Editura Casa Cărţii

Semnalez cu vădită plăcere apariţia Manualului biblic, pentru că e, aşa cum îl trădează numele, un instrument deosebit de util pentru studiul individual sau de grup. Conţine o seamă întreagă de informaţii sistematizate şi prezentate succint, esenţializat. Fiecare dintre subiectele mai fierbinţi (din punct de vedere istoric, dogmatic, filosofic sau apologetic) beneficiază de un spaţiu aparte, fără a se intra însă în toate amănuntele şi nuanţele pe care le înregistrează bibliografiile de strictă specialitate.

Cititorul de rând are prilejul să cunoască şi chestiunile controversate, dar şi o bună măsură de date contextuale care adaugă la informaţiile consemnate în Biblie (viaţa popoarelor străvechi, scrierile lor, legile după care trăiau, zeii cărora li se închinau etc). Extinderea orizontului teologic, istoric şi cultural este de bun augur, fiindcă, la urma urmei, orice element suplimentar care vine să completeze ceea ce ştim despre Biblie şi despre creştinism e bine-venit.

Uitarea şi ignoranţa pot…

Vezi articol original 478 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Monarhismul ca religie laică privată

princeradublog.ro

Regele (de drept) al României, Mihai I, împlinește astăzi 91 de ani. Prilej pentru mine să mă gândesc de ce n-om fi revenit noi la monarhie, în condițiile în care mulți politicieni (de la cel mai înalt nivel) își manifestă fățiș simpatiile pro-monarhiste. Și în condițiile în care pe facebook au mare trecere toate postările cu iz monarhist.

Sunt convins că sunt oameni cu convingeri monarhiste în România. Dar se pare că nu au decât să și le țină pentru ei, pentru sfera vieții lor private. Unii sunt monarhiști poate și pentru că e mai simandicos să te dai altfel decât majoritatea. Contează mai puțin motivațiile. Important e că monarhismul nu are efecte.

Și nu poate avea efecte deoarece, în ciuda simpatiei pe care i-o poartă unii politicieni regelui, nu cred că există vreun interes ca România să revină la această formă de guvernământ. Probabil că nici susținerea populară pentru Casa Regală nu e chiar semnificativă, că altfel s-ar simți presiunea și mai sus, pe la alde prezidențiabilii noștri.

Așa, viitorul candidat la președinție – recte Antonescu – își exprimă cu multă nonșalanță admirația pentru monarhie, ba chiar crede că ar fi mai bine pentru România să aibă un rege, dar știm cu toții că n-ar da nici măcar un minut dintr-un virtual mandat de președinte pentru a instaura acest regim mult mai dezirabil.

Să fii pro-monarhist (atunci când faci parte dintr-un partid liberal) e de bonton: mai câștigi niște voturi ale unor alegători care țin la rege (și chiar te iau de bun), dar nu superi pe nimeni cu adevărat, fiindcă se știe că vorbele tale sunt fără efecte concrete.

E ca și cu religia: foarte bine că tu crezi în Dumnezeu, că ești pios, că ești evlavios, numai nu cumva asta să afecteze viața noastră publică. În sfera privată, poți și să ai tablouri cu regele, poți să-i colectezi autografele, poți să-l respecți, să-l omagiezi, să-l decorezi, să-l adulezi. Numai nu cumva acest fapt să se răsfrângă asupra intereselor de partid.Citește mai mult »

La ce-mi folosește mie…?

via freshnerd.com

Am auzit de multe ori această întrebare pusă în legătură cu diverse materii studiate în școală. Am pus-o și eu în vremea când gândeam mai puțin și mai pătimaș. Răspunsul scurt e: la nimic. Dacă întrebarea se referă la beneficii concrete sau la un profit material, probabil că majoritatea lucrurilor chestionate în acest fel nu folosesc la nimic.

La ce folosește să studiezi Procesul de Kafka? La nimic! La ce folosește să știi formula apei? La nimic! La ce folosește să știi câți ani a domnit Ștefan cel Mare? La nimic! Toate astea pot fi folosite pentru a face paradă de cultura ta generală și poate te ajută să impresionezi niște fete sau niște pretendenți. În rest, nu folosesc la nimic.

