De ce (nu) mergem la biserică?

Editura Casa Cărţii

Poate n-ai spus-o cu glas tare, dar ai gândit-o. Ori poate că nu te plictiseşti, ci pur şi simplu, din cine ştie ce motive, trebuie să te sforţezi să mai dai pe la biserică. Dacă nici nu ţi-a trecut vreodată prin minte, nici nu i-ai auzit pe alţii plângându-se de biserica lor, atunci sigur această carte nu e pentru tine. Fiindcă vorbeşte despre probleme care-ţi sunt cu totul străine.

Dacă însă te-a încercat măcar într-o duminică dimineaţa ispita de a alege altceva, mai „interesant” decât mersul la biserică, ştiut fiind că „oricum n-o să se întâmple mare lucru” acolo, atunci sigur merită să citeşti cartea.

S-ar putea ca tu să ai o problemă, după cum s-ar putea ca biserica la care umbli să aibă nişte neajunsuri. Oricum, la un moment dat va trebui să priveşti situaţia în faţă, fără menajamente, fără ocolişuri. Va trebui să te opreşti şi să te…

Vezi articol original 597 de cuvinte mai mult

Nu așa funcționează cărțile (sau despre supralicitarea lecturii)

Nu cunosc sursa imaginii

Na, că mă pun și de-a curmezișul unui curent culturalizant care îndeamnă cu înfocare la lectură. Nu cred că-i e rău să îndemni oamenii să citească, dimpotrivă, cred că e foarte importantă lectura, însă sunt departe de a crede că lectura e un lucru bun în sine.

Firește că e mai bine să citești decât să te uiți la televizor. Creierul are mai multe de câștigat de pe urma efortului lecturii, spun cei de meserie și o spune și simțul comun. Dar, în afară de acest beneficiu cert, lectura ca atare nu conține virtuți tainice.

Înainte să se fi inventat televiziunea și radioul, oamenii acumulau o seamă întreagă de deprinderi nocive din lectură. Nimeni nu m-ar putea convinge că diavolul se ascunde numai în telecomandă sau vine exclusiv pe cablul de internet.

Prin simplul act de lectură, nu se formează discernământ moral, ci, cel mult, se rafinează simțul cultural, dar nici asta nu-i sigur. Așa că, în cazul fericit, în loc de un manelist care vorbește incoerent și vede peste tot dușmani, bani și renume, te alegi cu un individ viclean, uns cu toate alifiile, care te lingușește și te amețește, ca apoi să se înfrupte cu rafinate satisfacții estetice de tot ce a acumulat.

Câți dintre cei ce încurajează lectura ar fi încântați de un cititor care se delectează ani întregi numai cu Sandra Brown sau exclusiv cu Cioran și Nietzsche sau care citește și recitește la infinit Mein Kampf, Manifestul Partidului Comunist și Capitalul?Citește mai mult »

Ai noștri tineri… sau despre „marfa” de care au nevoie politicienii

http://dezignus.com

Precizez, pentru a elimina orice dubiu, că am „furat” prima parte a titlului de la Eminescu. Dar n-am să merg pe linia sarcastică a poetului național.

Potrivit unui sondaj recent, jumătate dintre adolescenți susțin că era mai bine pe vremea comunismului. Las la o parte faptul că ei nici măcar nu aveau de unde să-și culeagă informațiile în mod direct pentru simplul motiv că s-au născut abia după 1990.

Important mi se pare că au ajuns la această concluzie cu largul concurs al celor care i-au educat. Acea jumătate care a ajuns să creadă în această idee – există un sâmbure de adevăr în ea, nu zic ba, dar în ansamblu e totuși o enormintate – reprezintă materialul uman care va intra pe mâna politicienilor în următorii ani.

Acum am înțeles că, de fapt, toate reformele care au lovit educația în ultimii ani au dat roade. Avem în prezent niște oameni gata să creadă orice li se spune despre istorie. Și sunt mulți. Destui. Ar fi putut încerca să se documenteze, ar fi putut urmări „Memorialul durerii”, ar fi putut face multe alte lucruri. Dar ei nu le-au făcut.

