De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate – posibilă explicație

yellowbay.co.uk

Că titlul e destul de pretențios (și oleacă pompos), recunosc fără ezitări. Însă o să vă rog să-mi demonstrați contrariul. S-o luăm foarte simplu: enumerați 3 autori evanghelici de literatură – în sens tare, nu ne referim aici la literatura de consum gen Francine Rivers sau Lynn Austin. Sau 3 autori de scrieri evanghelice de referință.

Lăsați-l afară pe C.S. Lewis că-i anglican. Și încercați să nu mergeți în istorie dincolo de granița secolelor XIX și XX. De ce impun aceste restricții? Păi, pentru că se scrie într-o veselie, într-o destrăbălare, de-a dreptul.

Când mă refer la autori de referință, înțeleg prin asta personalități literare sau teologice comparabile cu un Tolkien (catolic), cu un Bernanos (tot catolic), cu un Unamuno (tot… catolic), cu un Chesterton (iarăși catolic), cu un Eliot (iar anglican), cu P.D. James (o anglicană), Mauriac (încă un catolic). M-am ferit să invoc nume cu rezonanțe universale precum Dante, Dostoievski, Tolstoi, Pascal, Augustin, Dietrech Bonhoefer.

Singurii care pot fi trecuți în rândul scriitorilor importanți ar fi cei de la începuturile puritanismului: John Bunyan, George Herbert, John Donne, John Milton. Apoi… un gol istoric se întinde. Nu zic, vor fi existând și conspirații care vor să submineze credibilitatea culturală a evanghelicilor, dar, să fim sinceri, nici noi între noi nu prea avem autori pe care să-i considerăm serioși, de referință, grei. Cu câteva mici excepții.

O dovadă indirectă, dar profund grăitoare, este aceea că orice scriitor mai acătări, care încearcă să valorifice literatura evanghelică are mari probleme când trebuie să-și recruteze câteva exemple.

De asemenea, când se ajunge la crize, la probleme cu care se confruntă biserica și/sau societatea, reperele sunt mereu în istoria Bisericii universale, în moștenirea comună a creștinătății.

De pildă, Larry Crabb, într-una dintre cele mai recente cărți – despre criza mersului la biserică (cartea urmează să apară la Ed. Casa Cărții, dar voi reveni cu detalii la vremea potrivită) – își caută soluții la Sf. Bernard de Clairvaux, la Sf. Augustin, găsește niște indicii la Dostoievski, mai identifică niște repere la Fratele Laurențiu al Învierii, la Tereza de Avila.

În chestiunea formării spirituale, nu sunt prea multe opțiuni evanghelice accesibile publicului: Richard Foster (care e quaker, de fapt), A.W. Tozer, eventual Oswald Chambers, Stanley Jones. Oricum, atunci când citești vreun text ortodox în domeniu sau unul al marilor îndrumători spirituali catolici, tot ce spun evanghelicii e o palidă copie sau, în cel mai bun caz, o sinteză reușită a ceea ce s-a scris în zona altor confesiuni.

Cam lungă introducerea, dar cred că am subliniat îndeajuns faptul că literatura evanghelică se mișcă într-un registru al mediocrității și al superficialității cvasi-generale, iar când vreun autor e ceva mai profund, aproape fără excepție are lecturi din C.S. Lewis (e primul și cel mai invocat), Chesterton, Sf. Augustin, Pascal, poate ceva Dostoievski, niște medievali, iar în cazul fericit, chiar autori din Antichitatea creștină.

Mă gândesc că această sărăcie a creativității are niște cauze confesionale, de vreme ce alte denominații creștine încă mai dau câte un nume și, de bine de rău, au dat câteva de prim rang culturii occidentale în general.

Dacă ar fi să reduc perimetrul la contextul evanghelic românesc, o cauză notorie s-ar putea identifica numaidecât: disprețul arogant față de tot ceea ce înseamnă literatură și artă. Dar nu vreau să mă opresc la asta, deși ar merita o analiză poate.

Iau ca premisă ideea că se vrea producerea unor scrieri semnificative (beletristice sau eseistice, poetice sau teologice), care să aibă un anumit impact social, precum demersurile apologetice ale lui Lewis.

Admit că circumscrierea domeniului e puțin deficitară, dar mizez pe bunăvoința cititorului dispus să subînțeleagă cu bună credință ce n-am putut să dezvolt, ca să putem trece spre pasul următor. Spre explicația pe care cutez s-o supun atenției dumneavoastră critice.

Cel mai discutat și analizat nivel al existenței creștine este, în bisericile evanghelice, acela al faptelor vizibile și cuantificabile. Fie că e vorba de păcate (beție, curvie, hoție, crimă etc.), fie că e vorba de fapte cucernice (mersul la biserică, activitatea în biserică, participări la acțiuni organizate de biserică etc.), se discută foarte mult, există adevărate norme nescrise, dar profund încrustate în mentalul și praxisul evanghelic care privesc aceste chestiuni.

Mergând un pas mai în adâncime, se coboară la motivațiile faptelor vizibile. Și se încearcă stimularea unor mobiluri nobile și spirituale. Greu de spus dacă se și reușește, însă e un fapt că se face referire adesea la ele.

Există apoi categoria păcatelor ascunse. Aici se insistă destul de mult, însă cel mai adesea moralizator și cam atât. Soluțiile furnizate sunt extrem de puține și cam stereotipe. În absența unui îndrumător spiritual experimentat și credibil (evanghelicii sunt suspicioși din fire J), e foarte greu de smuls rădăcina viciilor înveterate.

Foarte intens preocupat cu cele de mai sus, evanghelicul ajunge foarte rar la nivelul dorințelor sale celor mai arzătoare. Cel mai adesea le confundă cu diverse aspirații mai superficiale sau cu obiective de scurtă durată.

Chiar dacă ajunge până acolo, e nevoit frecvent să se confrunte cu lucruri pe care i se spune că n-ar trebui să le simtă, să le gândească sau să le creadă. Astfel încât fuge înapoi spre lucrurile mai de suprafață, unde atmosfera e mai respirabilă. Uneori însă, dorurile tainice ale inimii se răzbună și țâșnesc în crize existențiale devastatoare. Omul devine atunci un caz de care toți s-ar feri pe cât ar putea.

Or, când nu ai posibilitatea să privești, să cunoști, să înțelegi străfundurile ființei umane, e greu să scrii convingător despre om. Din crize, riști să înțelegi doar suprafața, să faci observații descriptive, care nu pot constitui însă un tablou suficient nici măcar pentru un diagnostit pertinent, darămite pentru o soluție consistentă și nefalsificată.

Adevărul e că în chiar momentul în care scriu aceste lucruri îmi dau seama că nu înțeleg pe de-a-ntregul implicațiile și complicațiile a ceea ce spun, că sufăr din pricina acestui handicap evanghelic ce se traduce în fel și fel de evaziuni fals spirituale.

Prin urmare, se poate ajunge cu mare dificultate la temelia sufletului. Se stă puțin acolo. Setea sufletului după Dumnezeu e confundată adesea cu nevoia de activități religioase justificative, cu nevoia omului de semnificație, de confort (mai nou), de dragoste etc.

Cine nu înțelege adâncimile ticăloșiei are mici șanse să înțeleagă culmile sfințeniei, anvergura mântuirii, necesitatea imperioasă a izbăvirii venite din exterior. (Drumul poate fi parcurs și de la înțelegerea sfințeniei spre cea a ticăloșiei, dar, din câte am citit la cei care știu despre ce e vorba, însă revelația acestor lucruri pare mereu complementară.) Probabil că mulți dintre autorii pe care-i citim sunt foarte bine intenționați, dar mediul religios și social le limitează accesul la baierele întunecate ale inimii.

Iertat îmi fie scepticismul, dar nu prea cred că cei cu înalte funcții eclesiale (oricât de talentați și bine intenționați) au vreo șansă să ajungă în acele locuri ale ființei din care să extragă materia necesară unei scriituri profund autentice și profund creștine. Prea sunt prinși cu treburi organizatorice și prea li se cere să fie exemplari. E o presiune foarte mare și pe ei și pe familiile lor. Ar putea vorbi despre asta…

Aceste imperative trec și asupra enoriașilor. În cantități mai mici și mai suportabile. Însă riscurile sunt prea mari pentru a putea lupta cu tăvălugul sistemului care, de câteva secole bune, nu a reușit să stimuleze apariția unui scriitor semnificativ, comparabil cu înaintașii menționați anterior.

Contactul cu viața este descurajat continuu, fiind încurajate, în schimb, comportamentele regulamentare. N-am nimic cu ele în sine, să nu se înțeleagă greșit, dar din cauza lor, se întâmplă ca oamenii să se teamă să ia act de tot ce-i viu și de tot ce mișcă. Fiindcă ființele sunt mereu „neregulamentare”, imposibil de încadrat într-un tipar fix și rigid.

Fără s-o fi sistematiza foarte bine, cred că aceasta e una dintre cauzele principale pentru care penuria de autori evanghelici e atât de mare. Excepțiile sunt rare și, cum spuneam, au întotdeauna un orizont care depăștește granițele înguste ale propriului țarc confesional. Altminteri, sunt scriitori inteligenți, pertinenți, agreabili, dar cu greu găsești ceva dens, consistent, remarcabil precum la oricare dintre catolicii enumerați sau la alții precum Simone Weil, Gustave Thibon, Paul Edokimov etc. etc.