Autori despre care nu știu cum să scriu – cazul Steinhardt

timetv.ro

Când se pune problema să scriu despre autorii pe care îi prețuiesc în mod deosebit (și mai ales despre cărțile lor devenite reper existențial), resimt o împovărătoare neputință de a spune ceva. În primul rând, constat că orice aș spune riscă să rateze mesajul pe care autorii înșiși l-au avut, or asta seamănă cu o trădare. În al doilea rând, îmi pare că orice aș încerca să spun eu despre ei reprezintă o formă de aroganță impardonabilă.

Singura modalitate legitimă de a scrie socot că e aceea care dă glas bucuriei de a fi descoperit respectivul autor. Recenziile și studiile savante riscă să devină forme culte de impietate, căci se referă la scrieri fundamentale, care se cer cumva asimilate și trăite, nu disecate critic, analizate stilistic și descompuse metodologic.

Cum altfel aș putea scrie despre Steinhardt, de la nașterea căruia se împlinește în acest an un secol, decât laudativ și admirativ? Jurnalul fericirii e un manual practic de gândire și viețuire creștină. Doldora de referințe istorice, culturale, teologice, volumul este cufundat într-un spirit biblic de cea mai înaltă și autentică ținută.

După cum se poate observa cu ochiul liber – fără analize statistice laborioase – Steinhardt are trecere atât în cercurile ortodoxe (chiar cele mai talibane), cât și în cercurile evanghelice (aici talibanii sunt mai reținuți în privința lui, e drept). E un bun de patrimoniu universal, fără granițe confesionale. Până și Papa Ioan Paul II l-a menționat în vizita sa în România.

Astfel de oameni și astfel de scrieri sunt rarități. Ecumenismul lor nu e o teorie, nu e o strădanie exterioară, ci o consecință a unei profunde autenticități și a unei binevoitoare deschideri către Biserica din orice loc și orice timp.

Nu degeaba a ajuns Jurnalul fericirii la cel puțin 10 ediții, după știința mea, de la prima publicare, în 1991. Probabil că e una dintre cele mai vândute cărți postdecembriste.

Cel mai important lucru care s-ar putea spune în dreptul acestei cărți este: citiți-o! Poate par dăscălos și demodat, dar altă vorbă mai de folos nu găsesc. Steinhardt a avut inspirația și inteligența artistică să aleagă o formă de exprimare care să-i permită o mare libertate.

Citează cu fervoare din antici, din moderni, din filosofi, din romancieri, din creștini, din păgâni, din români, din străini, din atei, din cucernici, cercetând tot și luând ce este bun, după îndemnul apostolului Pavel.

Orice lectură a lui Steinhardt îți furnizează încă vreo câteva nume de referință pentru gândirea creștină, pentru literatura de calitate, pentru filme de referință. Mai interesant e faptul că, în lucrurile esențiale, se întâlnește cu gânditori de calibru de diverse confesiuni fără să se resimtă undeva animozitatea granițelor care ne sunt îndeobște atât de dragi. Îi citează pe Kierkegaard, pe Karl Barth, pe Simone Weil, pe Leon Bloy, pe Paul Claudel, pe Luther, pe Calvin etc.

Mărturisesc că orice fragment luat la întâmplare din Jurnal mi se pare o sărbătoare, o plimbare în aer curat, o trezire la realitate. Mi-e clar că evreul nostru nu e infailibil, dar are forța de seducție a autenticității.

Deja am vorbit destul de mult despre el. Mă opresc acum cu făgăduiala că voi reveni, din când în când, pe parcursul acestui an, cu citate din scrierile sale.

 

 

 

Publicitate