Pe unde mai căutăm democrația?

westerlund09.wikis.birmingham.k12.mi.us

În ultimele luni, democrația a fost căutată în tot felul de locuri. Cel mai recent și insistent, la Curtea Constituțională. Însă această Curte este ombilical legată de Parlament și viața politică. Deci căutarea ar fi trebuit prelungită măcar până acolo, pe aceeași linie de argumentare. Adică, Curtea e proastă, dar a fost aleasă de Parlament, prin urmare, Parlamentul a făcut o treabă proastă fie prin alegerea membrilor Curții, fie prin legea care reglementează funcționarea ei.

S-a căutat democrație și prin Parlament, dar numai ca să se justifice ridicarea unei coaliții împotriva președintelui. Poate că altfel ar fi trebuit căutată.

A fost căutat de democrație și președintele țării, care, după anumite opinii, și-ar cam fi depășit atribuțiile constituționale, riscând astfel să diminueze cantitatea de democrație din existența noastră a tuturor.

Democrația a fost căutată și în votul alegătorilor. Nu știu dacă s-a găsit încă, dar organele competente ale societății investighează de zor și sigur se vor hotărî când trebuie s-o găsească și când nu.

Spun asta pentru că democrația celor 7,4 mil. care votează împotriva lui Băsescu a devenit mult mai valoroasă decât democrația celor 7,7 mil. care au cerut diminuarea numărului de parlamentari. Deci democrația e preferențială, după câte se pare.

După părerea mea de necalificat, Citește mai mult »

Anunțuri

Guest post: Quality time?

http://www.wpclipart.com/

Mai nou sau mai vechi, depinde – într-o anumită măsură – de câtă vreme ești părinte, se vorbește tot mai insistent și cu tot mai multe învinovățiri aferente despre a avea „quality time” cu copilul. Pe cât se poate, să fie zilnic și cât mai mult… adică, din câte am înțeles eu, între 20 de minute și o oră (ce-i mai puțin de 20 e jenant, ce-i mai mult de-o oră devine obositor și presupune sacrificiu și deci o mulțumire mai adâncă a părintelui că a făcut ce trebuia). Dar bănuiesc că nu există o regulă bătută în cuie. Singura regulă, suspectez eu, ține de sentimentul de vinovăție al părintelui. Și în timpul ăsta… calitativ (mi-a fost dat să aud și sintagma asta profund românească) faci tot felul de chestii, în funcție de vârsta copilului. Lucru pentru care trebuie să studiezi vreun manual sau să dobândești cumva cunoștințe minime despre ce face copilul în fiecare etapă de dezvoltare.

Să ținem cont și de faptul că odorul crește, iar cunoștințele despre ce-o mai fi dorind mititelul să întreprindă la 2, 7, 18, 50 de ani trebuiesc actualizate necontenit, dacă dorim să petrecem cu dânsul „timpuri” de calitate. Așa că nu poți rămâne în urmă cu psihologia. Ca să nu mai pomenim și de faptul că, dacă ajunge cumva la urechile altui părinte cu copil de vârstă apropiată de cea a copilului tău ce faci sau nu faci cu propria-ți odraslă, ai parte de-o săpuneală și de-o cicăleală dintre cele mai întemeiate. Ce să zici? Le-o fi verificat el pe puzderia de copii pe care i-a crescut și care i-au ieșit numai unul și unul, ca pe vremuri producția de știuleți la hectar.Citește mai mult »

Invidie, minciună, nostalgie

latrecut.ro

23 august în amintirile copilăriei mele

Mare amărăciune mă încerca atunci când venea ziua de 23 august (pe vremea aceea se scria cu „A”). Era una dintre puținele zile libere în afara duminicilor – care și alea erau incerte uneori. Așa că ce putea fi mai rău decât să fii în vacanță într-o astfel de zi?

Dacă nu știți, vă spun eu ce putea fi mai rău: să locuiești la țară. Acolo unde orice zi liberă în plus e un prilej de sărbătorire prin muncă. Nici tu liber, nici tu grătare, nici tu iarbă verde. În schimb, munci agricole, dereticat în jurul casei, mers cu vitele la pășune… Lucruri nobile, nu-i vorbă, dar fără pic de iz sărbătoresc.

