Coada de topor și (cvasi)certitudinea că și Ponta acceptă că a plagiat

rtv.net

La o conferință de presă consumată cu 10 zile în urmă, Victor Ponta, (încă) prim-ministru al României, declara senin: „Sunt gata să răspund pentru faptul că am citat greşit, nu am niciun fel de problemă să recunosc. Atât timp cât sunt trecuţi în carte autorii, nu poate fi vorba că am plagiat. Sunt gata să renunţ şi la titlul de doctor, dacă e cazul” (s.m.).

Ieri, într-un interviu dat în vreme ce se purta prin Europa (țanțoș că i-a mai ars o scatoalcă „dictatorului”), omul era mult mai senin și mai relaxat, permițându-și, din preaplinul conștiinței și responsabilității dumisale, să ridice miza alarmant de mult: „ Ponta: Entonces, seguro que me retiro. Reporterul: DimitiríaPonta: Sí, asumo mi responsabilidad, pero he sido acusado por un criterio político y, además, no han querido escuchar mi punto de vista.”(s.m.) Dicționarele ar zice că asta înseamnă că omul s-a angajat să demisioneze dacă… Dar poate că vom asistat în curând și la o revizuire a dicționarelor de limbă spaniolă…

(Este ceva bizar în aceste intervenții. Ponta vorbește despre el ca despre un altul: „dacă va fi cazul”, „dacă se va considera că am greșit”, „dacă se va dovedi că am plagiat”. Sau măcar acceptă această logică. E straniu să vorbești astfel, când ai putea folosi un condițional-optativ care să dovedească și prin asta improbabilitatea acestor supoziții. El pare să nu știe dacă e cazul, nici ce a făcut, nici dacă e eronat ce a făcut. Oare de ce joacă cartea niznaiului?)

După cum bine știți, nu conștiința sensibilizată, nici protestele (probabil inutile, deși petiția a adunat peste 8000 de semnături) ale mediului academic din România l-au determinat să fie atât de categoric. Nici vorbă. Ci coada de topor (aka ministrul învățământului sau Liviu Pop – un nume care va rămâne de o scârbavnică pomenire în istoria contemporană) a făcut cărțile cum se cuvine.

În prezent, din această diferență de ton la nivelul declarațiilor pontice (!) deduc că nu se mai teme de nimeni. D-aia îi dă mâna să vorbească fără frică despre demisie. Comisia de Etică a fost îngenuncheată încă de pe vremea când trebuia să investigheze situația umilului Mang – umil, pentru că n-a apucat să-și creeze o anvergură politică națională. Să ne înțelegem. Nu cred că neapărat cei numiți în locul celor plecați sunt lipsiți de coloană vertebrală. Însă a fost o demonstrație de forță. Partidul a transmis prin coada de topor cine face jocurile în acest caz.

Când în vizor a intrat și lucrarea lui Ponta, trebuia mers și mai departe de atât, fiindcă nu era vorba numai de un articolaș acolo, ci de ditamai lucrarea de doctorat. Așa că Liviu Pop s-a repezit de a desființat și reînființat CNATDCU. Ba chiar i-a și tăiat din atribuții, ca să nu poată face nimic semnificativ în cazul lui Ponta. Pe față, fără fandoseli inutile. Omul e succint și la obiect. Căci doar are toată cohorta USL-istă de partea lui. Nu contează în ce fel și pe cine mai afectează, important e să scape șeful său basma curată.Citește mai mult »

Scurtă incursiune în istoria plagiatului la români

Rebecca Hargrove via http://www.supertechnogirl.com

Într-o carte publicată în 2004, Dan C. Mihăilescu făcea următoarele observații – care par să nu-și fi pierdut deloc actualitatea:

„Cel mai trist lucru pe care l-am aflat cu această ocazie… este cvasigenerala practică a plagiatului în lumea diplomelor noastre, de la lucrarea de licență până la examene de grad, definitivat, masterat și doctorat. Plagiatul este de mult o regulă elementară a jocului, ca șpăgile omniprezente, nepotismul, traficul de influență. Ceea ce surprinde este tocmai excepția, rară, abaterea de la normă, normaliatate «pe stil vechi», invariabil privită pieziș, ca o practică perimată, pernicioasă (s.m.).”

Dacă vă întrebați la ce „ocazie” face referire citatul, vă răspund pe dată că volumul din care citez apărea la câteva luni după scandalul plagiatului unui ministru al sănătății: Mircea Beuran (făcea parte din guvernul Năstase și a fost unul dintre medicii care l-au tratat pe fostul prim-ministru zilele trecute, după episodul cu sinuciderea ratată).

Investigația de la vremea respectivă s-a soldat cu „repunerea în drepturi a vinovatului, reprimirea în facultate etc.” la mai puțin de trei luni de la declanșarea cercetărilor. A fost totuși demis din funcția deținută în guvern, însă colegii n-au găsit cu cale să-l penalizeze prea aspru pe linie profesional-academică. Probabil că nu era singurul din branșă care procedase astfel.

În același text, DCM îl citează pe Caragiale care, în urmă cu aproape 150 de ani, remarca:Citește mai mult »

Cum se fac legile

by darktaco, via http://www.sxc.hu

Din câte înțeleg eu ca profan al chestiuni, există vreo trei feluri de legi. Legi cu caracter adminstrativ, care nu vizează comportamente sociale deviante, ci pur și simplu organizează activitatea unor instituții. Aici nu contează prea mult premisele legilor, fiindcă e vorba de acte normative tehnice.

Vin apoi cele două categorii care mă interesează. Mai întâi, sunt legile făcute pentru oameni fundamental buni care mai și greșesc din când în când. Toată lumea știe și invocă mult clamata prezumție de nevinovăție. Ei bine, această categorie de legi pornește de la ideea că omul nu este vinovat. Ori, mai exact, că vinovăția este o excepție. Și, în civilizația modernă, cam spre acest model se tindea.

Există însă o categorie de legi care pleacă, dimpotrivă, de la prezumția de vinovăție. Toată povestea cu amenințările teroriste, de exemplu, a transformat paradigma astfel încât legile ce erau menite să protejeze cetățeanul cinstit de încălcări ale drepturilor au devenit legi care verifică cetățeanul dacă este sau nu cinstit. În principiu, asta înseamnă că toată lumea e suspectă până la proba contrarie, deci nevinovăția trebuie dovedită și este, la nivel conceptual (nemărturisit), o excepție.Citește mai mult »

Coordonatorul lucrării de licență (sau de doctorat)

kids.asiasociety.org

Reproduc din memorie (și poate înflorat) un banc auzit pe vremea când eram în facultate. Deși era vorba despre lucrarea de licență, cred că se poate extrapola și la doctorat 😀 .

Iepurașul umbla vesel prin pădure când o zărește pe Vulpe și începe să o studieze atent. Vulpea, intrigată, îl întreabă:

– Ce ai, bre, Iepurașule, de te uiți așa la mine?

– Păi, uite, cumătro, îmi fac lucrarea de diplomă.

– Așa… și despre ce scrii tu acolo?

– Am un capitol care se cheamă: „Ghid pentru împăierea vulpilor pentru uzul iepurilor”.

– Ia, fugi de-aici! Cine ar putea crede că e posibil așa ceva? Vulpi împăiate de iepuri…

– Dacă nu mă crezi, hai la mine în vizuină să-ți arat, o înfruntă Iepurașul.

Vulpea intră, dar nu mai ieși de-acolo.

La fel pățiră, pe rând, și Lupul, și Ursul.

În cele din urmă, din vizuina Iepurașului ieși Leul și zise:

– Ei, gata? Mai avem pe careva?

– Nu, șefu’, asta-i tot.