Mai mult decât atât, cred că nici măcar nu au idee că ar fi putut să facă ceva ca să se documenteze cât de cât. În schimb, au plecat urechea la ce spun manipulatorii din televizor, la ce spun părinții lor în momentele de frustrare (sau poate chiar cu toată convingerea), la ce li se induce prin diverși marțafoi fără scrupule.Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (5) – Obscenitatea

Imaginea: k5learning.com

Sunt departe de a-mi fi tranșat dilemele educării copilului, însă, „grație” evenimentelor din ultimele luni, m-am lăsat deturnat, o bună bucată de vreme, de niște subiecte cu tentă politică. În viața reală însă, dincoace de ecran, n-am început să trăiesc mai politic decât înainte (din fericire!).

Așa se face că revin cu o temă ce se anunță tare dificilă. La fel ca celelalte, de altfel. Ce facem, stimați părinți mai experimentați, cu obscenitatea la care sunt expuși copiii? Mă refer la toate tipurile de obscenitate, dar vizez cu precădere chestiunea excesului de piele goală cu bătaie spre pornografie.

Plec de la o afirmație care mi s-a înfipt ca un cui sâcâitor și dureros în minte. Într-un material promoțional, un pastor cunoscut vorbea, printre altele, și despre „cuvinte pe care copiii nu trebuie să le audă”.

De atunci – să fi trecut vreo 3 luni și mai bine – mă tot gândesc cum se poate traduce în viață o asemenea afirmație înspăimântătoare. Și nu reușesc să-i dau de capăt. Care vor fi fiind acele cuvinte pe care copiii nu trebuie să le audă? Cine stabilește lista? Cât de frecvent este actualizată? Cel care face lista le aude, bănuiesc; nu e asta o problemă? Cum se poate proceda astfel încât copii să nu audă anumite cuvinte?

Hai că mă las de întrebări insidioase și trec la subiect. Cred că vorbele care m-au bântuit pe mine și nu mi-au dat pace – fie că vorbitorul le-a folosit cu bună știință, fie că au reprezentat un act ratat (nesemnalat nici de cei care au prelucrat materialul!?) – sintetizează un mod de a gândi, o paradigmă educațional-social-confesională.Citește mai mult »

Sfaturi pentru traducători

Imaginea: pardis19.com

Nu vreau să mă pun rău cu traducătorii, însă, ca redactor/editor te cuprinde adesea exasperarea în fața unort texte incoerente și defectuoase. Fără false modestii, socot că am acumulat un minim de experiență care să-mi permită să adresez câteva sugestii – pe care le consider utile (eu le-aș numi chiar imperative!) – traducătorilor. Fiindcă întâmplarea face că am lucrat și pe urma unor novici, dar și pe urma unor traducători cu CV-uri lungi și cu renume în arealul în care activez.

Nu-mi pot închipui cum un traducător preferă să lase la mâna editorului versiunea definitivă a cărții la care a lucrat. Nu înțeleg de unde atâta „generozitate”. Când e știut doar că traducătorul este practic „autorul” cărții traduse în limba țintă. Or un autor impasibil la forma textului – și implicit la deformarea unor idei afectate de această formă – pare cel puțin suspect.

1. Citatele. Iată una dintre cele mai spinoase probleme în cazul în care avem de-a face cu multe trimiteri într-un text. Indiferent dacă autorul cărții în limba de origine a făcut ori ba precizări bibliografice extinse în ce-i privește pe autorii din care citează, consider că traducătorul român are obligația să se străduiască să meargă pe firul acestor citate către sursă.

Google Books e un instrument deosebit de util în acest scop (dacă vorbim de cărți traduse din engleză), fiindcă citatul poate fi identificat după câteva cuvinte cheie și localizat în scrierea din care provine, făcând astfel mult mai ușoară localizarea într-o traducere românească.

Consider că denotă lipsă de profesionalism (deși uneori e vorba pur și simplu despre dezinteres!) să ai citate din autori și cărți traduși în românește de multă vreme, însă tu, ca traducător, să te încăpățânezi să-l traduci pe loc, pe cont propriu. Ridicolul situației se vede cu atât mai bine atunci când, de pildă, un autor britanic citează din Umberto Eco – Numele trandafirului, iar traducătorul nostru plin de zel preferă să-l traducă din engleză decât să meargă la vreuna din edițiile românești existente. Ba chiar e posibil să (re)traducă și titlul cărții – cum vă sună Denumirea rozei (nu râdeți că, la ce am văzut, orice e posibil)?Citește mai mult »

„Baba” de la parter devine inspector la fisc

Imagine: http://www.wpclipart.com/

Toți o știți pe „baba” (generică) de la parter. E persoana care – fie că stă la parter, fie că stă la alt etaj – știe cam tot ce se întâmplă pe scara blocului. Știe cine cu cine se ceartă, cine cu cine se împacă, cine cu cine urmează să se căsătorească – cum necum, dar îndrăgostiții nimeresc întotdeauna sub geamul „babei” –, cine face comisioane, cine e poștașul, cine a născut, cine a murit, cine stă cu chirie, cine stă în apartament moștenit, cine l-a cumpărat, cine și unde pleacă în concediu, cine (n-)are părinți la țară. Ea e, pe scurt, un catalog exhaustiv, o enciclopedie a blocului.