Știu că ardeam de curiozitate să văd o „defilare”. Nu aveam televizor, așa că nu puteam să urmăresc programul oficial. Dar știam cam ce ar trebui să se întâmple la un astfel de eveniment și eram dornic să-l văd pe viu.

Cei care erați în școală pe vremea lui Ceaușescu știți prea bine că erau plini pereții de fotografii de la paradele închinate „conducătorului iubit”. Revistele „Cutezătorii” conțineau adesea asemenea priveliști. Mi-s familiare cuvintele (gen PCR, Ceaușescu – Pace, 23 August 1944, R.S.R etc.) „scrise” din cohorte întregi de pionieri, șoimi ai patriei sau uteciști.

Vă puteți da seama, prin urmare, cât de invidios eram pe cei de la oraș care, pe lângă că aveau parte de o defilare mirobolantă, mai aveau și restul zilei libere și veneau „la iarbă verde” în sat, băteau mingea pe câmp, frigeau mici și beau bere sau brifcor, stând la soare ca reptilele.Citește mai mult »

Țara în care toți oamenii sunt buni

inkity.com

Mâine vine votul Curții Constituționale. Așteptăm cu emoție fie că am fost la vot, fie că nu. Acum suntem renumărați oficial. Morții trebuie transferați pe listele permanente ale raiului, iadului, nirvanei sau neantului, după caz și după credință. Funcționarii noștri sigur își vor fi dat toate silințele ca lucrurile să fie cât mai transparente. De ce? Pentru că sunt oameni buni.

Problema la care vrem o soluție mâine e cine a avut dreptate și cine s-a înșelat. Mai întâi, desigur, dintre conducători. Mai pe urmă, și mult mai important, ai zice, dintre electori. Fiecare om cu drept de vot din România ar vrea ca dreptatea să fie de partea lui.

Unii invocă majoritățile ca să-și revendice dreptul de a impune adevărul. Dar majoritățile nu sunt foarte clare în acest moment. Nu numai că CC nu s-a hotărât care majoritate e mai… majoritară, dar nici măcar în țară nu pare să fie limpede dacă 7 milioane și jumătate de români reprezintă vocea poporului.

Cum spuneam însă, și cei dintr-o tabără, și cei din cealaltă speră să aibă câștig de cauză. Ei sunt convinși cu toții că au dreptate. Și asta pentru că au încredințarea nestrămutată că sunt oameni buni. Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta cu dictatorul, nu-i așa? Dacă n-ar fi buni, n-ar lupta împotriva uzurpatorilor statului de drept, nu-i așa?

De unde știu eu că oamenii sunt buni? Păi, mi-au spus-o chiar ei și mi-au repetat-o până la saturație. Niciodată în viață n-am mai fost nevoit să recitesc de-atâtea ori o maximă celebră precum zicerea lui Edmund Burke (Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca cei buni să nu facă nimic). Fiecare dintre cei care apelau la ea era convins că el e dintre cei buni, iar cei din tabăra opusă sunt dintre cei… răi, bănuiesc. Sau măcar dintre cei buni care nu fac nimic.Citește mai mult »

Creștinism (ortodox) aplicat

Asta da „predică”!

Despre bunătatea timpului nostru

„La drum” © Andrei Baciu
http://andreibaciu.blogspot.ro/

– text adresat, cu precădere, celor care se declară creștini –

Zilele noastre tulburi, așa cum se află ele acum, nu sunt cu nimic mai rele decât altele dinaintea lor. Ba, aș îndrăzni să spun (sub influența unui gând din CS Lewis) că sunt chiar mai bune. Calitatea lor stă în aceea că ne furnizează în doze foarte concentrate adevăruri care, în genere, ne parveneau cu pipeta.

Da, viața e grea. Da, oamenii sunt corupți și coruptibili. Da, politica, așa murdară cum îi, e necesară. Iar democrația, oricât de urâtă ar fi la față, tot e mai bună decât un sistem autoritarist. Pentru simplul motiv că decizia împărțită pe umerii mai multora diminuează șansele ca răul să prolifereze prin voința unui ins sau a unui grup ușor de corupt.