 

Morala: Nu contează ce temă ți-ai ales la lucrarea de licență, ci contează cine e îndrumătorul.

Visul și carcera

În urmă cu vreo zece ani, am avut un vis bizar în care se făcea că mergeam la pușcărie. A fost atât de pregnantă senzația lăsată de acel vis încât n-am putut s-o uit. Probabil că (și) din această cauză, ori de cât ori aud despre o condamnare la închisoare, mi se strânge inima și mi se face milă de personajul în cauză.

Încercați numai să vă închipuiți cum modifică asta planurile de viață, realitatea zilnică, obiceiurile și tabieturile, contextul psiho-social. Privarea de libertate este o povară greu de purtat de către orice individ normal. Reacțiile în fața unui asemenea verdict nu cred că pot fi prevăzute, evaluate sau cântărite.

Acestea sunt elementele care mă determină să nu-mi dau cu părerea despre condamnatul Năstase și comportamentul său în fața sentinței. Omul, chiar și condamnat, are dreptul la intimitatea lui, la slăbiciunile lui, la jocul lui, dacă vreți. Foamea cu care s-au aruncat toți jurnaliștii – mai ales cei care-l plâng – asupra tentativei de suicid dovedește că mai bun decât omul Năstase este „produsul mediatic Năstase”, iar dacă e mânjit de sânge, cu atât mai bine pentru rating.

Cât privește sentința, acolo am o părere. E bine că s-a dat. Și aceasta e și principala ei calitate: că pune punct unui proces lung și anevoios. Acum știm o chestie certă. Indiferent cum se termina, era bine că s-a isprăvit odată.Citește mai mult »

Forumiști și anonimi de ispravă

artistsvalley.com

Nu e deloc un titlu de glorie să faci parte dintre „forumiștii” sau „anominii” internetului (laolaltă cu „postacii” sau „cretineții”). În general, cei care au bloguri sau administrează site-uri unde se pot insera comentarii sunt sătui de anonimi care, beneficiind de avantajele identităților fictive, amenință, înjură, vorbesc în dodii, fără să fie nevoiți să-și asume nimic. Ei sunt doar niște voci care latră și umplu internetul de zoaie.

Iată însă că printre acești anonimi se ascund și oameni de ispravă. Primi pe listă, și cei mai controversați, sunt celebrii membri ai grupării „Anonymous” care, printre altele, luptă împotriva dictaturii internautice pe care încearcă diverse guverne sau instituții suprastatale s-o instaureze. Fiind, de profesie, hackeri ctivitatea lor are, firește, umbrele ei, însă direcția generală e susținută tacit de multă lume.

România are și anonimi de ispravă specifici. Cazurile Corinei Dumitrescu, al lui Mang și, recent, al lui Victor Ponta au pornit de la niște „denunțuri” anonime. Niște forumiști binevoitori, care preferă să-și păstreze anonimatul, vin și furnizează niște indicii inițiale. Dacă povestea pare să se împotmolească sau să cadă în uitare, ei revin și aduc noi dovezi.

Din păcate pentru cei „atacați”, aceste dovezi sunt destul de solide și, oricât ar urla dânșii, e greu să crezi că ar fi vorba de un atac murdar orchestrat de opoziție, de căpcăunul Băsescu sau mai știu eu din ce zone oculte ale adversarilor USL-ului.

Logica e extrem (extrem!!) de simplă: dacă nu ar exista chestiuni suspecte în publicațiile incriminate, povestea s-ar fâsâi de la sine, căci presa vrea sânge. Dar iată că intră în dezbatere oameni care știu ce înseamnă teze de doctorat, știu ce înseamnă articol științific și pot să își dea cu părerea mult mai în cunoștință de cauză.Citește mai mult »

Nu cred că Victor Ponta a plagiat

Având în vedere că d-l D.P. Aligică a fost prudent văzând textele incriminate și nu s-a pronunțat categoric, înclin să cred mai degrabă că povestea asta arată altfel.

Și că, în esență, nu e vorba de Ponta și doctoratul său, care nici nu interesează pe nimeni cu adevărat, la urma urmei. Căci Ponta e un procuror a cărui activitate nu cred că e condiționată de titlul său universitar. Poate să facă rechizitorii corecte fără particula „dr.” înaintea numelui.

Și mai cred că, în substratul poveștii, avem o chestie mai nasoală decât un plagiat amărât, pentru o „manga” cum laude. Mă tem că e vorba despre o metodă consacrată, de un tipar al delăsării și dezinteresului pentru acuratețea informației, pentru calitatea muncii, pentru acribia cărturărească de odinioară, pentru seriozitatea ce (presupunem că) există la acest nivel de studii.

Dacă tot a făcut o listă bibliografică a autorilor folosiți în lucrare, de ce s-ar mai fi ostenit să dea să pună și ghilimele, să dea și trimiterea exactă? Căci, cine chiar vrea să afle de unde până unde se întinde un citat, poate merge direct la bibliografie și să compare. Cărți întregi. Că doar ce altă treabă are dacă îl ard astfel de curiozități?

Nu știam de ce, în urmă cu vreo 5 ani, la un seminar de la master, o doctorandă citea de zor prezentarea la o carte, iar eu constatam, năuc!, cum că tot ceea ce spune e preluat din prefețe, istorii literare, studii critice dar, atenție, fără să mai facă precizarea „citez… am încheiat citatul”. Citea cu hotărâre ca și când ar fi debitat singură tot materialul bibliografic.

Pe lângă asta, mai era și faptul că între citatele respective adesea nu intervenea decât cu conjuncții și prepoziții, ca să le poată lega unele de altele, în special când erau din autori diferiți.

Acuma știu, ea reprezenta un nou model de doctorand: „fușericiul” (de la „a fușeri”). Fușericiul se pare că nu are timp pentru „detalii”, pentru el e mult mai importantă ideea. Nu se împiedică în norme și canoane academice rigide, când are de transmis un boț de cunoștințe esențiale pentru lume.Citește mai mult »

Rugăm, niște explicații de la niște USL-iști de bine

INTACT IMAGES/Pro Image/Radu Aneculaesi

Și, văleu maică, cât am mai auzit pe toate gurile de tun ale USL-ului despre „dictatorul Băsescu” (nici pomeneală de așa ceva, doar niște inși care se jucau iresponsabil cu cuvintele), despre „aroganța PDL-istă” (foarte ușor de dovedit, de vreme ce a însoțit întregul mandat al lui Boc, și de-a dreptul abjectă, ca mai tot ce fac politicienii români) și alte d-astea de care avea să ne mântuiască alianța lui Ponta-Antonescu de îndată ce își va instala suavul popou birocratic în jețul de unde se diriguiește țara.

Am primit mai multe admonestări pentru că nu credeam în puritatea intențiilor USL-iste și îmi manifestam dorința de a putea să gândesc liber, într-o atmosferă democratică, în care îmi permiteam să mai zic de bine și de Boc (dacă era cazul) sau să mai zic de rău și de USL (când se nimerea).

Mărturisesc că, dacă l-aș fi luat în serios (dar a ajuns un clovn de prost-gust), m-aș fi speriat atunci când Crin Antonescu declara că vrea desființarea PDL (desigur, pe cale politică și democratică). La un nivel foarte profund și într-o cheie justițiară, aș fi putut înțelege un asemenea demers doar ca un gest de necesară reparație morală pentru moarte PNȚCD. Însă nu cred că astfel de nobile imbolduri ar putea sălășlui în gândirea strategică a liderului PNL.

