Postat de: Teofil Stanciu | 07/06/2012

Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă

fak.nu

Deschid un subiect de care mi-e cumva teamă. Voi încerca să conturez un cadru cât mai nuanțat și poate că se vor desprinde și niște concluzii. Însă, oricum aș încerca, există în mediul evanghelic o povară pe care o moștenesc majoritatea celor crescuți „în familie”. Nici eu nu cred că am scăpat de ea. Așadar, ceea ce citiți în continuare trebuie luat cu avertizarea că s-ar putea să fi generalizat nepermis unele experiențe la care am avut acces direct sau prin oamenii cu care am discutat.

În familie, educația religioasă începe odată cu nașterea copilului, fiindcă orice creștin trăitor își exercită în felul său credința și își trăiește experiențele religioase definitorii. Copilul va înregistra, la început inconștient, rugăciunile care se fac în preajma lui și discuțiile care se poartă cu privire la biserică, bine și rău, Dumnezeu, diavol etc.

Îmi vine greu a crede că putem oferi mai mult decât suntem noi înșine, fiecare în parte. Felul în care noi înțelegem creștinismul, Biblia, mizele importante ale existenței, natura lui Dumnezeu vor modela tot ceea ce transmitem explicit și implicit urmașilor. Probabil că numai prin contrast cu părinții (sau, în cazul fericit, în continuarea a ceea ce au arătat ei), copiii vor fi în stare să-și facă o imagine mai bună, mai cuprinzătoare, mai sănătoasă despre cele sfinte.

E greu, în acest domeniu esențial, să nu încerci să pari mai mult decât ești. Dar e dureros să fii descoperit ca prefăcut, să fii taxat de copilul cu simț critic și sancționat pe motiv că maimuțărești creștinismul autentic.

E foarte dificil, bănuiesc, să nu faci presiuni, să nu culpabilizezi, să nu folosești mijloace manipulatorii pentru a-ți păstra copiii în perimetrul sigur al bisericii locale (în special). Dar și poverile așezate prea devreme pe umerii unor copii pot fi distrugătoare. Pe unii i-au împins cu totul în afara creștinismului, în vreme ce pe alții i-au mutilat și, cu toate că se declară creștini, habar nu au nici ei dacă cred cu adevărat sau din cauză că au interesul s-o facă ori sunt prea lași să se confrunte cu ei înșiși și cu alții.

Toate acestea sunt așa cum sunt pentru că miza e colosală: sufletul etern al unei ființe omenești. Nimic nu e mai de preț pe lume nici măcar pentru atei sau anti-teiști (numai materialiștii au alte valori), care, chiar dacă nu iau seama la suflet și eternintatea lui, prețuiesc omul.

Tocmai de aceea am fost teribil de surprins când am realizat că, în ciuda obstinației cu care se insistă pe educația religioasă în cadrul cultelor evanghelice, primele etape ale acesteia sunt încredințate unor tineri, aproape copii, care au sarcina să îi învețe pe copiii mai mici decât ei cum stă treaba cu Isus Cristos, rai și iad, bine și rău etc.

Am toată aprecierea pentru „învățătorii” de la grupele de copii și pentru bunăvoința, abnegația și sacrificiul lor. Toate pregătirile pe care le fac necesită timp, efort, consecvență, oarecare pricepere, inventivitate și multe altele. Însă sunt contrariat că autoritățile eclesiale sunt atât de dezinteresate de soarta copiilor încât să-i lase în seama unor oameni care se află ei înșiși în perioada marilor întrebări și frământări.

Se consideră cumva că oricine e în stare să spună niște chestii copiilor. Fals! Asta înseamnă doar să-i țină ocupați. Or, dacă educația lor religioasă a doar o formă de a umple timpul copiilor și de a-i scuti pe părinți de bătăi de cap… e trist. Ba chiar e îngrijorător.

Nu cred că tinerii se rup de biserică pentru că au Școală duminicală și pastori de tineret. E o explicație superficială și care refuză să se confrunte cu realitatea că biserica în continuare îi tratează pe copii și tineri ca pe o problemă de rezolvat.

Dar e limpede că în multe situații educația religioasă formală a copiilor e lăsată în seama cui se nimerește. Mi s-ar părea normal ca acest domeniu să fie repartizat credincioșilor cu experiență, cu înțelepciune, cu problemele fundamentale ale vieții rezolvate. M-aș aștepta la oameni cu mintea deschisă la întrebările naive sau sfidătoare, capabili să treacă de canoanele propriei tradiții și să nu se panicheze când sunt spurcate „vacile sfinte” ale propriei confesiuni.

Probabil că tocmai lipsa cvasitotală a acestui gen de „învățător” face ca lecțiile biblice să semene mai degrabă a îndoctrinare. Totul merge foarte bine până când copiii încep să pună primele întrebări serioase, când ajung către adolescență. Atunci începe criza tuturor. „Învățătorii” se văd depășiți de situație și consideră că e vorba de cine știe ce răzvrătire, iar „învățăceii” caută și nu găsesc ceea ce caută, dând din colț în colț.

Peste toți, mai-marii bisericilor se plâng patetic de „tinerii din ziua de azi”, deși, dacă e să socotești, nu le-au acordat niciodată atenție cu adevărat, ci doar când devin potențiali recruți ai sistemului.

