Scurtă incursiune printre temele nemărturisite ale filmelor americane
Spun probabil o banalitate arhicunoscută, dar risc. Fiecare film are un mesaj asumat, relativ transparent. Uneori acest mesaj e mai consistent și mai dificil de decorticat din coaja în care a fost ambalat. Alteori, mesajul e transparent și repede sesizabil.
Mult mai interesante sunt însă, în opinia mea, mesajele din spatele… mesajelor. Căci acestea sunt simțitor mai puține și mai generale. Ele se citesc printre rândurile scenariilor. Sunt acele teme care apar într-o mare parte din toate filmele, fie că acțiunea se petrece în epoca modernă sau în preistorie.
■ O astfel de temă este cea a liberului arbitru. De fapt, dacă ar fi s-o judecăm după felul în care este reluată, ca o adevărată obsesie, nu liberul arbitru este subiectul central, ci predestinarea. Mai precis, lupta cu predestinarea.
Filme de Oscar sau de mâna a doua, filme vechi și filme noi, filme despre Roma antică, filme SF, filme de animație, comedii sau drame, multe sunt străbătute de firul roșu al personajului voluntar care se străduiește din răsputeri să dovedească – prin vorbe și prin fapte – că este singur stăpân pe destinul său.
Formele grotești pe care le ia această temă în unele filme nu face decât să mărturisească dimensiunea groazei că destinul uman ar putea fi hotărât dinainte și că toată zbaterea este un efort inutil, ridicol și stupid.
Se pare că moștenirea protestantă calvinistă a lăsat urme adânci în conștiințele americanilor și chiar a occidentalilor în general – căci toți înțelegem destul de bine acest voluntarism al eroilor și mulți îl împărtășim până acolo încât îl aplicăm la propriile existențe.
Din contră, predestinarea e adesea o temă subterană (dar foarte viguroasă) a filmelor de groază sau a unor drame teribile în care vezi oameni mergând orbește, fără împotrivire, spre destine cu totul nefericite.
Iar acest lucru ne revoltă, ne intrigă. Ne aruncă în brațele angoaselor. Percepem foarte acut acea cușcă a destinului din care n-ai scăpare. Ni se pare inacceptabil, vrem libertate. Ne plac oamenii care își înving soarta sau măcar o păcălesc în mod abil.
■ O altă temă generală este cea a supraomului. Mereu acești supraoameni au misiuni mesianice, au superputeri, se situează în afara sferei morale a muritorilor de rând. Sunt niște dumnezei de circumstanță. Însă toți au un călcâi al lui Ahile, o vulnerabilitate care-i poate distruge.
Ceea ce denotă o atitudine ambivalentă față de astfel de personaje. Pe de o parte, ele compensează acel gol pe care mulți consideră că ar trebui să-l ocupe Dumnezeu (dar, dacă tot nu mai credem în Dumnezeu, iată că musai să punem ceva în loc, fie și personaje inventate): justițiar, prezent în mod vizibil și chiar agresiv la cârma lumii etc.
Pe de altă parte, acest dumnezeu din cârpe murdare trebuie să fie contestabil, recuzabil. La nevoie, e de dorit ca el să poată fi concediat, trecut în pensie, în cazul în care nu ne mai covine cum se poartă.
La fel de bine însă, această atitudine ar putea trăda neîncrederea pe care omul modern o are într-un personaj mesianic supranatural. Poate fi semnul că oamenii speră (sau se tem?) că acest individ providențial nu este pe atât de puternic pe cât pare și pe cât se așteaptă oamenii simpli.
Nu știu dacă e vorba despre scepticismul contemporan în fața oricăror zei sau de mult mai adânca – și probabil nici măcar conștientizată darămite mărturisită – spaimă că toți cei în care ne-am putea pune încrederea e posibil să ne trădeze, să nu se dovedească suficient de puternici pentru a merita să le încredințăm toate speranțele noastre tainice.
Cum așteptările contemporanilor au coborât în marea lor majoritate strict în existența terestră și s-au cantonat definitiv în ea, e firesc ca zeii ce nu răspund exclusiv la exigențele acestei vieți pământești să stârnească dezamăgire și frustrare.
Să nu ne amăgim cu gândul că filmele sunt doar ficțiune, căci toți știm cât de puternică impresie produc asupra noastră tocmai pentru că ne identificăm cu ceea ce se petrece pe ecran. Povestea e veche, o știm încă din Antichitate și se numește „rol catarctic”. Așadar, e o certitudine că aceste apariții mesianice sunt proiecția noastră, deci ne reprezintă într-o bună măsură.
■ Deși ar putea fi privită ca un caz particular al temei anterioare, prefer să tratez obsesia pentru dreptate ca temă independentă. Și asta pentru simplul motiv că ea apare și în filme ce nu au ca personaj vreun supererou doldora de puteri miraculoase.
E interesant că oamenii au nevoie de dreptate, deși toate formele de justiție din viața reală, toate legile, toate autoritățile sunt contestate vehement. În film însă, nu se mai pune problema instanței, a legii, ci dreptatea apare ca o necesitate adesea individuală.
Mizând pe capacitatea de empatie a publicului, filmele atrag simpatia spre personajul justițiar și lasă în umbră adevăratele mize ale gestului său. Important e, pentru toată lumea, să se restabilească dreptatea, nu mai interesează cine e și cu ce autoritate împarte eroul justiția.
Fapt care ar putea să sugereze că există în noi o conștiință pe care se poate miza și care nu e cu totul atrofiată. Dar care, prelucrată ideologic, devine mult mai îngăduitoare cu „păcatele” care ne covin.
La cât de insistent revine această temă însă în tot felul de filme, e clar că măcar în ficțiune vrem să trăim sentimentul eliberator că se poate restabili dreptatea în lume, că relele pot fi răzbunate, că există o lege supremă care guvernează fără părtinire Universul.
Ne-ar costa numai câteva minute de sinceritate și de raționament cinstit ca să constatăm că fiecare dintre noi am putea fi – prin faptele săvârșite de-a lungul vieții – în papucii omului rău, a celui care comite păcatul ce se cere pedepsit.
Iar de aici până la nevoia de iertare nu-i mare distanță. Însă preferăm să rămânem în stadiul în care vedem numai vina altora și nevoia ca ei să încaseze răsplata cuvenită. Altfel, viața ar fi mult mai greu de îndurat, cu atâta vinovăție în spinare.
(va urma)
Cu drezina 
„…Se pare că moștenirea protestantă calvinistă a lăsat urme adânci în conștiințele americanilor și chiar a occidentalilor în general…”
Nu neg că aveţi dreptate în mare măsură, deşi probabil aţi văzut doar filme proaste, ceea ce, pînă la urmă, e o mare pierdere de timp şi de bani. Dar regula eroului carismatic şi potent e valabilă şi pentru filmele italieneşti sau franţuzeşti, iar ăştia erau şi sunt catolici, nu protestanţi.
Americanii care au excelat în arta cinematografiei (mă refer la marii proprietari de studiouri) au fost şi sunt evrei. Nu vor trece la protestantism în veci şi pururi.
Farmecul cinematografului nu ţine doar de scenariu, ci şi de multe altele, pe care le ştiţi la fel de bine ca şi mine.
Nu numai filmele de nişă au valoare artistică. Vă dau numai două exemple din clasa celor pentru public larg.
Primul este filmul făcut după Neguţătorul din Veneţia, de Shakespeare. Eroul principal devine, prin jocul formidabil al lui Al Pacino, Shylock, evreul în stare să-şi taie datornicul în bucăţi pentru a se răzbuna. Un antierou care te umple de scîrbă şi de admiraţie, în acelaşi timp.
Al doilea film e tot cu Al Pacino şi se numeşte „Looking for Richard”. Jucînd la fel de admirabil şi construind, practic, piesa Richard al III-lea sub ochii spectatorilor, actorul american din pîrîta cinematografie protestantă îşi propune- şi reuşeşte- să te facă să-l îndrăgeşti pe Shakespeare.
Cu care din cele două personaje credeţi că se identifică americanii? Prin ce au gîdilat orgoliul şi prostul gust (de multe ori indiscutabil) al privitorului de rînd?
Exemple de acest fel aş putea să dau cu zecile, lăsînd filmele de artă în afara listei.
Pentru fiecare film rău de-al dvs, eu vă pot propune unul bun, mă credeţi? 🙂
Am avut o vreme când am văzut ce filme se dădeau pe TVR și atât. Bune, proaste cum erau, le înghițeam pe toate laolaltă. Și cred că acestea formează cumva orizontul ideatic al spectatorului. Nu m-am referit la filmele excepționale, fiindcă acolo clișele sunt fie depășite, fie duse pe culmile rafinamentului. Am selectat însă niște teme foarte comune, foarte frecvente. Obsesive. Așa îmi par mie.
Nu critic protestantismul american (aici), ci speculez pe marginea influenței lui în viața telespectatorului de rând. Se poate, recunosc, să fi ignorat moștenirea evreiască și s-o fi supralicitat pe cea creștină. Plus că, atunci când vorbesc despre calvinism sunt foarte conștient că folosesc termenul într-un sens popular consacrat, căci există și virtuți ale calvinismului teologic (ca să nu mai vorbim de faptul că însuși termenul de calvinist e oarecum nedrept derivat de la Calvin).
Despre filmele bune, încerc să vorbesc individual. Numai p-alea proaste și temele generale ce revin chiar și în filme mai răsărite le inventariez aici. Dar, dacă tot veni vorba de filme bune, sunt mereu dispus să-mi îmbogățesc lista. P-astea două menționate le-am văzut. Negățătorul chiar de vreo 2 ori.
M-am mai liniştit… 🙂
Speram să obțin acest efect 🙂
Va trebui sa prezentati cele doua liste domnule. Ma tem ca cele proaste sunt mai numeroasa. Filmul Negutatorul din Venetia e bun dar se bazeaza pe ceva de valoare, actorii intr-adevar sunt excelenti desi Al Paccino nu e favoritul meu.
Maria
Doamna Maria,
Fireşte că se bazează pe ceva de valoare, dar în filmul amintit de mine importanţa rolurilor e modificată de regizor şi de actor.
Filmele bune sunt mult mai rare, evident. Nu există două liste 🙂
Al Pacino „al meu” se scria cu un singur „c” 🙂
Dacă ar fi să reproşez ceva filmului în cauză (mă refer la „Neguţător…”), ar fi atmosfera de vagă homosexualitate care transpare în unele scene, cu atît mai mult cu cît celălalt mare actor din film, Jeremy Irons, este, el însuşi, homosexual. Epoca evocată în film predispunea la astfel de relaţii, pentru că Renaşterea, o dată cu filozofia lui Platon, dăduse de gustul unor obiceiuri dubioase.
Aşa cum spunea Teofil Stanciu, pe bună dreptate, există culmi ale rafinamentului în filmele bune. Mie acelea mi se par mai periculoase şi merită discutate, de-aia vă rog să nu-mi cereţi liste. 🙂
Nu prea imi dau seama daca vrei doar sa atragi atentia anumitor chestinui sau daca incerci sa critici ceva. In mare masura, sunt de acord, dar n-as spune ca motivul eroului care-si schimba soarta rasare din mostenirea protestanta a americanilor.
Indiferent care ar fi motivul, ne place sa urmarim un erou care isi transcende situatia, oricare ar fi ea, si razbeste la lumina. Iar la punctul doi, cred ca ti-ai raspuns singur la ‘intrebare’. Personajul mesianic are nevoie de cusur ca spectatorul sa se poata identifica cu el.
Acum, desigur, putem avea o discutie de trei ore daca e asta un criteriu bun. Ar trebui sa renuntam la personaje complexe pentru ca spectatorul nostru e simplu? Nu cred, dar aici intra in discutie conceptul de audienta. Pentru ce faci filmul? Ca sa-l vinzi in cinema-uri? Ar fi bine sa ai un poster cu cel putin un actor cunoscut, sa dureze mai putin de doua ore, daca se poate – cinema-ul poate rula filmul de mai multe ori pe zi – si o poveste relativ simpla, niste efecte speciale – sa dea bine intr-un trailer frumos taiat.
Vrei sa-l faci sa mergi cu el la festivaluri? Sa il arati apoi fratilor tai cineasti? Mult noroc la gasit fonduri.
Nu cred ca problema filmelor americane din ziua de astazi sunt temele si subiectele, ci din etica de productie a studiourilor america de la Hollywood. In general, cineastii europeni cauta investitori sau platesc filmul din buzunarul propriu, scriu, regizeaza si produc singuri filmul, si lucreaza cu un grup restrans de oameni in care au incredere. La polul opus sta Hollywood-ul, unde producatorul vine cu o idee, se angajeaza scenaristi care sa verse linii de dialog – uneori multipli scenaristi la un singur film, concomitent sau consecutiv – regizori diferiti, cameramani si regizori de imagine diversi. In trecut nu era asa, si chiar azi mai exista unele exceptii, cum ar fi Nolan, care are mana (mai) libera. Dar astea sunt exceptii.
Nu in ultimul rand, ti-as putea povesti cate ceva despre frumusetea de MPAA, dar despre asta, cu alta ocazie 😉
Uite, în ciuda impresiei pe care se pare că o degaj, nu am vrut să critic. Ci să inventariez. Iar pentru inventar îmi trebuie niște criterii. Pe care mi le-am ales în mod subiectiv. Da, mă interesează discuția despre etica producțiilor, dar nu aici. Aici voiam doar să semnalez câteva dintre temele care ne conturează orizontul psiho-spiritual. Pentru că, de ce să fim ipocriți, mulți dintre noi am înghițit sute de kilometri de peliculă proastă. Iar ideile de-acolo nu se poate să nu ne fi influențat deloc. Or eu nu fac decât să punctez aceste achiziții.
N-am ridicat întrebări. Se poate să greșesc în interpretare, dar, bazat pe experiența acumulată până acum, observațiile mi se pare că se susțin. Repet, n-o fac în calitate de critic avizat, ci de spectator precaut, de om care încearcă să analizeze ce i se oferă sau ce a îngurgitat de-a lungul vieții.
Am inteles. Nu ma luam de tine ca incercai sa critici, ma intrebam doar, ca nu prea imi dadeam seama care-i intentia.
Faptul ca majoritatea filmelor sunt proaste nu e o surpriza. Ca orice forma de expresie umana in care intra si dimensiunea financiara, filmul calca o granita teribil de neclara intre arta si divertisment. Unele filme penduleaza de ici colo incontinuu. In definitiv, nu e normal ca media filmelor sa fie… mediocra?
Ba da, însă repet ce am avut în gând: aceste filme proaste, care se difuzează zilnic, sunt urmărite de un număr foarte mare de oameni și le formează acestora un orizont intelectual și chiar imaginativ. Treaba asta merge până la a otrăvi sufletul și creierul unor generații întregi.
In mod cert, cea mai buna cale de a influenta masele dintre toate formele de comunicare este … cea de a saptea arta. Eu remarc o diferenta de fond (ma gandesc la mesaj) intre productiile americane (si nu numai) din anii ’60 – ’70 si chiar ’80, si cele actuale, desi in ultimii ani am urmarit din ce in ce mai putine filme. Fortand putin nota cred ca se poate face o istorie a mentalitatilor din ultima jumatate de secol studiind doar istoria cinematografiei.
Stiti, se spune despre filmul comercial (caci de fapt la acest gen de film va referiti) ca se adapteaza gustului unui public cat mai larg. Eu nu cred asta. Prin film se formeaza de fapt gustul marelui public. E o foarte convingatoare cale de a propaga o idee, de a o strecura in sufletul cuiva. Spunandu-i o poveste. Iar cand distributia cuprinde nume mari efectul e si mai convingator.
Nu am aici in vedere filmul declarat, vadit de propaganda. Am in vedere Hollywood-ul care nu cred ca este o inocenta masinarie supusa pietii si atat.
Sunt de acord cu ideea că s-ar putea vedea cum a in/e-voluat istoria mentalităților la nivel de mase numai din filme.
Cât privește gustul publicului. Mi se pare că mereu filmul e cu un mic pas înaintea telespectatorului/spectatorului, îndoctrinându-l în spiritul veacului, dar lărgindu-i puțin aria prejudecăților curente. Astfel încât se poate spune că filmele sunt pe gustul maselor, dar există și un element de noutate ideologică suficient de „inofensiv” încât să poată fi asimilat repede și fără dureri de către privitori.
Faptul ca in trecut filmele erau mai bune – sau era proportia mai mare – e o iluzie. Datorita trecerii anilor, astazi avem acces, in mare masura, doar la filmele care au trecut testul timpului. La fel sta treaba si cu muzica si cu toate formele de arta. Ai si astazi filme exceptionale. Trebuie doar sa stii unde sa cauti.
Nu am spus ca erau neaparat mai bune. Sau ca proportia de filme bune pe vremuri era mai mare decat cea de acum. Posibil sa fie cum ziceti. Eu nu calitativ am pus problema ci m-am referit la o anumita orientare. Adica in urma cu vreo doua-trei decenii filmul comercial arata parca un respect mai mare pentru valorile traditionale. Evenimente esentiale precum dragostea, relatiile interumane, lupta dintre bine si rau, toate acestea erau tratate altfel. Este vorba de mesaj.
Nu spun ca nu se fac si astazi filme bune. Iar arta nu este neaparat o problema care tine de morala ci de un anume rafinament estetic daca vreti. Poti face mult rau pe termen lung si cu un film foarte bine facut.
E adevarat nici propovaduind binele cu filme proaste nu cred ca este o cale. In orice caz autorul articolului (din ce am inteles eu) punea accentul mai mult pe filmul comercial. Si acest gen de filme isi are ,,varfurile” sale, dar cand spunem ,,film bun” ne gandim in primul rand la filmul de arta sau ma rog, la cel care iese din cerintele pietii.
Si eu mi-am pus intrebarea care e scopul articolului mai ales ca la un moment dat pare sa se indeparteze de intrbarea de baza. Pe de alta parte nu cred ca problema este calvinismul, e drept ca eu sunt un pic sensibila la a faptul ca prea adesea termineul este folsit in mod prea general pina la banalizare si caricaturizare. Daca omul are o problema este aceea faptul „qu’il s’est trompé de bonheur.” Adica de la cadere isi cauta fericirea in afara sferiei Aliantei cu Dumnezeu. Karl Barth scrie ca prima Alianta, primul Legamint este legamintul in Creatie, omul este creat in imaginea, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu la cadere, acolo unde omul de fapt se proclama autonom, se produce o ruptura. Zbaterea omului este aceea de as-si construi fericirea in afara sferei Legamintului si este o goana dupa vint; Ca omul mai are un simt al justitiei, al dreptatii e adevarat pentru ca la cadere el nu isi pierde chipul lui Dumnezeu el este doar stirbit.
Revin pentru a face precizarea ca a spune ca, calvinismul sau protestantismul si idea de predestinatie a marcat Occidentul este o supra afirmatie, daca pot sa spun aceasta in romaneste, impactul in gindirea franceza, cu regret, a fost mica, la fel in cea italiana, spaniola, portugheze, tarii cu prediletie catolice. Deci nu aici e problema. Dar Calvin insusi scria ca omul gasindul pe Dumnezeu se regaseste pe sine. Citatul de mai sus ca omul a gresit tinta fericirii vine, daca nu ma insel, de la Tomas Aquinas.
Si Eugen are dreptate, filmul nu se adapteaza la cerereile sau gusturile publicului cum nu o face nici presa, de alftel, ci ele modeleaza gindirile si mentalitatiile de astazi. Cererea este creata, induita si nu invers. Sa nu ne grabim in evaluarile pe care le facem.
Sunt multe nuanțe de adus în discuție. În principiu, aveți dreptate, dar cred că, e bănuiala mea, calvinismul a formulat ceea ce aveau pe buze sau în minte mulți alții. De fapt, e vorba despre această tensiune care ne ține între a fi liberi și a fi dinainte cunoscuți. Pe care cred că oamenii o resimțeau cu mult înainte de Calvin. Probabil că și înainte de Augustin.
Ne legăm de calvinism ca să știm despre ce vorbim. I-am dat un nume cunoscut. Știm cu toții că, vrem-nu-vrem, terminologia nu poate fi atât de precisă precum s-ar cuveni. Dacă e să fim riguroși, multe cuvinte ar trebui eliminate din vocabular sau folosite într-un sens foarte restrâns și precis.
Ah, nu as pleda pentru eliminarea anumitor cuvinte, doar daca ne referim la vulgaritati. Cit priveste calvinismul, Calvin a preluat de la Augustin idea de pacat original, daca imi amintesc bine, si nu cea de predestinare. Inca odata, cunoscind mediul din Occidentul Europei nu vad nici o influenta a gindirii calviniste chiar daca ar fi numita altfel. Cred ca indea lui Kirkegaard de angoisa e mai mult o realitate. Adica omul fiind in zbaterea finitudinii sale. Simplific gindul lui Kirkegard bienteles, chiar prea mult, dar si dupa Biblie si dupa psihologii, finitudinea omului si mai ales faptul, dupa Biblie, ca el vrea sa fie propria lui sursa a fiintei nerecunoscund sau departindu-se de FIINTA, nu face decit sa creeze aceasta gngoasa, aceast zbatere perpetua.
Tot în protesteantism rămânem însă și cu Kierkegaard.
Trebuia scris, aceasta angoasa, aceasta zbatere perpetua. Si e prea mult spus ca anume Calvinismul nu a avut nici o influenta, mult prea mult spus, dar ea este, mai ales in Franta prea putin cunoscuta. Protestantii au ramas timp de secole mai degraba marginali, din nefericire.
[…] Continuare de aici. […]