Dar exact același lucru l-ar putea spune, dacă ar fi în stare, și urangutanii, și lăcustele, și sconcșii, și parameciul. Or, din câte înțeleg eu, noi ne distingem de regnul vecin (inferior) și prin această capacitate de a face lucruri fără să urmărim un beneficiu sau o necesitate fiziologică.

Așadar, răspunsul mai lung la întrebarea „la ce-mi folosește mie…?” ar putea fi formulat astfel: să te diferențieze de necuvântătoare. Dacă ăsta nu vi se pare un argument suficient, mai am câteva.Citește mai mult »

O spovedanie continuă și chinuită

sweetclipart.com

 Scurtă incursiune printre temele nemărturisite ale filmelor americane

Spun probabil o banalitate arhicunoscută, dar risc. Fiecare film are un mesaj asumat, relativ transparent. Uneori acest mesaj e mai consistent și mai dificil de decorticat din coaja în care a fost ambalat. Alteori, mesajul e transparent și repede sesizabil.

Mult mai interesante sunt însă, în opinia mea, mesajele din spatele… mesajelor. Căci acestea sunt simțitor mai puține și mai generale. Ele se citesc printre rândurile scenariilor. Sunt acele teme care apar într-o mare parte din toate filmele, fie că acțiunea se petrece în epoca modernă sau în preistorie.

O astfel de temă este cea a liberului arbitru. De fapt, dacă ar fi s-o judecăm după felul în care este reluată, ca o adevărată obsesie, nu liberul arbitru este subiectul central, ci predestinarea. Mai precis,  lupta cu predestinarea.Citește mai mult »

Deși pretextul e o carte anume, pledoaria se referă la istoria Bisericii în ansamblu. O supun privirii critice a cititorilor.

Editura Casa Cărţii

cu aplicaţie la cartea Tânjirea după Dumnezeu

Când am început să lucrez la cartea asta, îmi venea greu să cred că există cu adevărat şi că o editură s-a încumetat s-o şi publice. E dificil, fără-ndoială, să promovezi un volum ce conţine referiri la eroi ai creştinătăţii cvasi-necunoscuţi publicului evanghelic.

Dar ei merită cunoscuţi, chiar dacă nu le împărtăşim noi acum toate convingerile, pentru că şi din cauza lor suntem ceea ce suntem azi. Mai mult, tot ceea ce experimentează în prezent bisericile care au senzaţia că inovează şi că aduc „un suflu nou” a fost deja testat în alte vremuri şi în contexte diferite. Căci ideile de bază sunt fundamental aceleaşi.

Mai există încă un motiv pentru care această carte (şi altele din aceeaşi categorie) n-ar trebui ignorată, ci, dimpotrivă, citite cu creionul în mână. C.S. Lewis îl exprimă cam aşa: fiecare epocă are nişte păcate, nişte…

Vezi articol original 987 de cuvinte mai mult

Mesianism, spectacol și zădărnicie

laparola.info

Tocmai se lansează candidații pentru Parlament. Cu surle și trâmbițe. Fără-ndoială că iarăși vor fi prezenți printre „catindați” și câțiva evanghelici. În fiecare legislatură au cam fost. Și parcă văd iarăși pastori, conducători religioși, bloguri cu mare audiență (și slabă calitate) îndemnându-ne să alegem „un om al lui Dumnezeu în Parlamentul României”.

Ca și când toți evanghelicii care s-au perindat până acum prin legislativ ar fi fost doar semi-oameni ai lui Dumnezeu. Ca și cum Ioan Alexandru, de pildă, n-ar fi putut satisface această condiție.

Părerea mea e că aceste elanuri electorale nu-și au rostul. Da, se poate alege un candidat evanghelic, dar el e doar unul dintr-o mulțime, ales pe listele unui partid căruia trebuie să-i dea ascultare. Nu vreau să dau exemple din trecut, ca să nu pară că am ceva împotriva vreunui om.

Cred că, pur și simplu, la aproape un sfert de veac de la așa-zisa Revoluție, ar fi vremea ca mesianismul de până acum să fie abandonat, pentru că e desuet. Nu a funcționat vreme de 6 legislaturi și nu va începe să funcționeze nici acum.

