Semantică pe… pâine

cathieu.com

Sau despre cât de utilă e mâncarea în vorbire

Limba română conține o consistentă porție de limbaj gastronomic trecut, prin uz, în alte arii semantice, generând astfel un spectacol interesant. Faptele, persoanele, relațiile, cuvintele, aspirațiile, eșecurile, atitudinile și aptitudinile pot fi exprimate în registru culinar. Mesajul cuiva poate fi nesărat, piperat, indigest sau, din contră, dulceag, mieros. Dacă un discurs este pe placul destinatarilor, aceștia sorb fiecare cuvânt.

De obicei, verbul a mânca se asociază cu deprinderea de a-ți hrăni trupul, dar limba română permite și alte feluri de… mâncare. Poți să mămânci bătaie,mănânci rahat (cu polonicul) și unii chiar nu au de ales, să mănânci sufletul cuiva sau să-i mănânci viața. Cine are motive, poate alerga mâncând pământul. Dar poți fi și victima căreia să îi mămânce câinii din traistă, ceea ce nu e deosebit de măgulitor.

Și oamenii pot fi caracterizați culinar. Despre un om bun spunem că este ca pâinea caldă (sau chiar pâinea lui Dumnezeu). Mai recent, un personaj simpatic e o bomboană. Cei agreabili sunt dulci. Cu cei generoși poți mânca dintr-un blid, de atâta mărinime.

De cealaltă parte, nesuferiții sunt acri sau ca pelinul. Unii sunt harnici și săritori ca piperul, în timp ce alții sunt blegi ca mămăliga sau chiar mânâncă pâinea degeaba. De obicei, aceștia din urmă așteaptă le pice para mălăiață în gură. Deh, vrabia mălai visează. Că fiecare ar vrea un os de ros.Citește mai mult »

Anunțuri

Autori despre care nu știu cum să scriu – cazul Steinhardt

timetv.ro

Când se pune problema să scriu despre autorii pe care îi prețuiesc în mod deosebit (și mai ales despre cărțile lor devenite reper existențial), resimt o împovărătoare neputință de a spune ceva. În primul rând, constat că orice aș spune riscă să rateze mesajul pe care autorii înșiși l-au avut, or asta seamănă cu o trădare. În al doilea rând, îmi pare că orice aș încerca să spun eu despre ei reprezintă o formă de aroganță impardonabilă.

Singura modalitate legitimă de a scrie socot că e aceea care dă glas bucuriei de a fi descoperit respectivul autor. Recenziile și studiile savante riscă să devină forme culte de impietate, căci se referă la scrieri fundamentale, care se cer cumva asimilate și trăite, nu disecate critic, analizate stilistic și descompuse metodologic.

Cum altfel aș putea scrie despre Steinhardt, de la nașterea căruia se împlinește în acest an un secol, decât laudativ și admirativ? Jurnalul fericirii e un manual practic de gândire și viețuire creștină. Doldora de referințe istorice, culturale, teologice, volumul este cufundat într-un spirit biblic de cea mai înaltă și autentică ținută.

După cum se poate observa cu ochiul liber – fără analize statistice laborioase – Steinhardt are trecere atât în cercurile ortodoxe (chiar cele mai talibane), cât și în cercurile evanghelice (aici talibanii sunt mai reținuți în privința lui, e drept). E un bun de patrimoniu universal, fără granițe confesionale. Până și Papa Ioan Paul II l-a menționat în vizita sa în România.Citește mai mult »

Conspiratita (cine e în spatele politicienilor?)

via radiofreethinker.com

Este ultimul text politic înainte de referendum. Îmi propun să ies o vreme din această sferă, pentru că îmi displace „grație” încărcăturii teribile de jeg moral care caracterizează arealul politic.

M-am tot gândit în ultima vreme și mi-am mai destăinuit teoria (nu multora, că politica a ajuns să inflameze mult prea multe minți și să învârtoșeze inimi) câtorva, fără să pot ajunge totuși la o concluzie fără echivoc.

