Visul și carcera

În urmă cu vreo zece ani, am avut un vis bizar în care se făcea că mergeam la pușcărie. A fost atât de pregnantă senzația lăsată de acel vis încât n-am putut s-o uit. Probabil că (și) din această cauză, ori de cât ori aud despre o condamnare la închisoare, mi se strânge inima și mi se face milă de personajul în cauză.

Încercați numai să vă închipuiți cum modifică asta planurile de viață, realitatea zilnică, obiceiurile și tabieturile, contextul psiho-social. Privarea de libertate este o povară greu de purtat de către orice individ normal. Reacțiile în fața unui asemenea verdict nu cred că pot fi prevăzute, evaluate sau cântărite.

Acestea sunt elementele care mă determină să nu-mi dau cu părerea despre condamnatul Năstase și comportamentul său în fața sentinței. Omul, chiar și condamnat, are dreptul la intimitatea lui, la slăbiciunile lui, la jocul lui, dacă vreți. Foamea cu care s-au aruncat toți jurnaliștii – mai ales cei care-l plâng – asupra tentativei de suicid dovedește că mai bun decât omul Năstase este „produsul mediatic Năstase”, iar dacă e mânjit de sânge, cu atât mai bine pentru rating.

Cât privește sentința, acolo am o părere. E bine că s-a dat. Și aceasta e și principala ei calitate: că pune punct unui proces lung și anevoios. Acum știm o chestie certă. Indiferent cum se termina, era bine că s-a isprăvit odată.Citește mai mult »