Ei bine, de acum înainte, toate aceste cunoștințe, acumulate din pasiune pură, cu un interes avid concurat doar de plăcerea bârfei, pot fi valorificate ca atare. „Baba” are acum șansa să facă avere din ceea ce știe.

Fiscul românesc a venit cu ideea – cel puțin bizară – să instige vecinii să se denunțe unii pe alții. Cică așa stau lucrurile în Suedia. Dar românii care locuiesc în Suedia spun că nici măcar n-au auzit vreodată despre asemenea gogomănii.

Nu știu cum se face, dar, indiferent de culoarea lor politică, guvernele par chitite să macine cât mai mult orice fărâmă de coeziune socială în România. Pedeleii au făcut recenensământ apelând la vecini. Useleii vor acum să adune taxe în același fel.

Nu pot să nu remarc că această propunere – sper să nu devină normă, că ne-am nenorocit! – are ceva din ura luptei de clasă a tovarășilor Marx, Engels și Lenin. Hai, bă, sărăntocilor, să luptăm împotriva „bogaților” care au două case. Înțeleg ideea de solidaritate socială, dar nu așa, în termenii turnătoriei pure, a spionajului casnic ridicat la rang de politică de stat.Citește mai mult »

Falșii pensionari ca protestatari anti-sistem

Foto: mediafax.ro

A fost mare scandal anii trecuți când s-au „descoperit” cât de mulți români primesc pensii de boală, fără să fie cu adevărat bolnavi – am pus cuvântul în ghilimele pentru simplul motiv că nu cred că până atunci fusese acoperit acest fapt, ci doar nu interesase pe nimeni fenomenul. Și s-a făcut destulă tevatură în marginea inapetenței pentru muncă a „boborului”.

Dacă discuția se poartă în abstract, atunci argumentele pot fi foarte convingătoare. Că, vezi bine, acești pensionari parazitează corpul activ al țării, încasând niște bani pe care nu-i merită. Că se dă șpagă medicilor și se sporește corupția. Că nu e etic să stai acasă când pe tine nu te doare nimic atât de tare încât să se justifice trândăveala.

Când însă cobori în viața reală, argumentele astea nu mai sunt atât de solide precum păreau. Cunosc mulți pensionari de boală care n-au boli cronice decât pe hârtie. Poate că veți fi surprinși să aflați că niciunul dintre ei nu stă scărpinându-se în ombilic în fața televizorului. Cei mai mulți își întrețin gospodăria și lucrează în agricultură. Alții lucrează tot prin oraș, dar la negru.

Un lucru este mai presus de orice îndoială. Oamenii ăștia nu de puturoși s-au cerut în pensie. Altu-i motivul și el ar trebui căutat cu mai multă grijă. Nu cu organele de anchetă, nu cu „experții” guvernamentali plătiți cu bani grei să tragă concluzii imbecile. Pentru a afla adevăratele lor motive, ar trebui un interes real pentru oameni. Atât ar fi de ajuns.Citește mai mult »

Șublerul sau despre dreptatea lui Dumnezeu

turbosquid.com

Crescând într-un mediu religios, am auzit adesea vorbindu-se despre dreptatea lui Dumnezeu. E un subiect predilect, aș putea zice, al unora dintre evanghelici, care se simt datori să „echilibreze”, spun ei, dragostea lui Dumnezeu (sau bunătatea divină) cu dreptatea.

Se vorbește în multe feluri despre dreptatea lui Dumnezeu. Las la o parte discursul teologic, fiindcă acolo lucrurile sunt foarte complicate, existând dogme fundamentale care uzează de acest atribut divin.

Vorbesc însă despre dreptate și sărmanii și oropsiții, care o așteaptă fie în forma milostivirii divine care le-ar putea da câștig de cauză, fie, de ce nu, sub forma răzbunării care le-ar putea aduce mult dorita reparație.