Sunt voci (vezi intervenția lui Radu Câmpeanu) din partidul pe care-l conduce Antonescu nemulțumite de felul în care-și liderul dă în petec, târând numele acestei formațiuni politice cu tradiție în tot felul de mârlănii și răfuieli personale, specifice spiritului bandelor de cartier. Dar, desigur, aceste luări de poziție nu sunt decât niște „fitile” strecurate de PDL și Băsescu pentru a-i șifona imaginea lui Crin…Citește mai mult »

Adevăratul războinic… al luminii(!?)

Sau: să nu uităm de mineriade…

Dacă admitem că lumina adevărată vine de la… Răsărit, atunci adevăratul războinic nu e Becali. El, sărmanul, jubilează și se simte ca Sf. Gheorghe când câștigă Steaua, când ia niște procente infime la alegeri, când dansează pe Maybach.

Însă adevăratul războinic e Iliescu. Fiindcă el a făcut tot ce a fost necesar să își păstreze puterea. Dacă unii s-au dovedit prea încăpățânați, n-a pregatat ca, prin intermediul „pârghiilor” pe care le-a avut la dispoziție, să-i înlăture chiar și fizic. Așa au pățit Ceaușescu, o parte dintre revoluționarii de după 21 decembrie, cei de la Târgu-Mureș (când Iliescu a moșit SRI-ul, ca să nu moară de foame foștii securiști). Pe cei care protestau în Piața Universității i-a etichetat huligani și a chemat minerii să-i „vindece” de huliganism.

Cristian Pațurcă, cel ce a scris și a cântat imnul huliganilor din Piața Universității, a avut un traseu simbolic pentru oponenții lui Iliescu. Nu spun că Iliescu i-ar fi trasat destinul. Nu, dar e de remarcat cum fostul „huligan” anticomunist s-a stins devreme, după ce a pierdut lupta cu tuberculoza, în vreme ce bătrânul comunist reformat e încă bine mersi.

E bine că omul încă-i sănătos, însă e nasol că amintirile nu-l chinuiesc. Nu oficial, în orice caz. Iar acum, dacă toate au trecut și s-au cam prescris, își permite să fie și generos, ca un mare învingător. S-a întâlnit la un moment dat cu Pațurcă, dar pe când acesta nu mai reprezenta nimic mai mult decât o amintire palidă a unor evenimente uitate. L-a primit pe rege în țară abia când a fost sigur că nu-i mai poate pricinui necazuri. Ba chair se arată cordial cu Majestatea-Sa, ca între foști „șefi de stat”.

Studenții și protestatarii din Piața Universități fie au luat calea străinătății, fie s-au înfipt în sistemul al cărui artizan suprem tot Iliescu e, dimpreună cu FSN-ul lui credincios. Mai sunt și dintre cei care au rămas pe dinafară, sastisiți și înăcriți. Sau cel puțin resemnați.

N-aș vrea să las să se înțeleagă că aș avea ceva cu persoana lui Iliescu. Dimpotrivă, mi-e chiar simpatic uneori. Însă el e exponentul prin care denumim tot comunismul travestit care s-a instaurat în locul comunismului manifest, explicit de dinainte de 1989. Iliescu e numele generic și tartorul sub care s-a produs redistribuirea de forțe.

El poartă o vină morală certă, chiar dacă vinile penale s-ar putea să revină altora. El știa exact ce se întâmplă și știe și în prezent. Însă mereu aduce vorba despre altceva. Când nu-ți asumi nimic din tot răul petrecut sub oblăduirea ta, când Justiția nu e încurajată să facă dreptate și curățenie în mizerii, nu se poate spune că ești inocent și imaculat.

Tot Pațurcă l-a descris cel mai bine în Măi, animalule (faceți abstracție de „ilustrații”):

Niște gentlemani de prin Irlanda

rt.com

Există un nărav recent aciuat care îi determină pe mulți să situeze orice eveniment frumos și demn de apreciere într-o zonă așa-zis „romantică” a existenței. Nu știu exact ce înțeleg respectivii prin acest termen, dar e limpede că îl asociază cu ceva plăcut, senin, reconfortant care contrastează cu prezentul eminamente „neromantic”.