N-am idee dacă-i boală românească sau boală evanghelică, dar mereu așteptăm omul providențial, vocea care să răscolească rărunchii amorțiți ai națiunii. Și nu mai vine. Dar noi o luăm de la capăt, cu un nou avânt. Și mai așteptăm o dată. Cu toate că profeții sunt rari și trimiși când Dumnezeu hotărăște.

Am avut parte și de mult râvnitele evanghelizări pe stadion. Avem parte și de stații de radio și televiziune creștine. E plină piața de literatură evanghelică – numai de ar cumpăra-o cineva. Însă toate acestea nu au schimbat fundamental fața țării.

Fac o paranteză și menționez că nu (mai!) împărtășesc această părere. Fiindcă n-am de unde ști cum ar arăta România astăzi fără toată influența creștină (nu mă interesează confesiunea) din Parlament, din presă, dinspre edituri. Poate că nu stăm mai rău de atât tocmai pentru că au existat niște focare de creștinism viu și eficace.Citește mai mult »

Elogiu caloriferului

via: dli.ro

L-am zărit în penumbra nopții cum pășea peste tăpșanul dintre două blocuri tip Pb, ridicate cu trudă înainte de 1990. Era cocârjat de povară și venea greu. Omul. Dar și caloriferul. Nu puteai spune unde se termină unul și unde începe celălalt. Decât după culoare. Cu toate că niște dâre de rugină coborâseră pe hainele cărăușului ca și cum ar fi vrut să contopească cele două entități – asta am văzut abia la lumina din scara blocului, ceva mai târziu.

Nu știu dacă omul gâfâia din pricina poverii istoriei românești pe care era evident că o căra sau dacă pur și simplu fonta era de vină. Cert e că dinspre această arătare simbiotică răzbăteau icnete și șuierături nădușite. Un amestec de gemete rurale și scrâșnete proletare arhetipale.

Capul aplecat într-o parte al cărăușului se îmbuca, în dreptul urechii, aproape perfect cu caloriferul ca și când omul s-ar fi pregătit pentru o auscultație a pământului, unde vibrațiile de metal cinstit ale elemenților aveau să faciliteze o operație de nemiîntâlnită magnitudine. Desfășurată în premieră.

Din când în când, un clinchet înfundat trăda această călătorie simbolică, această îngemănare complice, dar nu era chip să-ți dai seama dacă sunetul provenea de la vreun șurub destrâns sau de la căpățâna purtătorului care lovea fratern și trudnic tuciul rece.

Umbrele prelungi proiectate de câte-un bec răzleț ce veghea strada erau tulburătoare, căci, pe un trup vânjos, în loc de cap, se înălțau niște fustei lungi, cu aspect extraterestru, venind din preistoria păgână. Numai o asemenea ureche miriapodică ar fi fost în stare să capteze vaierul plămânilor pământului.Citește mai mult »

Marota războaielor religioase

thearma.org

De câte ori i se întâmplă câte unui agnostic, ateu sau anti-religios mai înfierbântat să înfiereze religia pe motiv că a provocat cele mai mari războaie din istorie, am observat că mulți creștini (că alte religii nu prea avem prin țară) pleacă privirea spășiți în semn de recunoaștere și asumare a acestui teribil adevăr.

Dar, dacă e să fim cinstiți cu istoria, singurele războaie care au cuprins prin amploare toată lumea n-au avut nimic religios în ele. Oricât de ingenios ai fi, e imposibil să demonstrezi că Puterile Centrale s-au aliat pe motive religioase, căci nu văd cum s-ar putea găsi o relație religioasă între protestantismul german, mahomedanismul otoman și catolicismul italian. Sau între ortodoxismul rus și protestantismul american.

Sau ce legătură va fi existat, din punct de vedere religios, între anglicanismul britanic și ateismul uresesist din tabăra aliaților? Ori între protestantismul pro-nazist german și șintoismul nipon? Cum se justifică religios alianțele României? Nu vi se pare evident că e stupid să susții așa ceva?