Da, democrația trebuie apărată și trebuie cultivată, altminteri se împute, ca orice acțiune comisă de oameni.

Și, nu, oamenii nu sunt niște ființe pure pervertite doar de societate și de condițiile de viață. Ci sunt făpturi cel puțin ambivalente, cu puterea de decizie spre bine sau spre rău, după cum dorește fiecare.

Vremurile pe care le trăim au marea și insuportabila calitate de a se înfățișa nude vederii. E greu să le privești toată pestilențialitatea în ochi și să nu-ți vină să verși. Dar, iată, aceasta este, în realitate, the big picture.

Dacă dumneavoastră știți vreo societate unde progresul ființei umane a izbutit și a născut o obște aproape de desăvârșire, dați-mi de știre că îmi fac bagajele și mă mut acolo. Dar nu vreau chestii experimentale, ci funcționale, dovedite, încercate și pe oameni și pe animale. Care au trecut și proba timpului. Desigur că există zone mai albe și mai întunecate, însă, în esență, la cât înțeleg eu până în prezent, nicăieri nu s-a moșit încă omul nou, complet diferit de ce știm noi din experiența nemijlocită a anilor. Nici comunitatea umană perfectă, din care să fi fost eradicat răul.Citește mai mult »

Jandarmul Google

gearlive.com

Google a decis că modifica algoritmul de căutare pentru a bloca accesul la anumite site-uri. Pe românește, oamenii au recurs la cenzură. Au mai făcut așa ceva la cererea guvernului chinez, deci nu-i o noutate. Inițiativa e, de altminteri, mai veche. Această intervenție nu se referă însă la chestiuni de viață și de moarte (cum ar fi terorismul, propaganda rasistă, pornografia infantilă). Nu. Ci are de-a face cu pirateria online.

Altfel spus, Google a devenit jandarmul slugarnic al bogaților care au făcut presiuni ca gigantul internautic să le facă hatârul ista. În sine, s-ar putea ca această acțiune a Google să aibă o morală cât de cât justă. Dar…

Mă tem că tocmai s-a deschis drumul și către alte tipuri de cenzură. În acest moment se poate trage concluzia că, dacă ești suficient de potent financiar sau ai un grup de lobby suficient de convingător, poți obține de la Google anumite beneficii.

La urma urmei, promotorii legilor ACTA nici nu trebuie să convingă guverne, ajunge să-i convingă pe conducătorii de la Google, Yahoo și Bing, ca să aibă tot ce își doresc, fără să mai fie nevoie de procedurile greoaie de a convinge parlamente și țări de „utilitatea” acestui demers.

Mergând puțin mai în adâncime, din gestul recent al Google înțelegem că un grup restrâns de indivizi privilegiați hotărăște pentru întreaga umanitate ce înseamnă libertate, ce înseamnă informare corectă, ce înseamnă aproape fiecare noțiune pe care o căutăm online.Citește mai mult »

Proștii se uită degeaba la televizor

12160.info

Nu, nu despre politică voi face vorbire azi. Deși, probabil, concluziile se potrivesc și politicii în egală măsură.

Am asistat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice – a 30-a ediție din timpurile moderne – desfășurate, după cum bine știți, la Londra. A fost o festivitate impresionantă: sute de actori (profesioniști sau voluntari) care au contribuit la spectacol, fel și fel de mașinării care completau decorul, lumini, muzică, elemente de surpriză.

Ceremonia a fost gândită ca o scurtă trecere în revistă a istoriei Marii Britanii. Destul de corectă politic – cum altfel? – însă plină de repere succinte, încifrate. Pentru a putea înțelege partitura din spatele paradei era necesar să știi câte ceva despre UK.

De pildă, un moment consistent a fost dedicat Revoluției Industriale. Un altul, mișcărilor sociale și pentru drepturi. A existat și o secvență în care muzica contemporană și filmul au avut prim-planul.

Cine a vrut chiar să înțeleagă ceva, era musai să aibă un dram de informație în creier. Google nu le poate face pe toate, fiindcă, dacă începeai să cauți informații, pierdeai spectacolul, iar dacă nu aveai habar despre istoria din spatele acestor „reconstituiri”, era inutil să mai urmărești festivitatea, pentru că nu înțelegeai nimic.Citește mai mult »

(Su)râsul strâmb

Răscolind recent printre lucruri, am găsit câteva numere din revista Academia Cațavencu, din anii 1998-2000. Acum îmi pare rău că am aruncat o parte din colecția de care dispuneam. Nu de alta, dar, după împărțirea în Kamikadze și Cațavencii, vechea și nobila Academie a rămas o nostalgică amintire – dacă poate îndura profilul revistei asemenea asociere de termeni șăgalnici.

Ce am constatat răsfoind exemplarele prăfuite – și la propriu, și la figurat – e că pe atunci se râdea de toată lumea. Erau luați în vizor, pe rând, cei de la Putere, cei din Opoziție. Nimeni nu era lăsat în pace. Toată lumea era taxată cu egală generozitate.

Nu știu cât de mult vă amintiți, dar erau niște vremuri tare complicate, apăsătoare. Război în Serbia, la doi pași de noi. România era în tranziție – ne cam săturaserăm, dar nu aveam de ales. Venise la conducerea țării CDR-ul, însă alianța era destul de șubredă – ulterior s-a dovedit că a fost subminată din interior în special de PD, actualul PDL.

Peste astea, mai interveniseră și niște mineriade, replici tardive ale corecțiilor aplicate partidelor istorice și iubitorilor democrației din Piața Universității. Se dăduse în sfârșit undă verde dosarelor Revoluției, dar și celor ce priveau mineriadele din iunie și septembrie 1990, iar Miron Cozma era condamnat (urmând să fie grațiat de păpușarul Iliescu în 2004 – mare scandal atunci!).

Economic o duceam prost, politic era greu, fiindcă valul de entuziasm stârnit de CDR în Transilvania, București și încă vreo câteva centre urbane (restul țării votase iar masiv cu PSD) se stingea sub povara politicilor nepopulare și a neputinței partidelor democratice de a-și anihila sabotorii.

Și totuși, se râdea sănătos, se râdea amar, dar normal, curativ. Academia Cațavencu reprezenta un fel de reper dacă nu imparțial, măcar onest al normalității. Sancționându-i și pe unii, și pe alții, se înscria pe o traiectorie a lucrurilor sănătoase la cap.

Acum însă, nu se mai râde decât strâmb și patologic. Oamenii râd unii de alții, unii de tabăra „alților”. Nu se mai poate râde decât după ce se definesc aderențele și partizanatele. Ziarele ce s-au desprins din fosta redacție a Academiei Cațavencu fac sluj la picioarele partidelor.Citește mai mult »

Eu și paranoiile mele (2) Cardul și banca

thebestsecuredcreditcards.net

Pentru elvețieni, secretul bancar era probabil mai sacru decât taina spovedaniei. Sincer, habar nu am ce informații erau puse la secret. Noile reguli internaționale au obligat însă până și Elveția să devină mai permeabilă, mai puțin secretoasă.

În România, aceste secrete sunt mult mai puțin… secrete. În urmă cu doi ani, am fost abordat la telefon de un individ care știa câteva lucruri despre mine din… baza de date comună. Se pare că există o bază de date interbancară comună. Nu știu dacă ea e legală sau nu, deși aș fi curios să-i cunosc temeiurile juridice. Dovada că informațiile despre persoana mea circulă între diverse bănci e foarte simplu de adus: am un cont la o bancă, asigurarea la una dintre firmele de profil, iar telefonul (și n-a fost singurul) a venit de la o companie de asigurare dezvoltată pe lângă o a treia bancă, la care n-am avut niciodată vreun cont și cu care n-am făcut nicio tranzacție.

În perioada în care am lucrat într-o școală, în urmă cu vreo 5 ani, am fost obligat să îmi fac un card, pentru că banii se virează numai pe card. Dreptunghiul de plastic e foarte la modă: practic, ușor de folosit, trendy. Nu te mai împovărezi cu teancuri de bancnote, ci ții numai cardul discret în portofel.

Iată însă un scenariu deloc fantasmagoric. Într-o bună dimineață plec din localitatea de reședință către malul mării. Ca orice șofer pregătit de drum lung, fac un plin de motorină/benzină. Plătesc cu cardul.Citește mai mult »