Iată care sunt liniile generale ale argumentului. În momentul în care USL a depus moțiunea de cenzură împotriva guvernului MRU, PDL era într-un picaj accentuat. Odată cu el, se prăbușea vertiginos și Băsescu. Ponta și Antonescu nu trebuia decât să stea pe margine și să se uite, iar în toamnă să culeagă roadele.

Dar, dintr-un motiv ce rămâne un mister (există niște speculații, dar nu aș da doi bani pe ele, de vreme ce sunt vehiculate de PDL), alianța social-liberală a decis să intervină și să oprească deprecierea imaginii PDL.

Nu există niciun argument valid, legitim, onorabil care să justifice această acțiune. Cred că cititorii mei, puțini câți or fi, sunt vaccinați împotriva politicanismelor împuțite care ascund orice mișelie săvârșită sub concepte pompoase: „interes național”, „binele țării”, „apărarea democrației” etc.

Toată lumea simțea apăsarea ciumei portocalii, însă asta nu era o noutate și, cum am rezistat 4 ani, mai rezistam încă 4 luni. Plus că au existat și lucruri bune pe care, cu toată lăcomia lor, le-au făcut totuși ăștia. Și probabil că mai existau niște măsuri nepopulare care trebuiau luate, așa că ar fi fost mult mai înțelept din partea USL-iștilor să-i lase pe PDL-iști să pice în buda nemulțumirii populare.

Bun, n-au făcut-o.Citește mai mult »

Și ce facem după referendum?

Sunt multe semne de întrebare. Ce se întâmplă dacă Băsescu pleacă și rămâne Antonescu-Ponta? Ce se întâmplă dacă se invalidează referendumul pe motiv de absenteism? Vor încerca cei din USL și alte soiuri de manevre? Ce se întâmplă dacă revine Băsescu la Cotroceni? Cum vor arăta următoarele luni dacă președintele și prim-ministrul n-au putut să se înțeleagă nici înainte să aibă acest conflic extrem de violent? Ce se va întâmpla cu – scenariul cel mai probabil – un Băsescu reînscăunat, dar lipsit în mod evident de susținere populară?

Toate aceste întrebări sunt legitime și pot fi puse. Se pot specula și niște răspunsuri, pe fiecare cât și cum îl duce capul. La setul de mai sus se pot adăuga și alte întrebări suplimentare legate de imaginea externă a României, de credibilitatea și stabilitatea economică a țării, de validitatea și funcționalitatea instituțiilor democratice.

Însă nu pe astea vreau să le formulez aici, ci mă gândesc la niște întrebări ce vizează buna conviețuire cu prietenii și cu vecinii, cu neamurile și cu colegii.Citește mai mult »

Oamenii din Ardeal (și Banat) sunt mai sfinți

via deacondance.com

Astă-noapte a plouat frumos în jurul Oradiei. Nu am cunoștință de pagube materiale. Cu câteva zile în urmă a pluat și în Arad, Timișoara și în zonele limitrofe. Cu minime pagube materiale. Spun asta cu gândul la seceta care a distrus mii de hectare de culturi prin restul țării.

Care să fie explicația? Păi, e simplă, oamenii din vestul țării sunt mai credincioși decât restul populației din România. Aici sunt mai mulți evanghelici, care, evident, sunt mai evlavioși decât cei din alte zone. N-ați băgat de seamă că și cutremurele de pământ ne ocolesc pe cei care locuim în aceste regiuni păzite de Dumnezeu? Că nu avem nici inundații (decât arareori), nici alte calamități naturale?

Ei bine, dacă sunteți de acord cu ideile anterioare, aflați căCitește mai mult »

Intelectualii ca orbeți călăuzitori

via confidentman.net

Ce simpatici mai sunt „intelectualii” români. Au un fel aparte de a participa la viața cetății, la chestiunile politice fierbinți. Deși una dintre trăsăturile unui intelectual ar trebui să fie luciditatea și acțiunea rațională, îi vezi dând cu oiștea în gardul rațiunii de se cutremură toate „meandrele concretului”. Noroc să nu-s primii, noroc că există Sartre!

În chestiunea cea mai dezbătută azi – pro sau contra Băsescu – mulți dintre intelectualii noștri de frunte, care încă se mai cred lideri de opinie, voci ale poporului – ah, sancta simplicitas! (sic!) – s-au poziționat fie de o parte fie de alta. Ca și cum ar fi mai de preferat să-i pupi în dos pe Antonescu și Ponta decât pe Băsescu sau viceversa.

Și se apucă ei și scriu frumușel scrisorele pline de PhD-uri și alte brizbrizuri doar doar vor îndupleca UE-ul să creadă ce spune vocea intelectualității românești. De parcă ambasadorii europeni și serviciile secrete occidentale freacă menta pe Dâmbovița și nu pot vedea cu ochii lor ce se petrece.

Mă declar scârbit de supușenia acestor intelectuali pe care confruntarea cu știința de carte i-a lăsat fără coloană vertebrală politică. Însă ei nu se lasă, ci se poartă de parcă ar ști despre ce vorbesc. Înțeleg prea bine că sunt dezorientați, într-o vreme în care se vehiculează tone de informații ce nu pot fi verificate, însă nu înțeleg deloc imprudența lor de a se arunca cu capul înainte.

Până și urile sau părtinirile m-aș aștepta să fie mai nuanțate, mai rafinate, nu brute, ca la neciopliți. Însă mă aștept eu degeaba. Intelectualii se închină și de data asta unde li se pare lor că e mai de viitor.

Dacă, de pildă, Băsescu mănâncă rahat, cum poate un intelectual neînregimentat politic să încerce suav să covingă o țară întreagă că, de fapt, rahatul are gust de bezea? Dacă – caz absolut ipotetic – Ponta a plagiat, cum poți tu, ditamai intelectual cu titluri zornăitoare, să te faci că nu înțelegi sau să admiți „verdictul” unei comisii care îi este indirect supusă tocmai lui Ponta?Citește mai mult »

Despre plagiat și criză cu John Steinbeck

larousse.fr

Avertisment: Textul conține detalii ce divulgă deznodământul cărții.

Publicat în 1961, romanul Iarna vrajbei noastre (ultimul scris de Steinbeck – ce testament sumbru!) are ca temă principală banul. Toată povestea se învârte în jurul aspirației către posesiune. Personajul principal, Ethan Allen, un burghez scăpătat, încearcă să revină la gloria de odinioară. Însă statutul său nu mai poate fi redobândit decât dacă se redresează financiar:

„Banii nu numai că n-au suflet, dar nici onoare, nici memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reușești să-i păstrezi un timp mai îndelungat.” (p. 94).

Exact asta e ceea ce ar trebui personajul să facă, însă problema lui cea gravă e că are scrupule. Că observă efectele pe care banul le poate produce asupra celor care îi dețin. De vreme ce banii sunt lipsiți de suflet, pesemne că „în sufletul unui om de afaceri, orice formă de bunătate constituie o slăbiciune” (p. 92). Iar Ethan este pasibil de bunătate mai ales în relația sa cu bețivul Danny, un vechi prieten din tinerețe.

Plus că mai are parte și de pocinogul de a fi deprins de la o mătușă „bucuria de a învăța fără un profit vizibil” (p. 309). Adică exact ceea ce învățământul zilelor noastre se străduiește din răsputeri să distrugă.