Singurele războaie cu adevărat religioase par să fie cruciadele. Dar acestea nu făceau excepție, ca modalitate de desfășurare, de la orice altă înfruntare militară a vremii – mai puțin cruciada copiilor, care a fost o monstruozitate demnă să fie condamnată ca atare. Triburile musulmane se căsăpeau între ele, independent de faptul că erau șiite sau sunite (deși exista o oarecare afinitate pe acest criteriu). Tot astfel, popoarele europene purtau războaie între ele chiar dacă împărtășeau aceeași credință.

Chiar e atât de greu de observat că în Coreea, în anii ’50 nu se înfruntau două religii? Că nici în Vietnam nu era în joc Dumnezeul creștin și ființele supreme orientale? Că nici în criza rachetelor din Cuba – care era să arunce lumea în dezastrul apocaliptic nuclear – nu aveam două religii în tranșee?

De unde atunci concluzia că religia e la originea tuturor sau a celor mai importante? Și ce-i cu atitudinea asta timorată a creștinilor care se simt cu musca pe căciulă, deși n-au ce să-și asume, în ultimă instanță, decât ceea ce Biblia numește „natură păcătoasă”?

Pe scurt, e o mare bazaconie să vorbești despre religie ca factor esențial generator al tuturor războaielor pământului. La fel cum e o bazaconie să sugerezi că în prezent religia e factorul declanșator al conflictelor armate. Orice om cât de cât inteligent știe că religia poate fi utilizată ca element manipulator. Dar la fel de bine se poate folosi orice altă ideologie.Citește mai mult »

De ce-i rău să publici cărți proaste

Via: http://www.ala.org

– Cu aplicație la editurile evanghelice –

Ca să ajungem la „de ce-i rău”, mai întâi trebuie să examinăm o problemă ce poate părea, celor mai puțin avizați, halucinantă: de ce-i bine să publici cărți proaste? Dar mai trebuie lămurită o chestiune. Ce înseamnă cărți proaste?

În opinia mea, cărțile proaste sunt, în primă instanță, toate scrierile care nu vor trece proba timpului. Ar fi un subiect infinit de vast să încercăm să detectăm toți factorii care acționează asupra unei scrieri de-a lungul anilor și care se soldează, în final, cu impunerea unui autor sau a unei cărți în canonul literar-cultural al omenirii. Prin urmare, prefer să iau de bună această selecție pe care o avem – cu mici retușuri de nișă.

Cum se aplică însă acest criteriu la producțiile actuale este o problemă ce merită atenție. Cred că, fără să deschid nici acest subiect prea tare, există oameni care au citit suficientă literatură[1] de calitate încât să poată distinge o scriere bună de una proastă. Și mă refer aici la publicul cititor, nu la editorii de specialitate. Așadar, în virtutea faptului că au avut contact cu multe cărți de valoare, pot deosebi destul de repede și de precis valoarea de non-valoare.

La o primă clasificare, în categoria cărților proaste intră toată literatura de consum, toate volumele publicate exclusiv pentru că așa dictează imperativele cv-ului și orice altă maculatură care fură ochii cititorilor neexeperimentați.

În 50 de ani, probabil că o grămadă de cărți de pe listele actuale de bestseller vor fi înghițite de o binefăcătoare uitare. Dar la fel de probabil e că în 50 de ani o bună parte dintre cititorii de acum vor fi și ei oale și ulcele. Așa că trebuie găsite niște filtre eficiente pentru azi.

Tot în categoria cărților proate se pot include și cele care îndeamnă oamenii să facă lucruri rele. Desigur că acest criteriu e aplicabil numai în măsura în care împărtășești o anumită morală. Poate că e impropriu spus „proaste” și că mai corect ar fi să le numim cărți „nocive”.

În fiecare epocă există astfel de cărți otrăvitoare care, mai ales în vremuri ca ale noastre, sunt impuse de mode și de năravuri nefaste. S-ar putea ca urmașii noștri să le constate potențialul dăunător pur și simplu privind retrospectiv felul în care ne-au modelat apucăturile și ne-au distrus idealurile.