Până aici n-am făcut decât să conturez problema „de personal”, ca să zic așa. Încă n-am deschis subiectul învățăturilor care se inoculează copiilor. Am vorbit în alte rânduri despre păguboasele concepții care-l prezintă pe Dumnezeu drept cel mai mare bau-bau al Universului.

Mă întreb acum, cu toată seriozitatea, ce-i de făcut? Căci iată că ajung să fiu – asemeni multor altora – pus în situația de a oferi copiilor mei ceea ce consider că mi-a lipsit mie și generației mele.

Se poate concepe, într-un cadru eclesial, un alt fel de educație religioasă? Scuza că „nu-i cu cine” nu ține, fiindcă e mai bine să nu existe deloc activitatea asta decât să fie prost făcută. Au bisericile material uman capabil să facă o educație temeinică, fără să recurgă la îndoctrinări și demagogie confesională?

Mai există o componentă despre care n-am discutat pentru că mi-e destul de străină în intimitatea ei: ora de religie de la școală. Dar, din puținul pe care-l cunosc, adesea profesorul de religie e doar un alt cadru didactic ce prestează un serviciu. Rar se întâmplă să fie mai mult decât atât.

Așadar, ce-i de făcut?


Responses

  1. Am avut norocul sa prind o mana de invatatori foarte tari, desi tineri – la scoala duminicala, ma refer. O fi exceptie, nu stiu. Dar nu cred ca problemele apar neaparat atunci cand copiii cresc si pun intrebari mai indraznete, caci invatatorii cresc si ei intre timp. Cu toate astea, inteleg riscul la care te referi, si sunt de acord ca dascali mai in varsta ar fi mai potriviti. Dar si aici trebuie avut grija; imbatranirea isi are si ea dezavantajele ei.

    In ce priveste lipsurile, oare poti fi sigur ca pruncul tau are nevoie de ce ti-a lipsit tie? Cred ca, intr-un fel sau altul, il privezi de cate ceva, orice ai face. Nu cred ca ai cum sa-i oferi tot. Cred ca oricum se ajunge la niste compromisuri – spun cred, pentru ca n-am idee, tu esti parintele🙂

    Mai apoi, intr-un fel sau altul, il pierzi pe copil, chiar daca putin. Cand e mic, tu esti figura dumnezeiasca pentru el. Mai devreme sau mai tarziu, asta se duce. Cred ca ce poti spera e ca acest proces sa fie indeajuns de cvasistatic.

    As elabora si alte idei, dar sunt la lucru😀

    • Poate că ai avut norocul că oamenii respectivi nu și-au trăit crizele în vremea când tu erai „boboc”. Sau poate că le-au gestionat bine. Oricum, cei despre care vorbești tu – îi cunosc cât de cât – sunt ultimul segment al „generației romantice” de la LTBE. Erau niște oameni care au prins vremuri frumoase. După aceea s-a mai stricat treaba și p-acolo.

      În orice caz, discutând în general, cred că e eronat să pui un adolescent să îi explice unui copil cum stă treaba cu Dumnezeu dacă nu ai certitudinea că adolescentul respectiv e el însuși lămurit.

      Normal că riscuri există, orice ai face, dar Biblia vorbește mult despre „înțelepciunea perilor albi”. Ar trebui s-o vedem la lucru, nu? Dar parcă prea rar iese în arenă. Asta e deja altă problemă…

  2. personal nu cred ca e necesar ca cel ce se ocupa de copii sa fie expert in teologie ci sa aiba un suflet si un caracter care sa ii faca pe copii sa-l descopere pe cristos. daca cristos este vazut in el, e f bine.

    personal prefer sa risc in ceea ce priveste educatia teologica, daca pot sa ii spun asa, a copiilor mei decit sa produc sau sa las ca biserica sa produca din ei niste farisei. cred ca un atei are mai mari sanse de a deveni crestin autentic decit un fariseu crescut intr-o familie de israeliti plini de zel. si pentru asta sunt dispus sa ma bat cu oricine, mai ales daca citim acelasi vt.

    cred ca intreaga orientare a educatiei teologice trebuie re-gindita. cu cit mai repede cu atit mai bine.

    • Nici eu nu cred că pregătirea teologică e cea importantă. Ba chiar, la cum se arată lucrurile în ultima vreme, s-ar putea să constituie un impediment. Cel puțin atâta vreme cât nu e dublată de o înțelepciune a vieții. Ar fi de dorit să avem parte de înțelepciune creștină autentică, dar și experiența vieții autentice, credința încercată ar fi deja un mare câștig. Că de teorii ni-i plin capul la toți. Adesea nici nu mai poți vedea omul din pricina teoriilor teologice pe care trebuie să i le „administrezi”…

  3. „Probabil că tocmai lipsa cvasitotală a acestui gen de „învățător” face ca lecțiile biblice să semene mai degrabă a îndoctrinare.” Sunt mahnit de aceasta afirmatie… Anyway, pentru ca nu am inca o solutie la aceasta „lipsa” semnalata, nu pot decat sa sper ca cineva, candva, va plati pentru aceasta transformare a educatiei crestine in simpla si atenta clonare (oricate bune intentii ar invoca).

    • Nu știu ce să zic la asta, Ema. În prezent, mă întreb care sunt șansele ca aceste tare să nu se mai perpetueze și în viitor. Și nu mă cam tem că sunt destul de mici.

  4. […] Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă […]

  5. […] Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă […]

  6. […] 2012 – Teofil Stanciu: Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: