Elogiu caloriferului

via: dli.ro

L-am zărit în penumbra nopții cum pășea peste tăpșanul dintre două blocuri tip Pb, ridicate cu trudă înainte de 1990. Era cocârjat de povară și venea greu. Omul. Dar și caloriferul. Nu puteai spune unde se termină unul și unde începe celălalt. Decât după culoare. Cu toate că niște dâre de rugină coborâseră pe hainele cărăușului ca și cum ar fi vrut să contopească cele două entități – asta am văzut abia la lumina din scara blocului, ceva mai târziu.

Nu știu dacă omul gâfâia din pricina poverii istoriei românești pe care era evident că o căra sau dacă pur și simplu fonta era de vină. Cert e că dinspre această arătare simbiotică răzbăteau icnete și șuierături nădușite. Un amestec de gemete rurale și scrâșnete proletare arhetipale.

Capul aplecat într-o parte al cărăușului se îmbuca, în dreptul urechii, aproape perfect cu caloriferul ca și când omul s-ar fi pregătit pentru o auscultație a pământului, unde vibrațiile de metal cinstit ale elemenților aveau să faciliteze o operație de nemiîntâlnită magnitudine. Desfășurată în premieră.

Din când în când, un clinchet înfundat trăda această călătorie simbolică, această îngemănare complice, dar nu era chip să-ți dai seama dacă sunetul provenea de la vreun șurub destrâns sau de la căpățâna purtătorului care lovea fratern și trudnic tuciul rece.

Umbrele prelungi proiectate de câte-un bec răzleț ce veghea strada erau tulburătoare, căci, pe un trup vânjos, în loc de cap, se înălțau niște fustei lungi, cu aspect extraterestru, venind din preistoria păgână. Numai o asemenea ureche miriapodică ar fi fost în stare să capteze vaierul plămânilor pământului.Citește mai mult »