Ceea ce nu înseamnă însă că nu avem încă de pe acum mugurii și semnele care să ne pună în gardă. Deci cred că ar trebui ca lista cărților proaste să le conțină și pe cele dăunătoare.

O categorie aparte a cărților proaste o reprezintă traducerile proaste. Pot fi cărți foarte bune care, „grație” unei traduceri complet ratate, devin automat cărți proaste, fiindcă mesajul lor a fost denaturat în mod fundamental.

Consider că am descris suficient arealul ca să vă faceți o idee cu privire la ceea ce numesc cărți proaste.

Și acum, iată o expunere de motive în favoarea publicării cărților proaste. E bine să publici cărți proaste pentru că, de obicei, sunt relativ vandabile. Fiind ușurele, fără mize importante, prind repede la o largă categorie de cititori. De altă parte, cum avem de-a face mai mai ales cu traduceri, e mult mai rentabil să plătești puțin un traducător superficial, iar pe urmă un redactor de carte fără standarde prea înalte. În câțiva ani te trezești pe piață cu un purcoi de cărți vandabile și ieftin de făcut.Citește mai mult »

Cum să te faci sfânt (etapa verbală)

 

biblestudyoutlines.org

Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit
şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul. (Iacov 3:2)

 

În majoritatea situațiilor cunoscute mie, acest verset e invocat cu sprânceana încruntată spre banca babelor clevetitoare sau, mă rog, spre cei cunoscuți ca bârfitori pătimași. Se admite totuși, cu jumătate de gură (deh, ce să facem?), că toți suntem expuși riscurilor, dar se subînțelege numaidecât că nu e cazul să ne alarmăm prea tare.

Primul și cel mai frecvent nivel de interpretare al acestui verset biblic este cel imediat, care se referă la strunirea limbii. Adicătelea, dacă tăceai, filosof rămâneai. Sunt o mulțime de alte ziceri care elogiază tăcerea sau vorbirea precaută. Și pe bună dreptate.

Dar această interpretare minimal(ist)ă nu satisface câteva dintre principiile fundamentale ale creștinismului și, în ultimă instanță, ale realității. Toți știm că nu doar ce iese pe gură poate fi otrăvitor, ci și ceea ce se coace în minte. Plus că unii vorbesc puțin, rar, cu auditoriu restrâns, însă scriu mult și veninos. Deci limba e cuminte, dar desăvârșirea e hăt departe.

Cred, de aceea, că e obligatoriu ca acest precept biblic să fie extins și la scris, și la gândul nerostit. Două sunt motivele pe care le invoc în sprijinul acestei extrapolări. Mai întâi, și scrisul, și gândirea lucrează cu același material folosit de limbă: cuvintele. În afara cuvintelor, scrisul și gândirea sunt, practic, imposibile actualmente. Iar al doilea argument e că ideea de desăvârșire capătă dintr-odată o dimensiune mult mai amplă, ce se potrivește mai bine cu felul în care credința afectează viața.

Celor care se îndeletnicesc măcar din când în când cu scrisul – și care au și niscai standarde pentru această activitate – le este cunoscută instabilitatea cuvintelor, dificultatea cu care se fac vehicule cinstite ale ideilor. Adesea cuvintele deturnează sensul gândului, îl atrag în tot felul de capcane. Cât de greu e uneori să șlefuiești ideea conferindu-i toate nuanțele pe care le-ai dori…

Lupta cu cuvintele e permanentă, căci, în momentul în care te simți stăpân pe situație, ești aruncat de trufia firii în comentarii periculoase, în rostiri inutile. E foarte ușor să treci de linia până la care cuvintele rămân decente, înțelepte, juste, precise, fidele, modeste.

Această luptă este cunoscută însă și indivizilor fără veleități scriitoricești. Gândiți-vă numai la dificultatea pe care o încearcă fiecare, măcar de câteva ori în viață, când vrea să-și exprime anumite trăiri afective intense. Cel mai adesea trebuie să facă niște comparații, pentru că nu poate spune ce simte, ci doar cu ce seamănă. „M-am simțit de parcă pluteam” – prea puțini suntem familiarizați cu levitația, dar toți înțelegem descrierea acestui sentiment.Citește mai mult »