Cel mai ciudat însă vorbesc despre dreptatea divină cei care știu, au, pot. E vorba despre acel discurs de birou – care vă e probabil cunoscut – ce nu prea se intersectează cu viața. Argumentele se înlănțuiesc logic – prea logic! – fără ca vreun moment să poți insera experiența de viață în sistemul pe care îl vezi conturându-se admirabil înaintea ochilor tăi.

Acest fel de a vorbi despre dreptatea divină – izvorât preponderent din studii și aproape deloc din experiență și, în orice caz, lipsit de autenticitatea viului – este cel mai păgubos.

Când auzi cât de clare sunt toate lucrurile, cum se găsește șublerul universal cu care să se măsoare sufletele, îți vine să crezi că Dumnezeu e maistru sculer-matrițer. Toți vom fi judecați după… fiecare om trebuie să… etc.Citește mai mult »

Locul unde oamenii capătă numere, iar obiectele, nume

http://market-my-practice.com/

Nu e nicio taină pentru nimeni că super/hiper/multi/extra/ultra-marketurile funcționează ca niște temple moderne în care oamenii vin să se închine, să se reculeagă, să socializeze, să aducă ofrande din rodul muncii lor.

Unii oameni nici nu pot să-și conceapă existența fără pelerinajele periodice pe la vitrine și printre rafturile pline de mărfuri. Că se închină din cauza prețurilor, că se închină involuntar la moda zilei, aceștia merg și fac ceea ce trebuie făcut, întocmai ca la templele de odinioară. Prea puțini sunt conștienți de religiozitatea cu care se prezintă la sacra datorie.

Perioadele cu solduri sunt sărbătorile sfinte ale contemporaneității. Lumea se bulucește la moaște și la reduceri. Nerăbdarea e la fel de mare. Dacă la mănăstiri se aud cântări, clopote și toaca, în hypermarketuri răsună „imnele” ce bruiază creierul, ca să nu analizeze prea îndelung oferta zilei, și anunțurile emoționante despre „mari reduceri de prețuri”.

Sacerdoții acestui nou templu, chiar dacă seamănă ca organizare cu clerul bisericesc, se și deosebesc cel puțin într-un punct important. Cei din supermarketuri au fost transformați în obiecte numărabile. Ei nu mai reprezintă nici măcar „resurse umane”, ci sunt niște… elemente ale marelui mecanism comercial.

Am fost foarte surprins la început, dar între timp a devenit obișnuință, când am auzit în difuzoarele unui vestit supermarket un anunț înfiorător: „345 să se prezinte la casa 4, vă rog”. Atât „345” cât și „casa 4” reprezintă niște persoane cu o fizionomie proprie, cu ochi de o anumită culoare, păr de o anumită lungime, nas cu un anume design, un model unic de dantură etc.Citește mai mult »

(I)legitimitatea biblică a cununiei

http://www.wpclipart.com/

Cum mi-a fost dat recent să asist la două cununii în două zile consecutive, m-am trezit meditând mai îndelung la o chestiune pe care am ignorat-o până acum. Nu știu dacă de la densitatea ceremoniilor mi se trage, dar sigur gândurile mele nu sunt menite să aducă vreo atingere cuplurilor care au parte de acest gen de cununie. Nici măcar ceremoiei ca atare.

Deși mi-am strofocat creierii, n-am reușit să găsesc vreo amintire care să mă trimită la un text biblic cu prevederi specifice pentru desfășurarea cununiilor (evanghelice, că nu despre altele vorbesc). Mențiunea asta, oricât ar putea părea de neînsemnată pentru unii, e de o covârșitoare însemnătate. Că de aici pleacă tot ce vreau să zic.

De obicei, la astfel de ceremonii nupțiale din biserică, vorbitorii își dau toate silințele să pună cât mai multă Biblie la temelia proaspătului cuplu (iar lucrul nu e deloc rău în sine). E știut, de altfel, că temeiul biblic exclusiv(ist) e o adevărată obsesie în mediul evanghelic. Care are părți bune, și părți rele.

Una dintre deficiențele acestei obsesii este că nu se preocupă numai de ancorarea fiecărei practici sau învățături într-un solid temei biblic, ci, uneori, și de justificarea pseudo-biblică a unor prejudecăți sau obiceiuri care n-au nicio ancoră scripturală certă.Citește mai mult »