Autori despre care nu știu cum să scriu – cazul Steinhardt

timetv.ro

Când se pune problema să scriu despre autorii pe care îi prețuiesc în mod deosebit (și mai ales despre cărțile lor devenite reper existențial), resimt o împovărătoare neputință de a spune ceva. În primul rând, constat că orice aș spune riscă să rateze mesajul pe care autorii înșiși l-au avut, or asta seamănă cu o trădare. În al doilea rând, îmi pare că orice aș încerca să spun eu despre ei reprezintă o formă de aroganță impardonabilă.

Singura modalitate legitimă de a scrie socot că e aceea care dă glas bucuriei de a fi descoperit respectivul autor. Recenziile și studiile savante riscă să devină forme culte de impietate, căci se referă la scrieri fundamentale, care se cer cumva asimilate și trăite, nu disecate critic, analizate stilistic și descompuse metodologic.

Cum altfel aș putea scrie despre Steinhardt, de la nașterea căruia se împlinește în acest an un secol, decât laudativ și admirativ? Jurnalul fericirii e un manual practic de gândire și viețuire creștină. Doldora de referințe istorice, culturale, teologice, volumul este cufundat într-un spirit biblic de cea mai înaltă și autentică ținută.

După cum se poate observa cu ochiul liber – fără analize statistice laborioase – Steinhardt are trecere atât în cercurile ortodoxe (chiar cele mai talibane), cât și în cercurile evanghelice (aici talibanii sunt mai reținuți în privința lui, e drept). E un bun de patrimoniu universal, fără granițe confesionale. Până și Papa Ioan Paul II l-a menționat în vizita sa în România.Citește mai mult »