Știu că atunci – rar – când mai scriu despre fotbal, risc să pierd o parte dintre cititori. Dar, după introducerea asta cu romantismul, probabil că am reușit să mai câștig atenția măcar a vreunui cititor. Așa că mă grăbesc să precizez că nu despre jocul ca atare vreau să fac vorbire, ci despre o atitudine umană.

Seara trecută, spre sfârșitul meciului dintre Spania și Irlanda (la Campionatul European de Fotbal), în timp ce echipa lor era condusă cu 4-0, suporterii irlandezi cântau și aplaudau spectacolul fotbalistic. Jocul. În mod dezinteresat, gratuit, ba chiar în ciuda circumstanțelor.

Unii ar spune că asta ține de epoca „romantică” a fotbalului. Fapt care mi se pare problematic. Adică ce? Astfel de manifestări sunt hărăzite uitării, epocilor apuse? Și unei admirații patetic-resemnate?

Oamenii ăia care aplaudau mi s-au părut cât se poate de vii, de reali. Dacă ei au putut (și erau câteva mii), de ce alții n-ar putea? De ce să fie oare numai o relicvă a unor atitudini desuete?

Prin însuși faptul că aceste gesturi sunt catalogate ca „romantice” sunt aruncate într-un registru al imposibilului, al neverosimilului. Chiar și în momentul când se petrec în imediata noastră vecinătate.

E ca și cum nu am vrea să avem de-a face cu ele de teamă să nu aflăm că sunt false. Haideți să presupunem că în suporterii irlandezi de pe stadion se umflase berea. Și că tot ce am văzut n-a fost decât o euforie bahică.

Ei bine, eu zic să bem și noi. Citește mai mult »

Tinerii din ziua de azi…

buzz.bitesizemovie.com

Cuvintele din titlul postării sunt rostite, de obicei, cu un fel de nemulțumire pretins înțeleaptă, cu o clătinare dojenitoare din cap, cu un aer de justificată frustrare. Ca să vezi, domnule, cum „tinerii din ziua de azi…” nu mai citesc, nu mai respectă, nu mai fac, nu mai dreg.

Ca și când „tinerii din ziua de azi” s-ar fi născut într-un vid socio-familial și și-ar fi făcut singuri educația. Ca și când nimeni dintre înțelepții care stau pe margine și trag concluzii sceptice nu ar avea niciun amestec în procesul educativ al tinerelor generații.

Rostite în barbă, cu sprânceana încruntată, cuvintele acestea vin să sancționeze o generație întreagă, să îi consfințească inferioritatea față de cei „de altădată”…

Sunt surprins cumva să aud asemenea cuvinte de la bunici și părinți. De la oamenii care au avut (și încă mai au) putere decizională în multe situații care-i privesc direct pe „tinerii din ziua de azi”.Citește mai mult »

Ultima victorie simbolică a FSN

de.wikipedia.org

Victoria lui Nicolae Robu în Timișoara pune capăt, simbolic vorbind, rezistenței ultimului bastion anticomunist din România. În sfârșit, Iliescu poate răsfula ușurat că opoziția împotriva lui a fost învinsă și aici.

Nu cred că timișorenii sunt de condamnat. Mai degrabă cred că alegerea lor e, de fapt, semnul că n-au avut de ales, că nu a exista nici un alt reprezentant credibil și suficient de convingător care să merite votul lor. Așa se face că s-au îndreptat către candidatul care beneficiază de binecuvântarea PSD.

Faptul că Robu este membru PNL îndulcește prea puțin această situație amară. Pedigriul politic decent al candidatului e pătat, fără voia lui, de alianța bicisnică în care a fost târât ultimul partid istoric semnificativ de pe scena politică.

Bănuiesc că această victorie i se datorează în bună măsură și lui Ciuhandu, care a reușit să distrugă și ultimele rămășițe de credibilitate ale PNȚCD-ului.

Această înfrângere e deosebit de importantă nu atât la nivel de statistici, cât, cum spuneam, la nivel de simbol. Fiindcă politica și politicienii lucrează foarte mult cu simboluri, le plac, le cultivă, le manipulează.Citește mai mult »

Cauze mai puțin discutate ale crizei economice

Una dintre cele mai interesante cauze ale crizei, identificate de cel ce face analiza, e aceea că nici acționarii, nici persoanele cu funcții executive în bănci nu mai pot fi trase la răspundere penal pentru falimentarea unei bănci. Cândva li se putea confisca averea și erau pasibili de pușcărie. Azi, banca e… salvată din banii contribuabililor. Vorba spaniolilor: confiscați casele muncitorilor care nu mai pot plăti ratele, dar salvați băncile din banii acelor muncitori!

Sfaturi pentru părinți (4) – Educația religioasă

fak.nu

Deschid un subiect de care mi-e cumva teamă. Voi încerca să conturez un cadru cât mai nuanțat și poate că se vor desprinde și niște concluzii. Însă, oricum aș încerca, există în mediul evanghelic o povară pe care o moștenesc majoritatea celor crescuți „în familie”. Nici eu nu cred că am scăpat de ea. Așadar, ceea ce citiți în continuare trebuie luat cu avertizarea că s-ar putea să fi generalizat nepermis unele experiențe la care am avut acces direct sau prin oamenii cu care am discutat.

În familie, educația religioasă începe odată cu nașterea copilului, fiindcă orice creștin trăitor își exercită în felul său credința și își trăiește experiențele religioase definitorii. Copilul va înregistra, la început inconștient, rugăciunile care se fac în preajma lui și discuțiile care se poartă cu privire la biserică, bine și rău, Dumnezeu, diavol etc.

Îmi vine greu a crede că putem oferi mai mult decât suntem noi înșine, fiecare în parte. Felul în care noi înțelegem creștinismul, Biblia, mizele importante ale existenței, natura lui Dumnezeu vor modela tot ceea ce transmitem explicit și implicit urmașilor. Probabil că numai prin contrast cu părinții (sau, în cazul fericit, în continuarea a ceea ce au arătat ei), copiii vor fi în stare să-și facă o imagine mai bună, mai cuprinzătoare, mai sănătoasă despre cele sfinte.

E greu, în acest domeniu esențial, să nu încerci să pari mai mult decât ești. Dar e dureros să fii descoperit ca prefăcut, să fii taxat de copilul cu simț critic și sancționat pe motiv că maimuțărești creștinismul autentic.Citește mai mult »

Între răspunderea față de părinți și cea față de copii

Iată un articol semnat de „Vlad”, care surprinde destul de bine sentimentul celor care au vrut să schimbe ceva în țara asta, dar s-au cam săturat, fiindcă le cresc copiii și, dacă ar continua, ar trebui să-i sacrifice… degeaba.

Am ajuns la concluzia ca daca esti bun, esti prost. Ca daca esti „jmecher”, esti tare.

Asta vreau sa vada si sa invete copiii mei? Ca principiile nu au valoare, ca munca nu are valoare, ca opiniile nu au valoare, ca legile nu au valoare, ca vietile nu au valoare, ca spaga este autoritatea suprema?

Cand ai de ales intre a-ti vedea parintii neputinciosi, in lacrimi ca le pleaca unicul copil, si a-ti vedea copiii fara viitor, nu poti decat sa te desprinzi cu inima grea de lumea pe care o stiai si sa privesti inainte, catre noi locuri si o noua viata. Plec precum un invingator, la mai bine? Nu. Plec precum un invins, care nu a reusit sa faca un loc mai bun din tara sa, iar asta ii va fi crucea.

Citește articolul integral pe smartwoman.ro.