ceea
    Si pruncul si barbatul si femeea
    Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,
    Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici-unul….”

    comentat aici: http://vesteabuna.wordpress.com/2010/03/06/un-dumnezeu-care-se-ascunde/

    Adevărul a rămas ”în lume” în sensul de ”pe pământ” dar a rămas ascuns în vase de lut. Nimic în afara acestor vase de lut, (am în vedere construcții,opere ”de artă”, sau instituții umane) nu face parte din planul Tatălui, din obiectivele Lui. Obiectivele Lui suntem noi, nu lucrările noastre. Noi suntem lucrarea Lui.
    Cât despre ceea ce ”vede” istoria, trebuie amintit despre ”apostazie” apariția falsei biserici imediat după plecarea apostolilor. Adevărata Biserică(Adunare) și-a continuat existența și există și azi, până la răpire dar nu în forma împărățiilor oamenilor (Domnul ne-a spus să nu fim așa) ci în relația dragostei dintre mădularele trupului. Înțelegerea apostaziei(taina fărădelegii) merge împreună cu înțelegerea Adunării(tainei lui Cristos), sunt adevăruri care se înțeleg la maturitatea spirituală, la deschiderea ochilor inimii.

    Și Arghezi a înțeles abia după 50 de ani de viață:

    ”“Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut oamenii şi nu L-au văzut. Pe acela L-am găsit după ce s-au stins vara fierbinte şi toamna frumoasă peste mine, de cincizeci de ori. Eu crezusem că nu Te voi mai afla niciodată şi-mi pusesem uneltele deoparte. Bucuria mea cine ar putea-o povesti acum? Ziua mea are un rost. Înţeleg multe lucruri până aseară neînţelese.” T. Arghezi

    Nicidecum lui Dumnezeu nu i-a scăpat din mână cursul istoriei mântuirii, privirea noastră este focalizată greșit și nu-l vedem.
    Numai bucurie!

  12. […] Mersul la biserică văzut ca datorie […]

  13. Poate nu in aceeasi forma dar mi-am pus si eu intrebari cind am ajuns la un moment dat istovita de „mersul” la biserica. Cit am fost tinara si am servit in biserica in capacitatea in care am putut ( cu tinerii si mai tirziu cu copiii) a fost fun si parea ca am energie si mult chef sau rivna pentru ce faceam. Dar anii au trecut si m-am trezit pe la 50 si ceva , parte dintr-o biserica americana cu multe doamne in virsta care trageau de mine in toate partile sa slujesc…Nu mai eram in elementul meu si traditiile lor nu se prea potriveau cu gusturile mele. Si din ce trageau de mine mai mult- si o faceau din dragoste ( nu am nici un dubiu) , dintr-aia m-au facut sa ma retrag ( ca sa-mi trag sufletul).

    Acuma eu sunt un om simplu. Nu e doctrina ce spun si poate gresesc – ce spun este mai degraba o destainuire. Cum trupul are nevoie de hrana, asa si sufletul, zic eu. Daca pentru corp te straduiesti sa te hranesti cu lucruri sanatoase si…gustoase, eu cred ca si pentru suflet avem inclinatia sa facem la fel. Eu pierd cam 2 ore pe zi mergind si venind de la lucru. Am gasit citeva statii de radio cu programe religioase si predici si discutii de care pur si simplu m-am indragostit. Am ajuns sa imi satur foamea sufletului si sa ma hranesc copios si sanatos si gustos in acelasi timp din Cuvintul Domnului. Cind maninci afara la restaurant de exemplu…alegi restaurantul care face mincarea cea mai buna, nu? Aceleasi ingrediente folosite de un alt bucatar pot face diferenta de la a fi entuziasmat sau scirbit de o anume mincare. Sau felul cu ti-este servita. Asa se intimpla si cu mincarea sufletului.

    Dar mai este si partea cealalta a monedei. Daca foamea sufletului ne-o putem potoli si inca bine de tot…ce facem cu celelalte atribute ale unui credincios – ca am fost chemati sa si servim – ni s-a dat cel putin un talant care trebuie pus in negot… Sa facem o lucrare, sa ajutam, sa sfatuim sa …participam intr-o forma sau alta – sa fim parte din acest Trup binecuvintat- care este Biserica. Ce facem cu partea asta? Sau ce facem cu „cina cea de taina” si partasia ?

    Am gasit ceva solutii si aici- ca de exemplu Dumnezeu pune cite un Lazar la poarta fiecaruia. Nu toti oamenii necajiti si neajutorati sunt la poarta Bisericii. Majoritatea sunt cu noi, acolo unde locuim, unde mergem la scoala, la lucru, la cumparaturi. Domnul Isus si-a petrecut mai mult timp printre bolnavi decit la Templu – dar mergea si la Templu.

    Interesant subiect- si da mult de gindit . Ca la urma urmei vom da socoteala de orice hotarire…

  14. […] Mersul la biserică văzut ca datorie […]

  15. […] 2012 – Teofil Stanciu: Mersul la biserică văzut ca datorie […]

  16. […] 2012 – Teofil Stanciu: Mersul la biserică văzut ca datorie […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: