Postat de: Teofil Stanciu | 24/10/2012

La ce-mi folosește mie…?

via freshnerd.com

Am auzit de multe ori această întrebare pusă în legătură cu diverse materii studiate în școală. Am pus-o și eu în vremea când gândeam mai puțin și mai pătimaș. Răspunsul scurt e: la nimic. Dacă întrebarea se referă la beneficii concrete sau la un profit material, probabil că majoritatea lucrurilor chestionate în acest fel nu folosesc la nimic.

La ce folosește să studiezi Procesul de Kafka? La nimic! La ce folosește să știi formula apei? La nimic! La ce folosește să știi câți ani a domnit Ștefan cel Mare? La nimic! Toate astea pot fi folosite pentru a face paradă de cultura ta generală și poate te ajută să impresionezi niște fete sau niște pretendenți. În rest, nu folosesc la nimic.

Dar exact același lucru l-ar putea spune, dacă ar fi în stare, și urangutanii, și lăcustele, și sconcșii, și parameciul. Or, din câte înțeleg eu, noi ne distingem de regnul vecin (inferior) și prin această capacitate de a face lucruri fără să urmărim un beneficiu sau o necesitate fiziologică.

Așadar, răspunsul mai lung la întrebarea „la ce-mi folosește mie…?” ar putea fi formulat astfel: să te diferențieze de necuvântătoare. Dacă ăsta nu vi se pare un argument suficient, mai am câteva.

Toate subiectele astea care par inutile la o primă vedere instituie totuși o disciplină a învățării. Nu e deloc puțin lucru să-ți exersezi memoria și capacitatea de a face conexiuni între diverse date care se acumulează în mintea ta. Că și creierul, la fel ca orice alt organ, are nevoie să fie solicitat, altminteri i se atrofiază unele dintre funcții.

Deci, pentru a păstra titulatura de ființă rațională, nu strică să înveți chiar și lucruri inutile. E un privilegiu cu care bovinele nu se pot lăuda. În plus, ai ce uita sau ce povesti nepoților, după caz.

Mai mult de atât, abia în momentul în care vei avea capul bine mobilat, vei putea să distingi – mult mai competent – care sunt lucrurile pe care trebuie să le păstrezi și care sunt cele la care trebuie să renunți. După cum poate că ați remarcat, după o anumită vârstă, toți oamenii își aleg un domeniu de interes și își îngustează astfel aria de selecție. Până atunci însă, e bine să știi cât mai multe din domenii cât mai diverse. Pentru că te ajută să faci comparații și să alegi mult mai informat.

Admit că sunt lucruri care s-ar putea face mai bine, că s-ar mai putea elimina câte ceva dintr-anumite materii ca să se lase loc pentru altele. Că se pot aduce îmbunătățiri programelor școlare. Dar nu admit deloc ideea că cel mai important criteriu ar trebui să fie utilitatea. Oricum, nu în învățământul așa-numit de cultură generală.

Sunt sătul de manele, iar un om bine educat are mici șanse să asculte ziua întreagă numai manele. Așa că, prefer să învețe poezii de Eminescu, să citească cărți de istorie, să facă referate la filosofie, iar când termină să nu poată suporta maneaua. Deja e un mare câștig pentru liniștea din cartier. Nu vi se pare?

Tot prin educație bazată pe lucruri absolut inutile se deprind și bunele maniere. Fiindcă acestea, în zilele noastre, nu aduc beneficii, ba dimpotrivă, cine se poartă cuviincios pare mai degragă fraier. Dar sunt convins că o covârșitoare majoritate a cetățenilor României și-ar dori o țară cu oameni mai civilizați, care nu înjură pe toată lumea, care nu sar la bătaie ori de câte ori nu le covine ceva, care știu să manifeste respect față de semeni.

Sunt campanii naționale și internaționale care vorbesc despre nevoia de respect, care incriminează violența. Nu-mi spuneți mie că asemenea lucruri sunt utile, căci se poate demonstra – în teren – că e mult mai eficient (deci și mai util, și mai dezirabil) să fii un nesimțit care se descurcă și își rezolvă problemele pe cont propriu.

Deci – iar deci! – cred că lucrurile inutile ne ajută să înțelegem că avem o parte a ființei noastre care e mai mult decât materie, ne aduce aminte că avem sentimente, năzuințe, idealuri. Că există și niște lucruri bune pe care am putea să le urmărim, chiar dacă nu obținem niciun profit imediat. Dacă le aruncăm și pe astea în haznaua beneficiilor și a pragmatistmului feroce, atunci putem să ne numim oameni că tot un fel de cercopiteci sau de mașinării împuțite vom fi.

(Fac o mică paranteză și precizez că nu cred în demonstrații care încearcă să mă covingă că e în interesul meu să fiu manierat. E suficient să apară o brută între o mie de manierați și bruta va dovedi că forța e mult mai eficace. Singurul contraargument valid ar fi că organele statului vor sancționa derapajele. Poate în Occident… dar în România…)

Fără scânteia noastră de spirit, de morală, fără cultivarea acestor laturi extrem de sensibile și la care trebuie muncit îndelung și cu tenacitate, ne pierdem umanitatea.

Ca să cobor însă nivelul discuției, am putea întreba cât se poate de pertinent: la ce-ți folosește, bă, să te joci pe calculator? Dar să-ți injectezi în venă? Dar să fumezi? La ce-ți folosește să te duci la munte? Dar să pierzi vremea salivând pe la vitrine? Dar să te îmbraci după moda impusă de niște scrântiți? Dar să belești ochii la televizor?

Scuzată-mi fie vehemența, însă am formulat aceste întrebări intenționat mai agresiv. De fapt, în afară de chestia cu moda și cu substanțele „adictive”, n-am nicio problemă cu aceste activități. Însă tocmai ele dovedesc că oamenii au nevoie să facă și lucruri „inutile”.

Concluzia mea e simplă: dacă tot e să ridicăm niște întrebări, atunci să ducem răspunsurile până la capăt și să fim cinstiți când răspundem. Altfel, ne pierdem vremea și nu facem decât să mai adaugăm o îndeletnicire inutilă la preocupările noastre. Și, ca să întorc întrebarea: la ce-ți folosește să întrebi la ce-ți folosește?


Responses

  1. Un exemplu curent. Acum o săptămână am intervievat un proaspăt absolvent de electrotehnică, la stat. Mi-a adus şi o diplomă prin care universitatea îi dădea dreptul să benficieze de toate avantajele „inginerului”.

    După două întrebări la care a bătut câmpii am revenit cu câteva întrebări de cultură generală, la care sunt convins că ştiţi şi dvs răspunsul chiar dacă sunteţi profesor de română.

    1. Ce sarcină are electronul? Băiatul a zis că pozitivă.
    2. Ce este atomul? Un punct.
    3. Din ce este făcut un atom? Nu ştiu.
    4. Pe unde o fi protonul în atom? Pe la margini.
    5. Care este cea mai apropiată planetă de soare? Marte.
    6. Lava vulcanică atunci când se răceşte în ce se transformă? În metal.

    Cum ar fi un profesor de română care nu ştie deosebirea dintre atribut şi adjectiv? Dar care nu ştie să scrie de mână?

    Este oare o problemă a ministerului sau a poporului?

    Şi aici fac două clarificări:
    – un casier de supermarket sau cineva asemănător, poate să îşi permită extravaganţa de a selecta ce să înveţe după întrebarea „la ce îmi trebuie?”.
    – un tânăr aspirant la o licenţă nu poate face însă aşa ceva.

    • Exemplul dvs. e bun pentru a ilustra o stare de fapt. Eu imi permit sa adaug unul intr-adevar imposibil de gandit ca ar putea exista.

      Recent, la mine la biblioteca am asistat la o discutie dintre un coleg mai in varsta si un profesor de literatura. Ambii oameni trecuti, cum se spune prin viata si prin multa … carte. La un moment dat incep sa deplanga starea in care a ajuns invatamantul actual. Fiecare, alternativ, aducea cate un exemplu concret, vazut nu auzit, in sprijinul ideii ca nu mai e ce a fost, ca ne cam ducem in jos. Toate exemplele date, esi intristatoare erau totusi digerabile. Pana cand profesorul aduce un exemplu care ne-a lasat pe mine si pe colegul meu … precum lava cand se raceste: ,,Stiti ca am intalnit un student care NU stia ca in secolul XX a avut loc cel de-al doilea razboi mondial ?”. E adevarat, a mai continuat profesorul, nu era de la litere ci de la o facultate cu profil tehnic pe care a spus-o dar eu nu-i dau numele aici din respect pentru institutie. Precizez ca profesorul respectiv este o personalitate, desi in varsta totusi neatins de scleroza si care in acel moment nu duhnea a bautura.

      Deci … resursele sunt nelimitate.

      • Exemplele par surprinzătoare, dar se înumlțesc exponențial. Căci întrebarea din titlu devine tot mai frecventă, iar răspunsul e: „Dacă nu îmi folosește practic la nimic, atunci de ce să mai învăț”. Ăsta darwinism!

        • Dar ar mai putea fi pusa o intrebare: oare copilul sau chiar adolescentul e capabil sa cunoasca ce anume ii va folosi si ce nu ? Pun intrebarea deoarece observ ca dintr-un umanitarism prost inteles se da prea mult credit copiilor. Ei decid ce li se poate intampla peste zece sau douazeci de ani. Se confunda un anume spirit de protectie cu o adevarata prostire care arata ca o otrava indusa treptat.

          Sunt curios cati dintre acesti invatacei care pun intrebarea ,,la ce imi foloseste asta sau asta” vor cu adevarat sa invete ceva. Cred ca este un subterfugiu pentru lene aflat instinctiv in comportamentul tanarului (marturisesc ca si eu l-am avut) dar care in prezent este incurajat din ce in ce mai mult. Iar revin la conspiratii … n-am ce face, vad si aici una. Vad in societatea actuala un demers sustinut in a incuraja manifestarea instinctelor primare. Ti se spune deseori ,,asta simti, asta fa pentru ca asta trebuie”. Tot ceea ce vine din instinctul propriu ofera cea mai mare certitudine. Omului nu-i trebuiesc violentate instictele. Iar asta trebuie sa o inteleaga de mic.

          Rezultatele acestei politici le vom vedea mai tarziu, dar atunci va fi prea tarziu.

          Interesant este ca sub Ceausescu, care avea o instructie rudimentara s-a invatat in genere mai mult si mai bine decat in perioada post-decembrista cand la putere au fost numai licentiati. Nu sunt primul care observa asta si nici nu e greu de observat. E doar trist.

          Precizez ca nu sunt un nostalgic al perioadei ceausiste.

        • De l-or fi citit macar jumate din ei pe Darwin inainte sa-l puna in practica. Sau macar de si-ar propune sa aiba stiinta de carte a englezului.

        • Tema este poate prea vastă ş trebuie făcută o nuanţare. În primul meu răspuns am făcut o separare:
          – efortul depus pentru distanţa pe care vrei să o parcurgi.
          (sunt oameni care nu vor să meargă până la o carieră universitară. Ba chiar nici liceală. Şi liceul fiind impus din cerinţe economice, pentru că piaţa muncii nu poate absorbi o generaţie de adolescenţi se ajunge la situaţia ca ţăranul care vrea să are câmpul sau văcarul care vrea să aibă o fermă, sau pădurarul care vrea să aibă o pădure să zică: ce îmi trebuie mie băi aşa ceva?).

          Ar mai fi o nuanţă:
          – în spiritul unei persoane ortodoxe practicantă, Tradiţia şi tradiţia este parte din viaţa lui. Şi aici apare într-adevăr un conflict cu libertatea de alegere a carieriei copilului. Mi-ar plăcea ca fiul meu să-mi ducă munca mai departe. Dar ce să fac? Dacă el vrea să se facă fotbalist şi să spunem că ar avea talent? Să îl silesc în numele „tradiţiei”? (a se observa că am folosit t mic).

          Eu cred că orice copil are tendinţe care sunt foarte bine conectate la viitor. Dar un părinte trebuie să fie ca un viticultor: primăvara (la fiecare nou început de grădiniţă, scoală, cercuri etc) să ia măsuri şi să taie toate crăcile uscate şi să ajute virtuţile sădite de Ziditor să iasă la iveală. Şi aşa, dacă el e bun şi se îngrijeşte de sănătatea celor de lângă el se va face poate doctor. Dacă are grijă de instruirea colegilor mai slăbuţi, poate se face profesor. Dacă vrea să ajute sărmanii poate se face fermier sau mai ştiu eu ce.

        • Am în minte interviul unui profesor din Craiova care desființează educația de masă, sistematizată mizând pe capacitatea copilului de a face ce e mai bine. Un optimism atât de puternic mi se pare de-a dreptul penibil într-o vreme în care e limpede că nu poți totuși miza pe bunătatea naturii umane. În orice caz, insul a scris o carte și și-a popularizat ideea. Sper să aflu iarăși informațiile pe care le-am pierdut la o reinstalare recentă a windows-ului.

          Găsesc observațiile dumenavoastră, ale amândurora, pertinente și fundamentate. Le împărtășesc în bună măsură. Am și eu micile mele obiecții, care ar face o conversație mai dinamică și mai interesantă (dacă ar fi pe viu), dar aici găsesc că nici măcar nu mai e necesar să le invoc.

        • Legat de destinul copilului, in mod evident acesta trebuie canalizat mai devreme sau mai tarziu catre ceea ce i se potriveste cel mai bine. Dar asta e o datorie care revine pana la urma tot celor maturi. Important este ca ultimii sa nu fie autoritari intr-un mod ingust dar sa le luam acestora cat mai mult din autoritate (vezi printre altele dreptul copilului de a-si reclama parintele sau in scoli, renuntarea la intrari separate pentru profesori si elevi) mi se pare o chestiune prea sustinuta ca sa fie o simpla eroare umana.

        • Stimate Eugen, vă împărtășesc convingerea „conspiraționistă” că imbecilizarea e organizată. Da, Europa e chitită pe așa ceva. Cere tot felul de inepții. De pildă, la un curs de două ceasuri pentru viitori învățători, li s-a spus studenților cât de „discriminator” și „ofesnator” este să spui „persoană cu handicap” sau chiar „persoană cu dizabilități”. Nici măcar „persoană cu nevoi speciale” nu mai ai voie să zici. Și li s-a tot repetat viitorilor dascăli ca nu cumva să spună că elevii sunt proști sau slabi. Altfel spus, îndoctrinare pură. astfel încât oamenii să nu mai fie în stare nici să gândească deosebirile și mai ales să nu ierarhizeze. NIMIC!

        • La cursul următor profesorii de matematică vor fi atât de îndoctrinaţi că nu vor mai vedea diferenţa între nota 2 şi nota 10. Iar dirigintele nu va mai şti de ce cel care are prezenţa completă la toate orele nu are absenţe. Şi ca atare, printr-o funcţie invers gausiană, se va ajunge la o egalitate absolută: toţi vor fi absenţi prezenţi şi repetenţi absolvenţi.

          • Tendința asta e. Cred că am mai pomenit articolul pe care-l scria prin 2000 un profesor român din Elveția. Nu aveau voie încă de pe atunci să facă departajări. Toată lumea trebuia apreciată pentru cât face. Și uite așa se detașau totuși asiaticii, car aveau constrângeri de acasă, părinții care îi mai altoiau câte puțin. Europenii însă erau intangibili și „putori ordinare”.

        • Diferenta dintre 2 si 10 abolita. Egalitate perfecta. Iata OMUL NOU. Comunistii, de care noi ne-am bucurat atata ca am scapat, doar visau la asta.

          Domnul Stanciu enumera o serie de interdictii … ,,n-ai voie asta, nai voie aia”. Nu vi se pare ca se instaureaza o noua dictatura. Cel putin cea de dinainte de ’89 stiam a cui este.

        • Desigur, n-am lipsit de la ora la care s-a invatat ca dupa o intrebare se pune semnul intrebarii. Graba asta imi joaca uneori feste.

        • Ba da, știm. Dar trebuie să nu spunem. Aseară mă uitam la un moment mai vechi, foarte reușit, realizat de Divertis: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=-rE-Bw0of94 (pe blogul d-lui Marius Cruceru). E ilustrativ pentru ideea despre care vorbeați.

  2. Sigur daca folosul este doar material, palpabil, pragmatic, nu e mult beneficiu in anumite discipline dar daca folosul trece dincolo, si eu cred ca trece, atunci este de folos. Cred ca mi-a fost de folos si Latina chiar daca putin mai pot sa deschirez, sau mai degraba sa traduc azi. Trist este ca lumea merge tot mai mult spre un functionalism si beneficiu imediat si elimina tot ce nu duce la „rezultate”, „profituri” imediate. Am fost surprinsa sa aud un preot spunind recent „Poate ca binecuvintarea este faptul de a pierde totul in beneficiul altuia” si as zice in beneficiul celor pe care ii iubim sau suntem chemati sa iubim. Un alt fel de a gindi, care este contariul a ce auzim astazi.

    • Mai rău e că și programa școlară se (re)structurează pentru a favoriza acest tip de personalitate orientată către un pragmatism feroce, exclusiv(ist) și depersonalizant. A fi sau a nu fi bogat. Aceasta este dilema azi.

  3. Dar pentru a aduce si o nota amuzanta voi adauga o anecdota. Un elev francez din primul ciclu a scris despre Napoleon: „Napoleon putea dicta cinci scrisori in acelasi timp, el a fost deci un mare dictator. ” Unui elev din ciclul I i se mai poate ierta.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: