Niște gentlemani de prin Irlanda

rt.com

Există un nărav recent aciuat care îi determină pe mulți să situeze orice eveniment frumos și demn de apreciere într-o zonă așa-zis „romantică” a existenței. Nu știu exact ce înțeleg respectivii prin acest termen, dar e limpede că îl asociază cu ceva plăcut, senin, reconfortant care contrastează cu prezentul eminamente „neromantic”.

Știu că atunci – rar – când mai scriu despre fotbal, risc să pierd o parte dintre cititori. Dar, după introducerea asta cu romantismul, probabil că am reușit să mai câștig atenția măcar a vreunui cititor. Așa că mă grăbesc să precizez că nu despre jocul ca atare vreau să fac vorbire, ci despre o atitudine umană.

Seara trecută, spre sfârșitul meciului dintre Spania și Irlanda (la Campionatul European de Fotbal), în timp ce echipa lor era condusă cu 4-0, suporterii irlandezi cântau și aplaudau spectacolul fotbalistic. Jocul. În mod dezinteresat, gratuit, ba chiar în ciuda circumstanțelor.

Unii ar spune că asta ține de epoca „romantică” a fotbalului. Fapt care mi se pare problematic. Adică ce? Astfel de manifestări sunt hărăzite uitării, epocilor apuse? Și unei admirații patetic-resemnate?

Oamenii ăia care aplaudau mi s-au părut cât se poate de vii, de reali. Dacă ei au putut (și erau câteva mii), de ce alții n-ar putea? De ce să fie oare numai o relicvă a unor atitudini desuete?

Prin însuși faptul că aceste gesturi sunt catalogate ca „romantice” sunt aruncate într-un registru al imposibilului, al neverosimilului. Chiar și în momentul când se petrec în imediata noastră vecinătate.

E ca și cum nu am vrea să avem de-a face cu ele de teamă să nu aflăm că sunt false. Haideți să presupunem că în suporterii irlandezi de pe stadion se umflase berea. Și că tot ce am văzut n-a fost decât o euforie bahică.

Ei bine, eu zic să bem și noi. Citește mai mult »