Neliniștile pe care i le stârnește banul și mai ales sumele mari de bani îi sunt alimentate și de ceea ce îi descoperă istoria: „Marii artiști ai finanței, ca Morgan și Rockefeller, nu s-au lăsat cu nimic abătuți de la ținta lor. Eu au vrut bani și au câștigat bani, bani pur și simplu. Ce au făcut cu banii după ce i-au avut e o altă poveste. Impresia mea este că s-au speriat de stafia pe care au creat-o și au încercat s-o mituiască” (p. 76).

Acest subiect îi prilejuiește autorului tot felul de meditații pe seama banilor și a influenței pe care averea o are asupra moralității, asupra reputației, dar și asupra caracterului și asupra esenței ființei umane ca atare.

Desigur că unii ar cataloga disprețuitor aceste reflecții ca fiind stângiste. Însă mi se pare esențial ca lucrurile să poată fi privite din toate unghiurile. Căci, la urma urmei, Steinbeck nu pare să aibă nimic împotriva proprietății private, ci aduce în discuție mijloacele prin care se fac averi și legitimitatea avuției dobândite în condiții etice destul de suspecte.

„Există oare, printre marile averi pe care le admirăm, măcar una singură dobândită fără manifestări de cruzime?” (p. 152), se întreabă Ethan. Iar ceva mai încolo, mărturisește: „M-a interesat întotdeauna să ascult cât de filantropic poate fi argumentată stoarcerea unor profituri” (p. 181).Citește mai mult »

Nu mai înțeleg nimic (2)

În primele zile ale cavalcadei useliste, ziceai că statul de drept este în pericol. Vuia presa de toate culorile pe toate vocile. Iar când vuiește și presa „băsistă”, și cea aservită USL înseamnă că sigur se produce un lucru grav care trebuie măsluit mediatic.

Băsescu și PDL-ul pozau în apărători vajnici ai democrației. Nici nu e prea greu, când în tabăra adversă îi ai pe Iliescu și pe Felix, doi dintre reprezentanții exponențiali ai vechiului regim și ai vechilor năravuri.

Toată povestea are o coerență pe care e foarte greu s-o demontezi, în condițiile în care adversarii fac tot ce pot pentru a o confirma. Pe scurt, mânați de personaje oculte – cel mai des invocat fiind Voiculescu – useliștii vor să pună mâna pe putere. Însă au mare nevoie să supună justiția care a dovedit, prin condamnarea lui Năstase, că nimeni nu e intangibil.

Cred cu tărie că ceva adevăr există aici și că sunt mulți care au simțit fiori pe șira spinării când au văzut că Năstase nu scapă nici măcar dacă se preface mort. Nici măcar judecătorii de la Curtea Supremă nu au garanția intangibilității.

Apoi, Ponta se ține de scaun cu toți dinții (din ce în ce mai cariați), obligându-l pe slugarnicul Liviu Pop să-i „spele cadavrele”, cum se exprima cineva. Faptul că plagiatul este dat în vileag abia acum este puțin suspect, dar această problemă pălește pe lângă adevărul că era ce să dai în vileag, numai să vrei s-o faci.

Plus că, după ce e acuzat de condamnarea lui Năstase, Băsescu este suspendat la interval de câteva săptămâni, deși se spunea că USL nu este interesată de vreo suspendare. Schimarea e cel puțin suspectă.Citește mai mult »

Nu mai înțeleg nimic (1)

La un moment dat mi se părea destul de limpede că USL-ul forțează extrem de mult limitele legii, mergând, așa cum se spune, către suspendarea statului democratic. Într-o singură săptămână să faci atâtea modificări substanțiale în funcționarea instituțiilor de bază este suspect în cel mai înalt grad!

Dar analizând cu atenție declarațiile lui Ponta-Antonescu nu pot să nu observ că dreptatea ar putea fi de partea lor. În sensul că, dacă Băsescu e atât de odios precum se străduiesc ei să demonstreze și atât de diabolic, atunci se justifică suspendarea – și eventuala demitere a lui – și pentru simplul fapt că, de pildă, curând mandatele lui Kovesi și Morar expiră. Sau poate mai ales din acest motiv.

În această cheie de lectură, în locul celor doi ar trebui să vină niște oameni care să fie mai presus de orice suspiciune și care să garanteze în sfârșit că în România justiția va funcționa independentă de politic.

Așa stând lucrurile, USL-iștii s-au pus pe treabă și au tras tare, ca nu cumva Băsescu să mai fie la Cotroceni la data numirii succesorilor de la DNA și Parchetul General, ca să nu își aleagă (iarăși!) oameni care să-i slujească interesele. Plus că riscau probabil ca și alți membri de seamă ai alianței să împărtășească soarta lui Năstase, care se consideră a fi victima Băsescului.

Tot pentru că urmăresc binele țării, USL-iștii au acționat rapid în vederea decapitării lui Băsescu, care este, se zice, șeful de clan ce patronează o rețea ce lucra fără rușine împotriva intereselor României pe toate planurile.Citește mai mult »

Toți suntem niște curve

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Principalul obiectiv al politicii și diplomației românești este să câștige credibilitate în fața investitorilor străini, să atragă adică banii altora. România vrea, cum ar veni, să fie seducătoare.Citește mai mult »

One Man Band (Pixar)

Frumos!

Culoarea politică a lui Dumnezeu

anabap.com

Acest mesaj va fi scurt, indignat și cu destinatari foarte preciși: absolvenți de teologie (hirotoniți ca pastori/preoți sau nu), predicatori, presbiteri din bisericile evanghelice, lideri de opinie religioși. Îl scriu fără prea mari iluzii că ar fi luat în seamă, dar cu deplina încredințare că vor fi câțiva care îl vor citi.

După știința mea, Biblia și Tradiția nu conțin elemente certe care să ateste culoare politică a lui Dumnezeu. Unii au considerat, după capul lor, că Isus a fost mare revoluționar comunist, alții sunt convinși până în străfundul inimii că Dumnezeu n-are cum fi decât de dreapta, liberal pur-sânge. El însă a refuzat să se pronunțe tranșant în această chestiune.

Prin urmare, stimați lideri cu stea în frunte (nu pot să-mi reprim ironia), bine-ați face să nu vă mai argumentați opțiunile politice – absolut failibile și conjuncturale, interesate și indiscutabil coruptibile – cu verste, cu teorii și cu afirmații scripturale apodictice.

Am asistat – cu mirare, la început, și cu tot mai multă indignare, pe urmă – la demonstrații irefutabile că adevărul e de partea lui Băsescu, ba, nu, de partea lui Ponta și Antonescu. Am citit aberații de genul: orice om cu frică de Dumnezeu nu poate să voteze cu… (nici nu mai contează numele sau partidul).Citește mai mult »

Dinozaurii vs. lupii tineri

 

Multă cerneală a curs – degeaba? – pe tema primenirii elitelor societății românești. Din pozițiile exprimate de diverși cetățeni, se putea înțelege că bătrânii corupți, legați prin nenumărate fire de vechea orânduire socio-politică, ar fi cazul să facă un pas mare în spate, iar în locul lor să vină oameni tineri, fără un trecut comunist, fără aderențe din regimul totalitar.

Nu cred că sunt singurul care am înțeles aceste discursuri ca fiind o pledoarie pentru tinerețe, un elogiu al juneții care, vezi bine, ar fi fost una dintre virtuțile pe care putem conta în dorința de a asana organismul social, de a purifica puțin atmosfera greu respirabilă.

Iată că tinerii au venit și încă în cohorte întregi. Însă virtutea tinereții pare să nu fi ajuns odată cu dumnealor. Ne săturasem de bătrânul Iliescu, de bătrânul Păunescu, de bătrânul Nicolaescu, de bătrânul Hrebengiuc, de bătrânul Văcăroiu, de baba Rodica Stănoiu. Ba mai apărură și niște bătrâni foarte respectabili care s-au dovedit destul de compromiși: Bălăceanu-Stolnici sau Mircea Ionescu Quintus.

Se subînțelege că tot la bătrâni intră și cei pe care etatea fizică îi plasează mai degrabă în zona vârstei a II-a, dar relațiile cu trecutul îi transformă în vestigii ale fostei nomenclaturi comuniste și vorbim aici de majoritatea politicienilor români, de o bună parte dintre actorii scenei sociale. Oameni coruptibili, pentru că au un dosar de taină, oameni care au profitat de sistemul ceaușist, iar acum fac același lucru.

Una peste alta, izbăvirea părea că ar putea veni numai de la oameni care erau încă prea tineri pentru a se murdări iremediabil. Oameni care vor fi activat cel mult prin vreo organizație utecistă modestă, dar care n-au făcut marele pact cu diavolul.Citește mai mult »

Motivul pentru care PSD nu poate greși niciodată

Poporul român s-a născut din Traian și Decebal. Iar România postdecembristă s-a născut din Iliescu și Roman. N-avem cum fi normali (orice ar zice militanții LGBT). Așa că cel mai bine e să ne vedem cum suntem și ce se mai poate face. Dacă se poate… Căci sunt lucruri pe care numai timpul și soarta par să le mai poată rezolva.

Este notoriu faptul că PDL a greșit față de propriul electorat atunci când la deciziile nepopulare a adăugat aroganța și sfidarea. Colac peste pupăză, baronii PDL băgau mâna prin toate traistele cu bani, iar în părerea poporului își băgau piciorul, dacă e să ne exprimăm mai neacademic. Așa că electoratul care a propulsat partidul s-a simțit trădat.

Povestea e mai veche, de pe vremea CDR-ului, când PNȚCD-ul, cel mai important partid din acea alianță, a fost sancționat extrem de aspru de către o parte dintre alegători (grație, să nu uităm, și lui Traian Băsescu). Cam aceeași situație s-a înregistrat și în dreptul PNL, înainte să se ascundă sub aripa transpirată a PSD.

Trebuie remarcat însă că, oricât de tare și-ar fi dezamăgit electoraltul, PSD-ul n-a fost încă niciodată trântit zdravăn la vreun scrutin. De fiecare dată, socialiștii noștri au fost învinși doar de alianțe, căci ei au ceva ce nimeni altcineva nu are. Sau, în orice caz, nu în aceeași proporție.

Acel ceva îi face pe foștii comuniști deosebit de puternici în orice timp, în orice alianță. Iar ei știu asta extrem de bine. Nu degeaba sunt aroganți, demagogi, șmecheri, parșivi, nesimțiți și cum vreți voi oricând au chef.Citește mai mult »

Miza Năstase

Regret că îl aduc iarăși în discuție pe domnul aproape sinucis, dar am remarcat o chestiune cu mare potențial instructiv și simbolic totodată. Și e un exemplu fără foarte multe ramificații, ușor de urmărit.

Pe scurt, USL consideră, în general vorbind, că Adrian Năstase e victima unei răzbunări băsesciene. Firește că exprimarea acestei convingeri diferă de la caz la caz: la unii ia forme isterice, la alții se manifestă mai ponderat. E limpede însă că toată armata de demagogi și slugoi (din presă) a alianței susține această teză.

Odată cu suspendarea lui Băsescu, se deschide un orizont. Crin Antonescu are acum posibilitatea să îndrepte tot ce a strâmbat Băsescu și să readucă lucrurile la starea lor de normalitate și legalitate.

Raționamentul e simplu: fie Năstase este nevinovat și înseamnă că a fost acuzat pe nedrept și stă în pușcărie fără vină (asemeni lui Maniu, dacă e să credem asocierea tembelă de pe prima pagină din Jurnalul Național), fie este vinovat și atunci trebuie să rămână exact acolo unde se află.Citește mai mult »